Mozambic — Dincolo de umbră

„Te rog, cine ESTE acest Isus? N-am auzit până acum de omul acesta. Cine este El?"

Sinceritatea întrebării ei m-a atins profund în lăuntrul meu şi am experi­mentat ceva într-un fel nemaicunoscut de mine până atunci. Iubirea mi-a inundat inima şi a pătruns toată fiinţa mea. O ungere sfântă m-a cuprins şi m-am simţit mai mult decât puţin ameţită. Era un botez de iubire. Iubirea lui Dumnezeu era în mod supranatural turnată de sus în inima mea prin Duhul Sfânt: Iubirea lui Dumnezeu pentru această mică vrăjitoare! Am simţit cum faţa îmi ardea şi, zâmbind, am întins mâinile şi am îmbrăţişat-o pe femeia aceea. Oamenii au rămas cu respiraţia tăiată. Ştiu ce credeau ei, mai ales creştinii. „Nu ştie misionara aceasta ce femeie e cea pe care o îmbrăţişează? Dacă ar fi cu adevărat de la Dumnezeu ar şti că aceasta e o femeie a păcatului, a demonilor şi-a celui rău. Nici n-ar atinge-o." întor-cându-mă către oameni le-am spus: „Această femeie şi cu mine vom deveni

108

— IDincolo de u

prietene." Cu grijă i-am explicat din nou despre viaţa lui Isus, despre iubirea Lui pentru ea şi pentru toată omenirea. Ea a fost foarte interesată în ce spuneam despre sângele lui Isus. Profesia ei fusese să verse sânge pentru a-i ajuta pe bolnavi să se facă bine, pentru a alunga duhurile rele etc. Mulţimi de găini şi porumbei au murit jertfiţi de mâna ei. Chiar şi ţapi. „Isus este Mielul de jertfă al lui Dumnezeu, singura jertfă care ne poate mântui. El a murit să te mântuiască pe TINE. îl alegi tu astăzi pe El şi îi dai viaţa ta Lui?" Ea s-a gândit puţin, apoi a răspuns: „Nu." O asemenea decizie nu poate fi luată aşa dintr-o dată fără o consultare prealabilă cu alţii care practică acelaşi meşteşug; dar, da, urma să vină la întâlniri în fiecare seară ca să asculte mai mult despre acest Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Zi de zi, lucrarea noastră de la Molima se dezvolta în timp ce noi mergeam în satele învecinate şi îi vizitam pe oameni. Vorbind despre Isus, vorbeam despre viaţa lor de fiecare zi. Mâncarea era puţină, dar ne hrăneau cu mămăligă de sorg, ocazional cu câte-o bucată de pui, şi uneori cartofi dulci. Nu erau legume sau fructe în zonă; era o regiune aridă şi uscată şi apa de băut, pentru gătit şi spălat era adusă de la distanţe mari. In fiecare seară participarea la întâlnirile noastre a crescut. Oamenii îl primeau pe Cristos, primeau vindecarea şi eliberarea. După câteva zile de la sosirea nostră acolo am aflat care era problema cu locul pe care l-am ales ca să ne instalăm tabăra. Acolo fusese un loc de înmormântare înainte. Cu nici un chip nu poţi să dormi acolo şi să trăieşti, sau cel puţin aşa gândeau oamenii. Ce uşuraţi au fost când au văzut că ne-am trezit bine şi sănătoşi după prima noapte şi apoi după a doua şi a treia, fără vreo urmă de boală. Era de înţe­les că Dumnezeul nostru e mai puternic decât spiritele întunecate ale regiu­nii lor. S-a răspândit cu iuţeală vestea că misionarii locuiesc într-un cimitir şi n-au nici o problemă. Oamenii veneau din toate părţile să ne vadă ei înşişi. „N-ai ştiut că aici fusese un cimitir?" l-am întrebat pe Rod. „La început n-am ştiut, dar în timp ce curăţăm terenul am găsit un femur lângă un ulcior spart. Atunci mi-am dat seama unde ne aflam." „Un femur?" „Da, acesta era obiectul pe care-l aruncasem în tufiş în timp ce curăţăm terenul aici", mi-a zâmbit Rod. „N-aveam de gând să-ţi spun ca nu cumva să fi vrut şi tu să dormim în dumbrava aceea de spini."

