Mozambic — Dincolo de umbră

şi au început să lanseze bombe peste cei adunaţi care aşteptau aju-
toarele Crucii Roşii. A fost devastator. Bărbaţi, femei şi copii spulberaţi
prin tufişuri, murind fără asistenţă medicală. Dhlakama ne-a trimis un mesaj
urgent.

„Trebuie să telefonaţi la ICRC să-i informaţi că Frelimo şi alte trupe

străine care lucrează cu Frelimo bombardează populaţia adunată la pistele
de aterizare unde aşteaptă avioanele ICRC să aducă ajutoare. Inamicul a
trimis elicoptere, MiG-uri şi avioane Antonov împotriva populaţiei civile
din Molumbo, Derre şi Mulevala, şi mai târziu în Lugela. Toate acestea sunt
în provincia Zambezia. Inamicul folosea, de asemenea, elicoptere împotri-
va populaţiei din Tambara, provincia Manica. Mulţi civili au fost ucişi şi
răniţi. Trebuie deci să le comunicaţi celor de la ICRC faptul că ei poartă
răspunderea pentru aceste lucruri întrucât au lăsat populaţia să aştepte
acolo săptămâni în şir, oamenii stând şi aşteptând ajutoarele făgăduite, dar
ei n-au mai ajuns acolo. Ei aterizau pe pistele lui Frelimo, în timp ce popu-
laţia de aici murea de foame aşteptându-i."

Am transmis mesajul către agenţii Crucii Roşii, care pur şi simplu nu

l-au crezut până într-o zi când, în cele din urmă au avut un zbor într-o anu-
mită zonă şi avionul lor a fost atacat. Atacatorii n-au văzut la început că este
şi avionul Crucii Roşii la capătul pistei. Oamenii au început să fugă să-şi
scape viaţa şi prima bombă a fost lansată. Când au văzut comuniştii avionul
Crucii Roşii la capătul pistei, s-au retras repede. Adevărul era acum cunos-
cut, dar n-a schimbat prea mult lucrurile. ICRC era controlată politic şi
a rămas în general lipsită de reacţie faţă de apelurile noastre pentru ajutor.
Erau cel puţin două persoane care au început să fie dezamăgite de sistem şi
care au încercat cu adevărat să ne ajute. Au reuşit să ne trimită câteva
pachete de urgenţă prin Crucea Roşie, dar ce ne-au dat a fost repede folosit;
au fost prea puţine.

Trădaţi şi bombardaţi—aşa a fost

în aceste locuri îndepărtate, oamenii au fost separaţi de civilizaţie ani de

zile. Fără a avea acces la lucruri elementare cum ar fi săpun, îmbrăcăminte,
pături, zahăr, sare sau orice altceva în afară de ce puteau produce din
ogoarele lor, ei supravieţuiau de azi pe mâine. Imaginaţi-vă bucuria şi
entuziasmul lor când s-a aflat că trebuie să se strângă la o anumită pistă de
aterizare pentru a primi ajutoare distribuite de Crucea Roşie.

„Ce crezi că o să ne aducă? Săpun? Ce lux!! Ani de zile n-am avut o

bucată de săpun ca să ne spălăm. Poate vreun material de stofa ca să ne
facem îmbrăcăminte în locul zdrenţelor de iută şi din coajă de copac. Şi

118 ]\Aozaty\W\c — TD\nco\o de umbra

S.O.S. 119

poate, s-ar putea să ne-aducă pături ca să ne fie mai cald iarna în timpul

nopţii."

Ştirea s-a răspândit ca focul scăpat de sub control dintr-un sat într-altul.

