Agatha Christie

Am fost foarte emoţionată de spiritul feudal al lui Hannaford, deşi nimic nu putea fi mai stânjenitor pentru mine. Aş fi preferat de o mie de ori ca doamna Arbuthnot să ne ia toate merele şi toată ceapa. Acum rămăseseră pe capul meu, cu Hannaford dând din coadă ca un câine care ţi-a adus plocon ceva scos din râu care nu-ţi trebuie.

Am ambalat lăzi cu mere şi le-am trimis pe la rudele care aveau copii şi le-ar fi plăcut. Nu mă vedeam întorcându-mă la Lawn Road cu câteva sute de cepe. Ani încercat să le dau la câteva spitale, dar aveau prea multă ceapă şi nimeni n-o dorea.

Deşi discuţiile se purtau cu Amiralitatea noastră, la Greenway avea să, se instaleze Marina americană. Maypool, casa mare de deasupra noastră, de pe deal, urma să fie folosită pentru cazarea marinarilor, iar ofiţerii aveau să locuiască în casa noastră.

Nu pot să vă vorbesc destul de elogios despre amabilitatea americanilor şi grija pe care au avut-o pentru casa noastră. Era inevitabil, desigur, ca aripa cu bucătăria şi dependinţele să fie mai mult sau mai puţin în mizerie. Trebuiau să gătească pentru patruzeci de oameni şi au instalat nişte maşini de gătit oribile care fumegau. Dar au fost foarte grijulii cu uşile noastre de mahon. De fapt, comandorul a pus să le îmbrace în placaj. Au apreciat de asemenea şi frumuseţea locului. Mulţi din ei erau din Louisiana şi magnoliile mari şi în special magnolia grandiflora i-au făcut să se simtă ca acasă. După terminarea războiului, multe rude ale unor ofiţeri care au fost cazaţi la Greenway au venit să vadă unde a fost încartiruit fiul, vărul sau ce neam le-o fi fost. Îmi povesteau cum descriau în scrisorile lor locul. M-am dus uneori prin grădină cu aceştia pentru a identifica colţurile care îi plăcuse respectivului în mod special, deşi nu era întotdeauna uşor de identificat din cauza felului cum cresc plantele. În al treilea an de război, niciuna din diferitele mele case nu era disponibilă pentru mine, în momentul în care aveam nevoie. Greenway fusese luată de Amiralitate, Wallingford era plină de evacuaţi şi, de îndată ce aceştia s-au întors la Londra, alţi prieteni de-ai noştri, un invalid mai vârstnic şi soţia lui, au închiriat de la mine Wallingford, iar fiica lor cu copilul ei a venit şi ea acolo. Am vândut casa de la Campden Street nr. 48 foarte bine. Carlo s-a dus ea cu cumpărătorii să le-o arate.

— Nu iau nici un ban mai puţin de 3500 de lire, îi spusesem.

Ni se părea foarte mult pe atunci. Dar Carlo s-a întors foarte mulţumită de ea.

— I-am făcut să plătească încă 500 de lire în plus. Am considerat că meritau, a mai adăugat ea.

— Ce vrei să spui cu meritau?

— Erau nepoliticoşi, a continuat Carlo, care nu putea suferi, ca o adevărată scoţiană, insolenţa. Au vorbit cu dispreţ în faţa mea, despre casă, ceea ce nu ar fi trebuit să facă. Au spus: „Ce decoraţii oribile. O să schimb numaidecât acest tapet cu flori! Extraordinari mai sunt unii oameni. Imaginează-ţi, să suprime peretele acesta despărţitor!” Aşa că m-am gândit că e bine să le dau o lecţie şi am cerut cu 500 de lire mai mult. Şi ei le-au plătit fără să crâcnească.

Am şi eu un memorial de război al meu, la Greenway. În bibliotecă, unde era popota, un artist făcuse o frescă în partea de sus a pereţilor. Sunt înfăţişate toate locurile pe unde a trecut acea flotilă, începând cu Key West, Bermude, Nassau, Maroc şi aşa mai departe, încheindu-se cu o glorificare exagerată a pădurii de la Greenway şi casa albă, văzându-se printre copaci. După asta mai este o nimfă deosebit de frumoasă, neterminată, o dansatoare goală care, am presupus, reprezenta speranţele de a fi ajuns la capătul călătoriei, când războiul se va termina, un fel de hurie87. Comandorul mi-a scris şi m-a întrebat dacă vreau să şterg fresca şi peretele să rămână cum a fost. I-am răspuns că va fi un memorial istoric şi că sunt încântată să-l am. Deasupra căminului erau schiţate, în linii simple, capetele lui Churchill, Stalin şi Roosevelt. Aş fi vrut să ştiu numele artistului.