în fiecare seară vrăjitoarea a venit cu grupul ei la întâlniri şi în fiecare seară noi le-am adresat oamenilor chemarea de a-L primi pe Isus. Deşi ascultau cu interes, nu se vedea vreun indiciu al schimbării inimii. Uneori Nanga Wakuru (Marea Vrăjitoare), acesta era numele dat micii vrăjitoare după puterea ei, nu după statură, ne trimitea daruri. Două banane, o dată ne-a trimis un fruct de mango şi câteva ouă. „Să nu mâncaţi aceste lucruri",

Dincolo de mamele 2ambezi 109

ni s-a spus. Noi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru aceste daruri, am binecuvântat mâncarea şi am mâncat cu bucurie. Din nou oamenii au fost impresionaţi de puterea lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să ne îmbolnăvim saa chiar să şi murim dacă mâneam din alimentele de la Nanga Wakuru. Era minunat să dezvoltăm relaţii cu unii oameni şi să-i vedem crescând spiritu­al; şi cu soldaţii.

învăţăturile noastre erau concentrate în mare măsură pe viaţa lui Isus şi pe puterea sângelui Său, precum şi pe lucrarea Duhului Sfânt. Am petrecut, de asemenea, mult timp răspunzând la întrebări folosind versete biblice ca sprijin în explicaţiile noastre. Răspunzând la întrebări am văzut că am acoperit subiecte foarte pertinente întrucât întrebările veneau din nevoile şi situaţiile oamenilor. Timpul de închinare era deosebit şi prezenţa lui Dumnezeu a fost minunată sub cerul înstelat.

Timpul nostru la Molima se apropia de sfârşit. Mai aveam o singură întâlnire de seară şi încă Nanga Wakuru nu era mântuită. „O, Doamne", m-am rugat. „Eram aşa de sigură că Tu ne dai acest suflet. Te rog nu ne lăsa sa plecăm şi s-o lăsăm în această stare." Botezul iubirii pentru ea, pe care-l experimentasem, nu mă lăsa să accept că ea L-ar putea respinge pe Cristos. în seara aceea ne-am pus tot sufletul în mesajul şi în închinarea noastră. Oamenii plângeau şi lăcrimau în timp ce se predau lui Dumnezeu, şi mulţi care nu voiseră să ia o decizie finală până acum, au făcut acest lucru în mod deschis şi liber. Şi Nanga Wakuru urma să facă la fel. Dar nu, ea rămânea nemişcată ca o stâncă. Nu ne venea să credem; fuseserăm atât de siguri că seara aceasta va fi seara ei.

După întâlnire ne-am luat rămas bun de la oameni; urma să plecăm din Molima în zori. Atingându-ne mâinile unuii altora în semn de bun rămas, o aşteptam pe prietena noastră, vrăjitoarea, dar ea se pierduse în noapte. Mai târziu, întinşi pe rogojină, ne-a cuprins somnul. Succesul vizitei noastre era de netăgăduit, dar era locul acesta gol pentru Nanga Wakuru. Eram trişti.

Cel mai dorit vizitator nocturn

Cineva trăgea de prelata de la intrarea cortului nostru. Jose vorbea repede: „Pastor, Mai (mama). Nanga Wakuru e aici; vrea să-şi ia rămas bun de la voi." Ne-am sculat repede şi cineva a aprins focul care ardea în jar. Zâmbea arătându-şi dantura lipsă. „Mâine plecaţi şi eu încă nu i-am predat viaţa mea lui Isus!" „Vrei să faci lucrul acesta?" „O, da. De aceea am venit să vă văd. Vreau să vă rugaţi pentru mine." Asistenta ei şi şotii lor stăteau puţin în spatele ei. Ea auzise mesajul Evangheliei de multe ori până acum, şi a privit cum sufletele îl primeau pe Isus seară de seară. Nu mai avea

110 yVlozambic — Dincolo de umbră

nevoie de multe lucruri pe care să i le spunem, dar aveam multe să-i spunem
despre viaţa ei cea nouă. In timp ce vorbeam am auzit glasuri cântând pe
cărare. Era un grup de oameni de la întâlnire care rămăseseră să se roage.
I-am chemat. Era important ca cei ce locuiau acolo să fie martorii conver-
tirii vrăjitoarei.