Femeile vorbeau cu entuziasm deasupra oalelor. Bărbaţii vorbeau cu impor-
tanţă despre modul în care urma să obţină alimente pentru familiile lor.
Copiii râdeau şi săreau. Zahăr? Puţini erau aceia care gustaseră zahărul până
acum, cei mai mulţi n-au avut prilejul. „Se spune că e foarte dulce, mai dulce
decât mierea şi e în pachete, fără albine care să te înţepe." Ar fi amuzant să
guste. Da, cu siguranţă trebuiau să meargă cu toţii la locul stabilit, deşi era
greu să mergi pe jos atâta drum fără să ai vreun loc unde să înoptezi. Nu
puteau duce prea multă mâncare cu ei şi era mai bine să lase oalele pentru
gătitul mâncării acasă pentru că la întoarcere trebuiau să ducă ajutoarele pe
cap. Era o ocazie care nu trebuia pierdută.

A venit şi marea zi. „Astăzi pasărea mare va veni din cer cu daruri."

Oamenii s-au strâns din locuri diferite. Prieteni vechi s-au reîntâlnit şi şi-au
spus noutăţile. Era o notă de întristare în povestirile lor cu privire la prieteni
şi la cei dragi care muriseră, dar era şi bucurie pentru cei care fuseseră daţi
dispăruţi, dar acum ajunseseră şi ei la punctul de distribuţie. „Acest război
groaznic ţine de prea multă vreme. Când se va sfârşi oare?"

„Ah, ascultă. Se aude un avion? Motoarele par să fie mari şi adânci. Cu

siguranţă aduc multe, multe lucruri pentru noi!" „Da, da. E mare. Dar vine
prea repede şi nu vine la aterizare. E ciudat."

„Fugiţi, fugiţi să scăpaţi cu viaţă!" Cineva a recunoscut avionul. Nu era

un avion al Crucii Roşii, ci un bombardier rus Antonov de genul celor
folosite de forţele Frelimo când bombardau satele. „Fugiţi, culcaţi-vă la
pământ, toţi!"

Femeile boceau strângându-şi copilaşii; copilaşul oricui. Cu bebeluşi în

spate, poticnindu-se în fuga lor, fugeau cât puteau. Bărbaţii dădeau în gura
mare ordine în timp ce copiii mai mari ţipau şi urlau. Când avionul a trecut
pe deasupra lor oamenii s-au aruncat la pământ. A urmat o explozie asurzi-
toare şi avionul şi-a continuat zborul. Apoi a venit un elicopter cu mitra-
liere. Cei care au putut s-au sculat şi s-au ascuns în tufişuri, alţii se târau cu
greu. Unii nu se mai mişcau deloc. S-au dus speranţele şi visurile cu privire
la săpun, îmbrăcăminte şi alte lucruri minunate. S-a şters chiar şi viaţa unora
dintre cei care veniseră aici atât de plini de speranţă.

Dilema doctorului

într-o seară la scurtă vreme după bombardament, am avut un oaspete
neaşteptat. Dr. Soares, doctor al trupelor Renamo de la tabăra din pădurea

Gorongosa, care venise cale lungă în speranţa că îi vom da ajutoare medi-

cale. Fusese detaşat la Tambara pentru a încerca să îi ajute pe civilii răniţi de
acolo, dar n-a putut face prea mult întrucât avea foarte puţin echipament
medical şi medicamente.

„Oamenii zac răniţi printre tufişuri şi unii mor pentru că nu le putem

trata cum se cuvine rănile", ne-a spus el. „Avem nevoie de un fierăstrău
corespunzător pentru amputare şi de anestezice. Am extirpat membre
folosind fierăstraie obişnuite, fără anestezice şi calmante."

Stând în biroul nostru de acasă şi ascultând relatarea lui, parcă ni s-a făcut

rău. Cine să-i ajute pe aceşti oameni? Era responsabilitatea noastră. Mi-am
amintit de un articol pe care l-am citit într-o revistă cu vreo câteva zile în
urmă. Era despre războiul din Eritrea. Am observat asemănări între rebelii
din Eritrea care s-au ridicat împotriva regimului comunist din ţara lor şi tru-
pele Renamo care s-au ridicat împotriva regimului comunist al lui Frelimo.
Articolul era despre o organizaţie medicală laică, care se mândrea cu faptul
că organizaţia lor nu cunoştea frontiere şi ofereau asistenţă tuturor indiferent
de afilierea lor politică. Fotografiile mari cât pagina arătau camionete pline
de materiale şi echipament medical mergând pe drumuri neumblate, pe
terenul controlat de forţele rebele. Personalul medical îi trata pe toţi cei aflaţi
în nevoie din zonele respective. Aşa ceva trebuia! Această organizaţie avea o
filială în Blantyre şi ne-ar putea ajuta cu siguranţă în aceast ceas al disperării.