Când am plecat de la Greenway eram sigură că va fi bombardat şi nu voi mai vedea casa din nou. Din fericire, teama mea s-a dovedit neîntemeiată. Greenway rămăsese neatinsă; în locul cămării fuseseră instalate paisprezece toalete şi a trebuit să mă lupt cu Amiralitatea să le scoată.

III

Nepotul meu, Matthew, s-a născut în Cheshire, la data de 21 septembrie 1943, la o maternitate nu departe de casa surorii mele, Punkie, care-i era devotată lui Rosalind, aşa cum îi fusese ea de fapt întotdeauna; era încântată să se întoarcă şi să aştepte naşterea copilului. Sora mea era cea mai neobosită femeie pe care-am cunoscut-o vreodată; un fel de dinam uman. De la moartea socrului ei ea şi James au venit să locuiască la Abney, care, după cum am spus, era o casă enormă cu 14 dormitoare, o mulţime de saloane (camere de zi), iar pe vremea tinereţii mele, când m-am dus pentru prima dată să stau acolo, avea 16 servitori care locuiau chiar în casă. Acum acolo nu mai stăteau decât sora mea şi o mai veche bucătăreasă, care între timp se măritase şi venea să gătească în fiecare zi.

Când locuiam acolo, o auzeam pe sora mea umblând prin casă de la 5:30 dimineaţa. Făcea curat pretutindeni, ştergea praful, făcea ordine, mătura, aprindea focurile, freca vasele de aramă, lustruia mobila şi după aceea ne trezea pe toţi aducându-ne ceaiul de dimineaţă. După micul dejun curăţa băile, apoi făcea ordine în dormitoare. Deja pe la ora 10:30 nu mai avea ce treabă să facă înăuntru, aşa că se ducea glonţ în grădina de zarzavat care era plină de cartofi noi, mazăre, fasole verde, bob de grădină, morcovi şi câte şi mai câte. Nici o buruiană nu îndrăznea să-şi ridice capul în grădina lui Punkie. Şi nici în straturile de trandafiri sau în cele din jurul casei nu găseai vreuna.

Îşi luase un câine al cărui stăpân, ofiţer, nu putuse să aibă grijă de el; acesta dormea întotdeauna în camera de biliard. Într-o dimineaţă, când coborî din camera ei şi intră în sala de biliard găsi câinele stând liniştit în coşul lui, dar în mijlocul podelei trona o bombă enormă. Noaptea căzuseră mai multe bombe incendiare pe acoperiş şi toată lumea a ajutat să fie stinse. În zgomotul general, bomba asta se strecurase, neauzită, în sala de biliard şi n-a explodat.

Sora mea a telefonat la cei care se ocupau cu asemenea treburi, care au venit în grabă. După ce au examinat bomba au spus că toată lumea trebuia să evacueze în douăzeci de minute casa.

— Luaţi lucrurile esenţiale, au ordonat ei.

— Şi ce crezi că am luat? a întrebat sora mea. Într-adevăr te prosteşti complet în asemenea situaţii.

— Ce ai luat? am întrebat-o.

— Ei bine, în primul rând am luat lucrurile personale ale lui Nigel şi Ronnie. Aceştia erau cei doi ofiţeri cazaţi atunci acolo, pentru că m-am gândit că ar fi oribil dacă s-ar întâmpla ceva cu ei. Mi-am luat peria de dinţi şi lucrurile mele de spălat şi bineînţeles că după asta nu m-am mai putut gândi la nimic altceva. M-am uitat de jur împrejur, dar în mintea mea era gol. Pentru nu ştiu ce motiv am luat buchetul acela mare de flori din ceară aflat în salon.

— N-am ştiut niciodată că ţii în mod special la acel buchet, am spus eu.

— Tocmai că nu ţin, asta-i partea curioasă.

— Nu ţi-ai luat bijuteriile sau vreo haină de blană?

— Nici prin gând nu mi-a trecut, mi-a răspuns ea.

Bomba a fost scoasă şi nu a explodat şi, din fericire, nu s-au mai întâmplat incidente de acest fel.

La momentul potrivit, am primit o telegramă de la Punkie şi am plecat repede acolo să o găsesc, la maternitate, pe Rosalind foarte mândră de ea însăşi, fălindu-se cu forţa şi dimensiunile pruncului.

— E un monstru, a declarat ea, cu o figură plină de încântare. Un bebeluş teribil de mare. Un adevărat monstru!

Am privit monstrul. Arăta bine şi fericit, avea faţa încreţită şi o uşoară strâmbătură.

— Vezi, am uitat ce lungime mi-au spus ca are, dar e un monstru!