„Vei renunţa în mod public la meşteşugul tău şi la toate practicile vrăji-

toriei în care ai fost implicată şi nu le vei mai practica de-acum încolo", i-am
spus. „Va trebui să te alături creştinilor ca să poţi învăţa mai mult despre
Dumnezeu şi să umbli pe căile Sale. Foarte important: trebuie să arzi toate
fetişurile şi uneltele de vrăjitorie." Fără ezitare, ea a răspuns că aşa va face.
La urma urmei, aceasta nu era o decizie de moment. Una dintre cele mai
mari bucurii din viaţa noastră de misionari a fost s-o conducem la Isus pe
Nanga Wakuru. Cu briza noptii suflând răcoros şi proaspăt, stelele sclipeau
printre copaci în locul de înmormântare. Acolo, unde oasele morţilor stau
în mormite abia acoperite, puternica vrăjitoare a murit faţă de viaţa ei veche
şi a fost născută din nou. Viaţă nouă în mijlocul unui cimitir. O, ce biruinţă!
Chiar în acest loc unde oamenii crezuseră că noi cu siguranţă vom muri,
sătenii au fost martorii unei mari minuni a vieţii când Nanga Wakuru a ros-
tit rugăciunea păcătosului şi L-a chemat pe Isus în viaţa ei. îmbrăţişând-o
ca s-o felicit, mi-am adus aminte că ea are nevoie de mai mult decât de o
curăţire spirituală. In rucsacul meu mai aveam o bucată de săpun încă în
ambalajul original. Era darul meu pentru ea. Asistenta ei şi cei doi soţi s-au
rugat şi ei ca să-L primească pe Cristos. Erau acum liberi să facă acest lucru;
„şefa" deschisese drumul. Nu eram convinşi de sinceritatea vrăjitoarei înalte
şi slabe, dar cine eram noi să judecăm?

Le-am spus în mod detaliat creştinilor ce să facă cu privire la Nanga

Wakuru. Pentru început, acesta nu va mai fi numele ei. Ea trebuie să măr-
turisească în mod public mântuirea ei şi tot în public să ardă materialele de
vrăjitorie. Ea a făcut aşa. După câteva luni de zile am primit veşti printr-un
grup pe care l-am trimis să vadă ce mai fac creştinii, că femeia II slujea pe
Cristos şi era bine şi fericită. Cealaltă, însă, nu s-a întors de la căile ei şi a
murit după trei luni.

Botezând în râul Zambezi

Călătoria spre casă a fost punctată de o mare biruinţă pe malul râului
Zambezi. Am botezat zece soldaţi. Printre ei a fost şi comandantul Zaharia
şi câţiva alţi soldaţi în posturi de conducere. Şi Gulai a fost printre ei. în cele
din urmă şi el s-a predat lui Cristos; cât de fericiţi eram de lucrul acesta!
Malul era abrupt şi apa era adâncă. Canoea a fost împinsă la o parte şi doi

Dincolo de marele Zambezi 111

soldaţi stăteau în ea, cu ochi pătrunzători şi arme la îndemână în caz
că apar crocodilii! Unul câte unul au intrat în apă în timp ce Rodney i-a
botezat pe baza mărturisirii credinţei lor. După aceea am cântat şi am dansat
de bucurie vreme îndelungată pe malul râului. Desigur că zeul râului tremu-
ra auzind tropăitul oştirii lui Dumnezeu cu laudele lui Dumnezeu în gura
lor!

VÂNZĂTORI DE SCLAVI?

Unii dintre creştini ne-au însoţit până la râu şi acolo şi-au luat rămas bun
de la noi. Am încercat să-i convingem pe patru dintre bărbaţi să vină cu noi
până în Malawi la instruire la şcoala biblică. Nici nu voiau să audă de tre-
cerea râului Zambezi. Nu mai fuseseră niciodată atât de departe de casă.
„Am auzit că atunci când trece cineva râul eşti în pericol de a fi capturat ca
sclav şi trimis în alte ţări." Era oare posibil ca aceşti oameni care locuiau în
ţinuturile depărtate ale Mozambicului să creadă că încă se face comerţ cu
sclavi? Aşa se pare. Ne-am dat seama că, deşi aceşti oameni erau devotaţi cu
adevărat lui Dumnezeu, şi fuseseră săptămâni de zile împreună cu noi, abia
am zgâriat suprafaţa ce acoperă mentalitatea lor şi credinţele lor tradiţionale.
Nevoia unei şcoli biblice în Mozambic ne-a sensibilizat din nou. Aici erau
pastori şi lideri cu puţine cunoştinţe din Cuvântul lui Dumnezeu sau chiar
deloc.