Trebuia să procedăm cu precauţie; la urma urmei noi trebuia să

rămânem ascunşi. Situaţia disperată cerea să ne asumăm toate riscurile.
Citind din nou articolul speranţele noastre au renăscut. Eram încrezători că
cel puţin aceasta era o organizaţie care nu se împiedica de frontiere fie ele
fizice sau politice. Ei erau hotărâţi să treacă orice barieră pentru a-i ajuta pe
cei în nevoie, indiferent de afilierea lor religioasă sau politică. Anticipând am
intrat în biroul lor şi am cerut să vorbim cu şeful. Nu era disponibil; ni s-a
cerut să relatăm secretarei despre nevoia noastră. Am răspuns că dorim să
aşteptăm venirea şefului. Am aşteptat vreo două ore până a venit şeful. In
intimitatea biroului său, i-am adus la cunoştinţă situaţia.

„Vă rugăm, vreţi să-i ajutaţi pe oamenii aceştia? Vă rugăm, să trimiteţi o

echipă la Mutarara ca să dea asistenţă acestor civili răniţi." Omul ne-a ascul-
tat cu înţelegere, dar a scuturat din cap refuzând cererea noastră de ajutor.
„Este imposibil." „Dar, de ce? Nu acesta este scopul organizaţiei dum-
neavoastră?" A avut amabilitatea de a roşi şi de a se arăta foarte jenat: „Nu
putem să riscăm să supărăm regimul lui Frelimo."

N-am putut să ne credem urechilor. Am luat revista cu articolul şi i-am

arătat fotografiile în care se lăudau cu lucrarea bună a organizaţiei lor.
120 }\Aozan\W\c — Dmcolo de wmbfă

Pagina întâi arăta o fotografie cu camionete care duceau ajutoare în terito-

riile controlate de rebelii din Eritrea. Se putea vedea cum personalul medi-
cal îi trata pe oamenii răniri. Omul a roşit şi mai tare şi a spus: „Da, însă ce
nu înţelegeri voi este că Mozambicul e diferit."

Ne saturaserăm să tot auzim că Mozambicul e diferit. Atât de mult

ne-am săturat să tot auzim cum le este refuzat ajutorul celor din zonele con-
trolate de rebelii mozambicani, când astfel de ajutoare erau acordate oriun-
de în lume. Luptându-mă să-mi ascund lacrimile l-am privit pe şeful acela şi
i-am spus: „Cum puteri să faceţi una ca asta? Organizaţia dumneavoastră
trăieşte o minciună!" El ne-a privit vinovat, dar tot nemişcat. Rod a sugerat
ca, dacă nu merg ei înşişi să-i ajute pe oameni, să ne dea nouă materialele şi
echipamentul medical necesar şi vom merge noi să-i ajutăm pe oamenii
aceia. (Rod este foarte bine instruit în domeniul medical.) Şi acest lucru ne-a
fost refuzat şi am plecat din biroul acela dezamăgiri şi dezgustaţi.

Nu veniseră deloc ajutoare aşa că cei mai mulţi dintre oamenii aceia au

murit din cauza infecţiilor. Am apelat la surse private şi ce bucurie când au
început să vină medicamentele! A însemnat mult pentru noi, deşi noi aveam
întotdeauna nevoie de tot mai multe medicamente. Am primit chiar şi un
ferestrău pentru amputări şi anestezice de la un singur donator. Dumnezeu
ascultase strigătele oamenilor şi pregătea inimile altor oameni ca să-i ajute
din punct de vedere medical pe cei din teren.