Iată deci monstrul. Toată lumea era fericită, iar când Hubert, împreună cu ordonanţa lui credincioasă, au venit să vadă bebeluşul a fost mare bucurie. Hubert era foarte încântat, ca şi Rosalind de altfel.

Se aranjase ca Rosalind să se ducă să locuiască în Wales după naşterea copilului. Tatăl lui Hubert murise în decembrie 1942 şi mama lui se mutase într-o casă mai mică, în apropiere. Lucrurile se desfăşurau mai departe, după cum plănuisem. Rosalind urma să rămână trei săptămâni în Cheshire, angajând o soră care avea să se ocupe de ea şi de prunc, în timp ce se va instala în Wales. Aveam să o ajut şi eu când totul va fi gata pentru plecare. În timp de război nimic nu era uşor. Rosalind a venit la Londra împreună cu sora şi le-am instalat în Campden Street nr. 47. Cum Rosalind se simţea încă slăbită, veneam din Hampstead să le pregătesc masa seara. La început le făceam micul dejun, dimineaţa, dar sora, când a văzut că statutul ei de soră de spital care nu ajută la treaba din casă nu era primejduit, s-a declarat dispusă să se ocupe ea de micul dejun. Din nefericire, bombardamentele începuseră să se intensifice din nou. Noapte de noapte stăteam îngrijorate. Când începea alarma, îl puneam pe Matthew în leagănul lui portabil sub o masă solidă care avea un cristal gros deasupra, acesta fiind lucrul cel mai greu pe care îl găsisem ca să-l folosesc drept adăpost. Era îngrijorător pentru o tânără mamă şi tare mult îmi doream atunci să fi avut Winterbrook House sau Greenway.

Max era acum în Africa de Nord. La început a stat în Egipt, dar acum se afla la Tripoli. Mai târziu s-a dus în Deşertul Fezzan. Scrisorile veneau foarte încet şi uneori trecea şi câte o lună fără a avea ştiri de la el. Nepotul meu Jack era de asemenea plecat din ţară, în Iran.

Stephen Glanville se mai afla încă la Londra şi mă bucuram că era acolo. Uneori venea să mă ia de la spital şi ne duceam la el acasă, în Highgate, şi luam masa împreună. Dacă unul din noi primea un pachet cu alimente, atunci sărbătoream evenimentul.

— Am primit nişte unt din America, poţi aduce o cutie de supă?

— Mi s-au trimis două cutii cu homar şi o duzină de ouă.

Într-o zi a anunţat că primise heringi cu adevărat proaspeţi de pe coasta de est. Am intrat în bucătărie şi Stephen a desfăcut pachetul. Vai, vai! Ce heringi frumoşi ar fi putut fi. Nu era acum decât un singur loc pentru ei: căldarea de gunoi – căci erau stricaţi. O seară tristă.

În această etapă a războiului prietenii şi cunoscuţii au început să dispară. Nu mai puteai să păstrezi legătura cu oamenii pe care îi cunoşteai, arareori mai scriai vreunui prieten. Păstrasem legătura doar cu doi prieteni apropiaţi: Sidney şi Mary Smith. El era curator la Secţia de antichităţi asiriene şi egiptene de la British Museum. O fire de prima donna, un om cu idei foarte interesante. Vederile lui asupra lucrurilor erau total diferite de ale altora. Dacă stăteam de vorbă cu el o jumătate de oră, la plecare eram atât de stimulată de ideile lui, încât părăseam casa simţindu-mă în al nouălea cer. Întotdeauna trezea în mine o rezistenţă violentă şi trebuia să-mi argumentez fiecare punct. Nu putea şi nu dorea să fie de acord cu ceilalţi. Dacă dezaproba pe cineva sau nu-i plăcea, nu-şi mai schimba niciodată părerile. Pe de altă parte, dacă îţi era prieten, îţi era cu adevărat. Aşa stăteau lucrurile. Soţia lui, Mary, era o pictoriţă talentată şi o femeie frumoasă, cu un splendid păr cărunt şi un gât lung graţios. Avea un bun simţ care te dădea gata; era ca şi gustul rafinat şi picant al unui fel special de mâncare servit la sfârşitul unei mese bune.

Soţii Smith erau extrem de drăguţi cu mine. Eu locuiam prea departe şi întotdeauna eram bine venită la ei, după ce plecam de la spital şi stăteam de vorbă cu Sidney vreo oră. Îmi împrumuta cărţi care credea că m-ar interesa să le citesc şi stătea acolo asemenea unui filosof grec de altă dată, în timp ce eu mă instalam la picioarele lui, simţindu-mă ca un umil discipol. Îi plăceau cărţile mele poliţiste, deşi critica lui era cu totul altfel decât a celorlalţi. Adesea, declara „de calitate” câte ceva care mie nu mi se părea deloc bun în cărţile mele. „Ăsta e punctul cel mai bun din cartea aceasta”. Iar despre ce-mi plăcea mie îmi spunea: „Nu-i tocmai lucrul cel mai bun pe care ai putea să-l dai, acolo erai sub nivel”.