în partea de nord a râului, după ce canoea noastră a trecut dincolo am

fost iarăşi însoţiţi de alţi creştini care ni s-au alăturat când am trecut prin
satele lor. Ei au mers până la frontiera cu statul Malawi şi au aşteptat acolo
întoarcerea noastră, ocazie cu care au primit o încărcătură de Biblii şi
îmbrăcăminte pe care să le ducă cu ei.

în drum spre casă, ne-am oprit în aceleaşi sate. Părea că fuseserăm ple-

caţi de luni şi luni de zile, atât de multe lucruri se întâmplaseră. A fost cerul
pe pământ să ne reîntâlnim cu copiii noştri; ne-a fost teribil de dor de ei.
Am ajuns în timp ce ei mai dormeau încă. Rod avea un mod special de a-i
trezi pe copii, sărind pe patul lor. Am avut multe lucruri să le spunem şi lor
le plac povestirile cu aventuri. Am adus câteva pietre albe de cuarţ, pe care
le găsisem pe cărare în timp ce umblam printr-una din zonele muntoase.
Acestea erau pentru Deborah. încă destul de mică pentru a găsi o comoară
într-un buzunar plin cu pietre, ea era convinsă că erau adevărate diamante
şi le-a păstrat cu grijă ani de zile. Rod a strâns şi el câteva cartuşe goale pen-
tru Dustin. El le-a lustruit şi le-a adăugat la colecţia lui de pe raft. Am cău-
tat în zadar ceva care s-o intereseze pe adolescenta noastră, Tammy. Ea era
prea isteaţă ca s-o prostim noi cu false diamante.

Patru

s.o.s.

Pentru cei întristaţi

Telegraful junglei este uimitorul sistem de comunicare al Africii care tra-
versează sute de kilometri prin junglă şi câmpii, peste râuri şi munţi, cu
piciorul iute al omului şi cu galsul gurii lui. Neexistând vehicule în cele mai
rurale părţi ale Mozambicului, nu e o altă cale să ajungi undeva sau să
primeşti ceva, decât cu piciorul.

Ştirea despre faptul că există nişte misionari care locuiesc în Malawi şi

călătoresc în zonele prinse în război predicând Evanghelia, s-a răspândit tot
mai departe. Am primit bilete şi scrisori de la oameni din depărtări,
implorându-ne să ne ducem la ei, să le ducem Biblii şi să-i învăţăm Cuvântul
lui Dumnezeu. Cum am fi dorit să le putem răspunde fiecăruia, dar era cu
neputinţă. Cât am putut am trimis echipe de pastori băştinaşi în diferite
locuri, dar lucrul acesta nu putea nici măcar să înceapă să răspundă strigă-
tului. Scrisorile acelea au mişcat adâncul sufletului nostru.

Am dezvoltat relaţii cu oameni necunoscuţi şi am început să-i purtăm în

inima noastră. Nimeni nu ne-a mişcat aşa de mult ca doi preoţi italieni pe
care am avut privilegiul să-i asistăm într-o mică măsură. Aceşti doi oameni
locuiau într-o parte îndepărtată a provinciei Zambezia, nu departe de ocean.
Această zonă era eliberată de forţele Renamo. Fusese sub controlul regimu-
lui comunist al lui Frelimo, dar în urma luptelor, trupele Renamo au câştigat
victoria şi comuniştii au fugit. Preoţii au continuat să locuiască aici pentru
că aşa au ales şi erau liberi să-şi facă lucrarea deşi fără alte provizii de hrană
decât ce creştea din pământ.

Preoţii au auzit despre noi şi ne-au trimis scrisori prin curier, cerându-ne

să le trimitem prin poştă în Italia. Ei n-aveau cum să cumpere timbre şi
Malawi, care era cea mai apropiată speranţă în ce priveşte poşta era la
depărtare de două sau trei săptămâni de mers pe jos. Am fost încântaţi să-i
ajutăm şi le-am trimis ceva literatură şi câteva daruri mici. Primisem un

112

S.O.S. 113

transport de studii biblice în limba portugheză, tipărit de organizaţia „Christ

for the Nations." O cutie din acestea a fost dusă pe capul curierului care a
adus scrisoarea.