Micul padre

„El M-a trimis să vestesc robilor slobozenia si prinşilor de război
izbăvirea" (Isaia 61:1b).

Nu este o cântare mai veselă ca şi cântarea sufletului eliberat. Să vezi pe

cineva scos din întuneric la lumină este un privilegiu minunat. Bucuria noas-
tră era nu numai aducerea libertăţii celor aflări în robia lui Satan, ci şi a fi ins-
trumente în procesul de eliberare a prizonierilor din punct de vedere fizic.

Părintele Gioconde Pagliara era la biroul său din Inhassunge când

liniştea acelei dimineţi din duminica de Paşti a fost spulberată de un foc
automat de arme bazuka. Izbucnise lupta între trupele lui Frelimo şi soldaţii
Renamo. Trupele lui Frelimo au fugit în direcţia misiunii catolice fiind
urmăriţi de soldaţii Renamo. Trei dintre colegii preoţi ai părintelui
Gioconde se aflau în grădina de legume la hotarul misiunii. N-au mai avut
timp să fugă şi au fost prinşi în schimbul de focuri care a urmat. Doi dintre
preoţii italieni au fost ucişi şi al treilea a fost grav rănit.

Soldaţii Renamo au câştigat lupta, omorându-i pe cei mai mulţi soldaţi

ai lui Frelimo, cei ce au mai rămas în viaţă reuşind să fugă. Soldaţii Renamo

S.O.S. 121

au intrat în clădirea misiunii şi l-au găsit pe părintele Gioconde. „Trebuie să

vii cu noi", i-au zis ei. „Nu mai eşti în siguranţă dacă rămâi aici. Soldaţii
Frelimo se vor întoarce şi dacă te vor găsi, te vor ucide."

Părintele Gioconde i-a implorat să-i îngăduie să ia o parte din lucrurile

lui şi ei i-au lăsat timp să-şi împacheteze câteva haine, alimente şi hârtii. El a
cerut de asemenea să i se îngăduie să-i înmormânteze cum se cuvine pe pre-
oţi. Cu toate că preotul rănit a primit îngrijiri aşa cum s-au priceput mai bine,
şi el a murit. Soldaţii Renamo le-au pus trupurile în sicrie şi i-au îngropat
după slujba din capelă. Această tragedie precum şi ce a urmat în săptămânile
următoare ne-au fost relatate de părintele Gioconde însuşi, care mai târziu
le-a inclus în cartea sa scrisă în limba italiană, „Bazuka e sangue quanda era
Pasqua a Inhassunge" (Bazuka şi sânge în timpul Paştilor la Inhassunge).

Faptul că soldaţii Renamo nu numai că i-au lăsat timp pentru înmor-

mântare, ci l-au ajutat în timpul slujbei i-au produs o impresie profundă
părintelui Gioconde. „Aceşti oameni au arătat compasiune şi grijă faţă de
noi. Nu puteam crede că se poate un asemenea lucru în timp de război când
erau atâtea pericole în jur. Oamenii fugeau care încotro să se ascundă, dar
creştinii veneau de pe unde fugiseră şi veneau cu flori. Capela s-a umplut de
cântare; fratii mei au fost înmormântaţi cu demnitate."