Acest mic gest s-a dezvoltat într-un important serviciu de curierat. De

câteva ori pe an, până la zece cutii mari cu provizii veneau din Italia pentru
preoţi. Aceasta presupunea să le trecem prin vamă şi să le ducem cu
camioneta noastră la Shire River noaptea la adăpostul întunericului. Acolo
eram întâmpinaţi de un grup de soldaţi Renamo care încărcau cutiile în
canoe şi le duceau pe cap cu schimbul până la Misiunea Catolică de lângă
Mocubela. Acest lucru presupunea un pic de muncă şi pierderea câtorva ore
de somn întrucât călătoria până la râu dura trei ore dus şi trei ore întors şi
nu fără riscuri. Ar fi fost rău pentru noi să fim găsiţi înmânând cutii mari
soldaţilor Renamo.

Era o bucurie pentru noi să putem să-i binecuvântăm pe aceşti bărbaţi

credincioşi. Ei erau soldaţi necunoscuţi pe câmpul de luptă spiritual. Trăiau
tot timpul într-o situaţie de război, fără întrerupere. Nu puteau pleca pen-
tru câteva zile, nu vizitau din când în când câte un restaurant, nu mai aveau
contact cu civilizaţia de ani şi ani la rând. Ei nu ne cunoşteau numele, ci
ştiau doar că suntem misionari. Materialul pe care l-am trimis noi vorbea
despre credinţa noastră; era evident că noi eram carismatici. Intre aceste
cărţi erau şi „Botezul cu Duhul Sfânt"; „Rugăciunea mută munţii" şi „Cum
să fii vindecat." Ei ne adresau scrisorile lor într-un singur fel:

11 iunie 1989

Către Stimaţii Preoţi ai Cincizecimii,

Am primit lucrurile pe care ni le-aţi trimis. Vă mulţumim cu inimi recunoscătoare
pentru ajutorul şi generozitatea voastră în aceste împrejurări prin dificultăţile şi pericolele
războiului. Vă rugăm scrieţi-ne o scrisoare ca să vă cunoaştem, dacă este posibil. Vă
cerem o favoare stimaţi preoţi: vă rugăm trimiteţi mai multe Hiblii şi cărţi în limba por-
tugheza şi engleză. Mulţumim foarte mult. Noi suntem Preoţii Italieni.

19 august 1989

Către Stimaţii Preoţi ai Cincizecimii,

Am primit cu multă bucurie şi uimire scrisoarea voastră şi acum cunoaştem lucrarea
Şi misiunea voastră. Pacea Domnului nostru să fie întotdeauna cu voi. Avem o mare
plăcere să ne întâlnim cu voi într-o zj dacă va voi Dumnezeu.

întotdeauna ne rugăm lui huspentru voi. hucrarea şi ajutorul vostru pentru noi este
un mare semnal de iubire şi unitate cu hus în mijlocul nostru. Ne-ar plăcea să facem
anumite rugăciuni împreună în această zonă. Noi credem că aici nu sunt biserici

"1 1 ^t jMozambic — I^mcolo de wmb**â

penticostale. Vă mulţumim pentru studiile biblice, casetele în limba engleză si caietele de
studiu. Studenţii noştri sunt foarte entuziasmaţi. Sperăm si ne rugăm să nu suferiţi vreo
pagubă sau pericol ca să continuaţi să ne ajutaţi în această vreme de război. în Isus
Cristos, Mântuitorul nostru, Padre G <â>°P.

11anuarie 1990

Stimaţi Misionari Penticostali,

Pacea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu să fie întotdeauna cu voi. Am primit astăzi felici-
tările voastre de Crăciun şi cutiile cu Biblii, cărţi, ceai, cafea, ^ahăr, daruri de făină si
ulei de gătit si multe alte lucruri. Vă mulţumim domnilor misionari pentru inima voas-
tră bună. Aşteptăm ca în anul acesta 1990 să fie pace, să nu mai fie război şi un timp
să ne întâlnim cu voi.

Cu îmbrăţişări puternice din partea Preoţilor Romano-Catolici.