Apoi a început călătoria de şase săptămâni care s-a dovedit a fi un chin

care de câteva ori aproape că l-a costat viaţa pe preotul în vârstă de 73 de
ani, care devenea tot mai slăbit în fiecare zi. Inhassunge este un sat mic pe
coasta provinciei Zambia. Părintele Gioconde nu putea rămâne acolo unde
luptele continuau pentru cucerirea controlului asupra zonei. Pentru el era
periculos să rămână în Mozambic; lucrul cel mai bun de făcut era să se
întoarcă în Italia. Dar cum şi de unde? Toate aeroporturile mari se aflau în
oraşe controlate de forţele lui Frelimo. Nu era prudent pentru un preot să
intre în acele zone, părăsind protecţia oferită de forţele Renamo. Evenimen-
tele tragice care avuseseră loc i-au învăţat pe Renamo să nu-i lase pe mâna
lui Frelimo pe cei care aveau nevoie să plece din Mozambic. Dhlakama ne-a
relatat un caz când un grup de călugăriţe care fuseseră protejate de Renamo
în timpul unor lupte au fost lăsate în zonele controlate de Frelimo. Soldaţii
lui Frelimo le-au omorât şi au dat vina pe Renamo. Era nevoie de implicarea
unei a treia părţi ca preotul să fie în siguranţă. Folosirea organizaţiilor
umanitare nu s-a dovedit a fi un răspuns la această problemă, întrucât infor-
maţiile confidenţiale privind datele şi locurile erau adesea aflate, făcând ca
tranzacţiile să fie compromise.

Prin comunicaţii radio cifrate, sediul forţelor Renamo ne-a solicitat aju-

torul în operaţiunea de a-l trimite în siguranţă pe părintele Gioconde în
"122

— Dincolo de

b»"ă

Italia. Noi trebuia să-l luăm de la un anumit punct la frontieră la adăpostul

întunericului şi să-l ţinem ascuns în casa noastră până ce puteam să-l
predăm Crucii Roşii din Malawi. Sigur că noi doream să ajutăm şi am pus
planul în acp'une contactând diferite persoane. Noi foloseam nume conspi-
rative, nu dădeam adresa noastră la nimeni şi numărul nostru de telefon era
cunoscut de pup'ne persoane. Nimeni nu trebuia să afle amănuntele privind
ajungerea părintelui Gioconde în Malawi sau cine vor fi aceia care vor
îndeplini sarcina de a-l transporta în lumea civilizată. De asemenea ni s-a dat
numele unui jurnalist italian pe care să-l contactăm. De îndată ce lua la
cunoştinţă că părintele Gioconde se află la noi în siguranţă, el urma să vină
cu avionul în Malawi pentru a-i lua un interviu. Ştirile transmise anterior
prezentau relatări despre brutalitatea forţelor Renamo care au ucis patru
preop la Inhassunge. Ar fi fost o dezvăluire importantă ca jurnalistul să-l
intervieveze şi să-l filmeze pe unul dintre preopi despre care se credea că a
fost ucis, şi să se facă de cunoscut realitatea.

Toate aceste aranjamente clandestine cereau o anumită ingeniozitate.

Am făcut noi câteva greşeli, dar Dumnezeu a intervenit de fiecare dată şi
planul a decurs fără vreo ameninţare serioasă pentru noi. Am încercat să
trăim ca o familie normală cu trei copii, mergând zilnic la şi de la şcoală şi
oamenii veneau la noi mereu. Telefonul suna încontinuu cu apeluri pentru
familie, pentru misiune şi pentru eliberarea prizonierului. Primeam multe
apeluri noaptea şi rareori aveam vreo noapte cu somn neîntrerupt.

De fiecare dată când răspundeam la telefon trebuia să ne dăm seama ce

pălărie trebuie să purtăm. Copiii s-au comportat minunat; ei ne spuneau: „E
pentru tine, mamă" sau „Cineva ar vrea să vorbească cu Dl. sau D-na
Joseph", indiferent care ar fi fost nevoia. Am avut şi momentele noastre
amuzante ca acela când a sunat cineva să vorbească cu „părintele Joseph".
Era ceva nou pentru noi. Eram obişnuip ca lui Rod să i se spună Joseph sau
Dl. Joseph, dar nu părintele Joseph. Eu am răspuns la telefon şi am spus:
„Nu e aici acum; pot să-i transmit un mesaj?" „O, nu, nu pot să-i spun decât
părintelui Joseph", mi s-a răspuns. Am încercat să conving persoana că
putea să-mi spună mie în siguranţă despre ce era vorba. In cele din urmă
am spus: „Ai încredere în mine; sunt sop'a lui." A urmat o tăcere şocantă şi
apoi o bâlbâială în care persoana spunea că va suna mai târziu. Simp'ndu-mă
pup'n jenată am presupus că cineva avea impresia falsă că Rod era preot
Catolic şi se gândea: „Preotul, nu numai că are colaborări cu rebelii mozam-
bicani, dar are şi o nevastă!" O dată cineva mi-a spus la telefon: „Probabil
că tu eşti Mary." „Mary?", am întrebat eu. „Da, partenera lui Joseph." Şi noi
aveam nume pentru alti oameni, nume care uneori erau traducerea literală a

5.O.5. 123

numelui lor: „Bivolul", „Elefantul", „Leul", „Şeful", „Profesorul", „Slăbă-

nogul", „Marioneta", „Ploşniţa" şi multe altele. Eu îmi luasem şi numele
Estera Hadasa (inip'alele mele) dar n-a rămas, ci întotdeauna mi s-a spus
D-na Joseph. N-am nimic împotrivă; eram mândră că-i aparp'neam lui
Joseph.

Nu ştiam multe despre părintele Gioconde cu excepp'a faptului că el nu

vorbea engleză deloc—numai italiană şi portugheză. în vremea aceea nu
ştiam nici un cuvânt în limba portugheză. Am încercat să găsim căi prin care
să-i transmitem că e în siguranţă cu noi şi că e binevenit în casa noastră.
I-am scris o scrisoare afectuoasă explicându-i totul, spunându-i cât de
bucuroşi suntem să-l avem cu noi şi că în câteva zile va pleca în Italia. Un
prieten a tradus scrisoarea noastră în portugheză. Am pus-o într-o Biblie în
portugheză şi am lăsat-o lângă patul lui împreună cu o sacoşă cu obiecte de
toaletă. Ştiam că se va bucura foarte mult de pasta şi periuţa de dinti şi de
săpun întrucât era pup'n probabil că a avut acces la astfel de lucruri de când
plecase de la misiune. Deborah i-a dat camera ei şi noi am pus o vază cu
flori pe dulap şi am făcut ca totul să arate cât mai frumos.

Inarmap cu un coş cu alimente şi multă cafea, în după-amiaza aceea

ne-am pornit într-o călătorie de unde speram să ne întoarcem în siguranţă
în zori împreună cu musafirul nostru. N-am avut probleme pe drum şi am
ajuns la timp la locul nostru de întâlnire. Dintre tufişuri, înconjurat de un
grup de bărbap venea un om bătrân. Cu barba lungă atârnându-i până la
brâu, chelia lui strălucea în lumina lunii. Rodney s-a îndreptat spre el, l-a
îmbrătişat blând salutându-l cu cuvântul universal de laudă către
Dumnezeu: „Aleluia!" Tremurând pup'n, cu glasul sugrumat de emope şi cu
ochii plini de lacrimi de uşurare, bătrânul a răspuns: „Aleluia!"

Am fost martorii unei scene mişcătoare atunci când părintele Gioconde

s-a întors către soldatii Renamo care l-au însorit: „Grada, gracia", le-a
mulţumit el iarăşi, îmbrărişându-i pe fiecare cu lacrimi în ochi. Mai aveam
încă să aflăm cum aceşti oameni au îngrijit de el în călătoria extrem de difi-
cilă de şase săptămâni prin pustietate, ajutându-l la boală, ducându-l pe o
targa atunci când a fost bolnav sau poate prea slăbit ca să meargă. Lor le
datora faptul că mai trăia.

Când în cele din urmă şi-a luat rămas bun de la ei, soldaţii au adus

lucrurile lui la camioneta noastră. „Nu, nu", a protestat preotul. Nu voia să
ia nimic cu el decât hainele pe care le purta şi hârtiile lui. Celelalte haine ale
sale şi alte articole personale li le-a dat lor să le împartă între ei. Am fost
mişcap de iubirea autentică manifestată atât de către preot, cât şi de către
soldaţi. „Adios amigos", iar soldatii au răspuns „Adio padre". Erau trişti
124 ]\Z\ozan\b\c — Dincolo de umbrâ

când el s-a întors plecând de la ei; pierdeau pe cineva pe care ajunseseră să-l

iubească.