15 aprilie 1990

Domnului Engle^ Doamnei Penticostale,

Ne-aţi ajutat de multă vreme. Aţi declanşat o profundă emoţie în noi. Vă mulţu-
mim, vă mulţumim, vă mulţumim. Fie ca Cristosul nostru să vă binecuvânteze şi sa vă
dea mai mult decât faceţi. Noi suntem bucuroşi să vedem fotografia voastră. Nu vom mai
adăuga mult de teamă să nu cadă pe această hârtie lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
Vă sărutăm pe toţi. Nu pot să folosesc alt limbaj decât acest cuvânt. Preoţii italieni.

Vă trimitem SOS. Credem că 30% dintre copii au murit. Vă rugăm, avem nevoie
de medicamente pentru bolnavi urgent. Avem mulţi bolnavi aici: malarie, holeră.
N-avem medicamente. Oamenii mor.
Stimaţilor Pastori ai Cincizecimii,

Pacea lui Isus fie cu toţi creştinii. Vă mulţumim pentru darul de alimente, Biblii şi
cărţi. Dorim foarte mult nişte medicamente dacă este posibil. N-avem îngrijire, dezinfec-
tante, pudre, tablete, antibiotice etc. Frelimo care este la putere se gândeşte numai să
omoare şi să-i asuprească pe săraci şi pe poporul lui Dumnezeu şi pe cei ce locuiesc la
fermele de stat. FERICE DE CEI CE PLÂNG CĂCI EI VOR FI MÂNGÂ-
IAŢI. Aici petrec săptămâni întregi să-i înmormânteze pe alţii datorită bolilor şi lipsei
de medicamente. Acum avem o epidemie de pojar. Vă rugăm trimiteţi mai multe Biblii
şi studii biblice pentru studenţii care sunt la şcoală.

întotdeauna în unitate cu Isus vă iubim şi ne rugăm pentru voi. Pojarul a ajuns în ex-
tremă în situaţia multor copii care mor. Vă rugăm să ne ajutaţi cu antibiotice. Mulţumim.

5.O.5. 115

Ne-am intensificat eforturile de a obţine medicamente, o sarcină dificilă

şi costisitoare. In cele din urmă am primit o bună încărcătură de medica-
mente precum şi haine şi alte diferite lucruri. Am făcut călătoria lungă până
la râu şi le-am înmânat curierilor. Ca răspuns am primit următoarea
scrisoare care ne-a sfâşiat inima:

Pastorilor Cincizecimii,

Har şi pace în Isus. La 5 noiembrie trupele Frelimo au atacat misiunea noastră.
300 de oameni au atacat, au distrus capela şi au încercat să ne lichideze. Aici suntem
12 persoane: călugăriţe, călugări şi preoţi-studenţi. Am fugit şi ne-am pierdut în două
grupe timp de treisprezece zjh până ce ne-am găsit unii pe alţii. Am întâlnit mari
coloane de sute de soldaţi Renamo. Am mărşăluit cu ei în siguranţă timp de 20 de zjle
sau mai mult, 450 km până la un loc lângă M., unde ne aflăm şi în prezent.

Trupele lui Frelimo au atacat în aceeaşi zj când au ajuns pachetele voastre. Au luat
totul. Medicamentele şi alimentele, dar n-au vrut Bibliile. Aceşti oameni sunt împotriva
lui Cristos. Nu mai avem decât hainele de pe noi. Isus este mângâierea noastră şi am
scăpat cu viaţă. In cer vom vorbi despre aceste lucruri şi vom înţelege. Vă rugăm să ne
mai trimiteţi încă Biblii şi alte ajutoare dacă este posibil. Vă mulţumim şi ne rugăm lui
Dumnezeu să vă facă mult bine. Vă dorim fsărbătorifericite de Crăciun şi pentru anul
1991. Padres Giovanni & Pedro

Am putut să strângem mai multe ajutoare şi în ianuarie 1991 am trimis

25 de cutii mari peste râu şi 29 în februarie. Preoţii începeau vitejeşte de la
zero, clădind o nouă Misiune din nimic. Atunci când s-a semnat acordul de
pace în 1992 au putut din nou să se deplaseze liberi în împrejurimi. Ei s-au
dus în Italia pentru un timp şi s-au întors iarăşi în Mozambic pentru a-şi
continua lucrarea. N-am ajuns să-i întâlnim niciodată, dar îi vom vedea în
ceruri.