Trebuia să plecăm deja; întârzierea din momentul acela putea însemna

necaz. Rod l-a ajutat pe bătrân să urce în maşină. „Bem Vindo! Bun venit"
„Oh, oooh", a gemut preotul urcându-se în maşină. Era slab, înţepenit şi
obosit. Cu un suspin de uşurare s-a lăsat în scaun şi, în timp ce lacrimile-i
curgeau pe obraji, i-a mulţumit lui Rod şi lui Dumnezeu iar şi iar.

Camioneta a pornit pe drumul de munte şi noi le-am făcut semne cu

mâna celor pe care abia îi vedeam în lumina lunii. Conversaţia era dificilă
datorită impedimentului în limbaj, iar preotul era atât de copleşit încât
de-abia mai vorbea. Insă nu există barieră în privinţa limbajului iubirii şi
când el şoptea „Isus, Isus", noi răspundeam: „Isus, Isus".

Când am ajuns într-un loc considerat de noi în siguranţă, ne-am oprit pe

marginea drumului şi i-am oferit preotului cafea, carne rece de pui, pâine şi
fructe. El n-a vrut decât apă. Noi credeam că el va fi foarte flămând, dar el
ne-a arătat stomacul şi a scuturat din cap. Suferise mult de diaree şi avea du-
reri la stomac. Am mers mai departe şi am ascultat muzică la casetofon. Din
când în când îl auzeam cum cânta şi el vreo cântare pe care o ştia, în limba
italiană. „Iată cât de mare e influenţa carismatică!", ne-am zis noi glumind.

Din junglă la papa

Zorile se iveau când ne-am oprit în faţa porţii noastre. Rod i-a arătat
părintelui baia şi camera lui. Din nou, cu lacrimi în ochi l-a îmbrăţişat pe
Rod şi i-a zis: „Gratia, gratia!" Eram încântaţi. Era cu adevărat o onoare să
fim implicaţi în felul acesta şi aveam o asigurare reală că ne ocupam cu
„lucrarea Tatălui nostru" în această misiune ciudată. Era prea târziu ca să ne
ducem la culcare, sau era prea devreme? Oricum, nu peste mult timp tre-
buia să-i ducem pe copii la şcoală. Am discutat şi am hotărât că vom da un
telefon în Italia la jurnalistul acela pentru a-l informa că Padre Gioconde e
bine şi se află în siguranţă în casa noastră. Jurnalistul urma să ia primul
avion din Roma către Malawi şi după ce va fi petrecut un timp împreună cu
preotul, îl va însoţi când îl vom duce la Crucea Roşie şi va pleca în Italia
împreună cu el.

Spre surpriza noastră micul Padre era sculat după două ore. La lumina

zilei arăta reconfortat şi mult mai încrezător. Faţa lui expresivă, zbârcită, dar
plină de zâmbet s-a luminat când l-a văzut pe Rod purtând tricoul lui cu
„Isus este Domnul". „Isus este Domnul", a spus el în engleză cu un accent
străin şi l-a îmbrăţişat pe Rod. De atunci încolo, ori de câte ori îl vedea pe
Rod, părintele repeta acest lucru. Ce suflet scump era acest om!