Atacuri asupra centrelor de distribuţie

Legătura noastră prin radio a devenit importantă pentru Convenţia
Internaţională a Societăţii Crucea Roşie, ICRC (în engleză International
Convention of the Red Cross Society, n. ed.). Această organizaţie avea
operaţiuni de ajutorare în zonele controlate de comuniştii lui Frelimo, dis-
tribuind alimente, medicamente, pături şi îmbrăcăminte către populaţie.
Totuşi ei nu îi ajutau pe oamenii din zonele controlate de trupele Renamo.
Majoritatea celor mai săraci şi mai nevoiaşi oameni se aflau în zonele con-
trolate de trupele Renamo, dar ICRC precum şi alte organizaţii îi ingnorau
din motive politice. Occidentul îi sprijinea pe comunişti şi acţiona numai în
zonele controlate de comunişti. Acest lucru era un mister pentru noi, până
116 JV\ozan\W\c — Dincolo de wmbrâ

ce, o dată cu trecerea timpului am început să înţelegem într-o oarecare
măsură cum funcţionează sistemul lumii.

Pentru ca ICRC să ajungă în zonele în care doreau să acţioneze trebuiau

să treacă cu avionul peste teritoriul controlat de trupele Renamo. Cum li se
putea garanta siguranţa? Trupele Renamo nu erau încântate de ICRC pen-
tru că favoriza numai una dintre părţi. De asemenea, avioanele militare
comuniste zburau având emblema cu Crucea Roşie şi bombardau şi trăgeau
în ţintele Renamo ca şi în civilii care locuiau în zonele Renamo.

Deja luasem legătura cu ICRC pentru a ne ajuta cu medicamente, însă

atunci când şi-au dat seama că noi ne aflam în teritoriile Renamo, ne-au spus
politicos că le era imposibil să ne mai ajute. Acum că doreau să primească
permisiunea de a zbura peste teritoriul Renamo şi n-avea cum să ia legătu-
ra cu ei, şi-au adus aminte de noi.

Unul dintre reprezentanţii ICRC a solicitat o întâlnire. Putem noi trans-

mite mesaje lui Dhlakama şi putem să-i ajutăm în a le asigura protecţie? Noi
am răspuns afirmativ deşi nu le-am spus nimic despre legătura noastră prin
radio. Ei credeau că noi pur şi simplu trimiteam mesajele prin curier peste
râu. Răspunsul lui Dhlakama era afirmativ, dar condiţionat. Cu siguranţă el
garanta protecţie pentru ICRC. Renamo nu va doborî avioanele Crucii
Roşii. Dar întrucât forţele lui Frelimo şi din Zimbabwe abuzau de emblema
Crucii Roşii, era necesar ca Renamo să cunoască din timp programul de
zbor şi pistele unde vor ateriza avioanele Crucii Roşii. Astfel nu puteau
exista confuzii cu privire la cine zboară cu avionul. Un alt lucru: ICRC tre-
buia să înceapă operaţiunile de ajutorare în zonele Renamo. Aceştia erau şi
ei, la urma urmei, mozambicani. Renamo nu cerea ajutor pentru trupe ci
pentru populaţia care locuia în zonele controlate de ei.

Am fost bucuroşi de acest lucru. De prea multă vreme oamenii sufereau

fără a primi ajutor de la cei ce trebuiau să-l dea. Biroul Crucii Roşii din
Blantyre a telefonat anunţând programul lor de zbor. Noi urma să mergem
să-l luăm şi apoi Gostode îl transmitea prin radio la sediul Renamo. încet
ajutorul începea să vină. Sătenii urmau să fie anunţaţi să se adune într-un
anumit loc unde ICRC ateriza aducând ajutoarele. Oamenii mergeau pe jos
zile întregi şi aşteptau zile întregi lângă pista de aterizare, dar avioanele nu
mai veneau. între timp pistele avioanelor lui Frelimo erau aglomerate
întrucât tone de ajutoare veneau prin Crucea Roşie. Dhlakama nu era
mulţumit.

în mod tragic, situaţia s-a dezvoltat în ceva mult mai urât decât

favorizarea unei părţi în detrimentul celeilalte. Avioanele trupelor Frelimo
au remarcat mulţimile de oameni adunate lângă pistele de aterizare

S.O.5. 117