5.O.S. 125

La masă, la micul dejun a mâncat foarte puţin. Ii trebuia doar puţin cât

să-şi menţină puterea şi tot ce puteam face pentru el era să-i oferim un loc
de confort, iubire şi siguranţă. Când ne-am ridicat de la masă el a arătat către
orga mea zâmbind. M-a rugat să cânt. Am cântat câteva note şi-apoi am
aşteptat. El a început să cânte un imn şi am recunoscut una dintre melodii-
le universale din imnurile noastre frumoase şi celebre. Micul padre s-a
aşezat pe scări şi I s-a închinat lui Dumnezeu cântând în timp ce lacrimile i
se prelingeau pe barbă. Plângeam şi eu în timp ce cântam, iar Rod încerca
şi el să cânte cu glasul sugrumat de emoţie. Ne-am dat seama de semnifi-
caţia acelui moment. Micul padre avea nevoie de vindecarea care curgea din
închinare. Inima lui era încă întristată pentru cei care n-au mai apucat să
facă împreună cu el călătoria, şi suferinţa lungilor ani de război era foarte
aproape de suprafaţă. Duhul Sfânt era prezent între noi şi am experimentat
o uimitoare unitate şi legătură a iubirii creştine. în timpul celor patru zile
petrecute în casa noastră, părintele a petrecut mult timp mergând încoace şi
încolo pe verandă rugându-se şi, de fapt, acolo a început să-şi scrie cartea,
la maşina noastră veche de scris. A scris despre şederea lui la noi, mai ales
despre momentele de închinare cântând împreună la orgă. Blândeţea lui ni
l-a făcut foarte drag şi chiar dacă aveam convingeri religioase diferite, eram
una în Isus.

Jurnalistul a venit şi l-a intervievat sub bananieri. Am fost cu topi foarte

mişcaţi de povestea lui. Nu putea să le mulţumească îndeajuns soldaţilor
Renamo în grija cărora fusese timp de şase săptămâni. Călătoria a fost peri-
culoasă şi foarte obositoare. Să mergi aşa o distanţă mare pe jos pe un teren
accidentat! Parte din călătorie a fost un pasager călare pe o motocicletă.
Deşi astfel îşi cruţase picioarele, călătorind cu motocicleta în felul acesta
toată ziua, abia îşi mai simţea spatele. Se îmbolnăvise de malarie, apoi de
diaree şi vomita, de multe ori fiind disperat de moarte. A fost uimitor pen-
tru el că viaţa i-a fost cruţată în timp ce preoţii mai tineri muriseră. Scutura
din cap mereu când îşi aducea aminte de tragedia morţii lor.

Zilnic veneau mesaje prin radio de la Dhlakama. „Părintele Gioconde,

cum se simte? E bucuros? E sănătos? Aţi luat legătura cu Crucea Roşie?"
I-am asigurat pe cei de la sediul trupelor Renamo că totul era bine. Zborul
pentru micul padre în Italia fusese confirmat deja şi ziua plecării lui a venit.
Rod a telefonat la Crucea Roşie: „Mă întâlnesc cu voi la parcarea de la
Mount Soche; să fiţi acolo la ora 3:00."

Micul padre s-a întors să-mi mulţumească din nou. De data aceasta el

mi-a luat mâna şi mi-a sărutat verigheta. Mi-au fost adresate mulţumiri în
multe feluri, dar aceasta a fost cea mai neobişnuită. Mi-am dat seama că el

126 ]\AozamW\c — Dincolo de umbră

şi-a exprimat cele mai profunde sentimente de mulţumire în cel mai bun
mod pe care-l cunoştea şi eu am fost mişcată. Rod l-a ajutat să urce în
maşină şi au plecat. Procedurile au decurs bine. Maşina Crucii Roşii aştepta
şi, cu o îmbrăţişare finală şi cu un „Isus este Domnul" spus şi simţit din
inimă, acest lider-slujitor a lăsat în urmă pentru ultima dată câmpul de misi-
une. Nu l-am mai văzut de-atunci, cu toate că am primit o scrisoare de la el
şi mai târziu am primit cartea lui. în mijlocul cărţii avea câteva fotografii,
una cu sicriele colegilor săi preoţi în capelă în ziua aceea nefastă, iar în alta
era părintele Gioconde primind o distincţie din partea Papei.

Jurnalistul a scris un articol bun relatând povestea şi experienţa pe care

i-a istorisit-o părintele Gioconde.