Într-o zi, Stephen Glanville m-a luat în primire.

— Am un proiect la care m-am gândit pentru tine.

— O, ce este?

— Vreau să scrii o carte poliţistă despre vechiul Egipt.

— Despre vechiul Egipt?

— Da.

— Dar n-aş putea.

— Ba da, ai putea. Nu e nici o dificultate. Nu există nici o raţiune pentru care o povestire poliţistă nu ar putea fi plasată tot atât de bine în vechiul Egipt, ca şi în Anglia anului 1943.

Am văzut la ce se gândea. Oamenii sunt aceeaşi indiferent în ce secol şi unde trăiesc.

— Şi ar fi atât de interesant, spuse el. Cui îi plac cărţile poliţiste, citind şi despre acele timpuri ar avea o plăcere dublă.

I-am arătat din nou că nu pot face nimic în felul ăsta. Nu ştiam suficient. Dar Stephen era un om extraordinar de persuasiv şi, până la sfârşitul serii, aproape că mă convinsese că aş fi capabilă să scriu cartea.

— Ai citit multă egiptologie, adăugă el, nu te interesează numai Mesopotamia.

Era adevărat că una din cărţile care îmi plăceau cel mai mult era „Zorile conştiinţei” a lui Breasted şi că citisem foarte multă istorie egipteană când am scris piesa de teatru „Akhenaton”.

— Tot ceea ce-ţi trebuie este să te fixezi asupra unei perioade, unei întâmplări, unui cadru definit, a continuat Stephen.

Încercam sentimentul teribil că zarurile fuseseră aruncate.

— Dar trebuie să-mi mai dai unele amănunte, cu privire la timp şi loc, când, unde se petrece totul?

— Ei bine, uite aici ai un incident sau două, care ar putea să te ajute, continuă el, luând o carte de pe rafturile bibliotecii lui, apoi mi-a mai dat vreo şase cărţi sau chiar mai multe. M-a dus, împreună cu toate cărţile, cu maşina în Lawn Road Flats, acasă.

— Mâine e sâmbătă poţi să faci o lectură plăcută de două zile şi să vezi cum o să te impresioneze.

În cele din urmă, am notat trei puncte interesante ce ar putea fi posibile, fără incidente prea deosebite sau figuri cunoscute, căci cred că tocmai asta face ca romanele, situate în perioadele istorice să fie neserioase. La urma urmelor nu ştii exact cum arătau regele Pepi sau regina Hatshepsut şi a pretinde că ai şti ar denota un fel de aroganţă. Dar poţi să plasezi în acea epocă un personaj creat de tine şi, atât timp cât eşti familiarizat cu culoarea locală şi atmosfera generală a perioadei, totul va fi în regulă. Cele trei situaţii asupra cărora mă oprisem erau: o întâmplare din timpul dinastiei a patra, o alta dintr-o perioadă mult mai târzie, în timpul unuia din ultimii Ramses, şi a treia, la care am rămas până în cele din urmă, era scoasă din nişte scrisori recent publicate ale unui preot Ka, din timpul dinastiei a 11-a.

Aceste scrisori zugrăveau la perfecţie viaţa unei familii: tatăl agitat, încăpăţânat, ţinând la părerile lui, supărat pe fiii lui care nu făceau ceea ce te spunea; băieţii erau unul ascultător, dar cam prostănac, iar celălalt nervos, inteligent şi extravagant. Tatăl scria celor doi fii despre grija pe care trebuia să o poarte unei oarecare femei de o vârstă mijlocie, desigur una din acele rude sărace care locuiesc de-a lungul timpului cu familiile şi faţă de care şefii de familii sunt întotdeauna binevoitori. Dar copiii, pe măsură ce cresc, nu le mai pot înghiţi, căci sunt linguşitoare şi produc neplăceri în casă.

Bătrânul le dădea sfaturi cum trebuie să acţioneze şi ce să facă cu uleiul sau cu orzul. Să fie atenţi ca oamenii să nu-i înşele cu privire la calitatea unor alimente. Familia aceasta apărea din ce în ce mai bine, mai clar în mintea mea. Am mai completat-o cu o fiică şi cu câteva amănunte din alte texte, precum şi cu apariţia unei alte soţii de care tatăl era robit din dragoste. Am mai adus un băieţel răsfăţat şi o bunică vicleană şi lacomă.

Entuziasmată, am început să lucrez. Nu aveam nici o carte în minte în clipa aceea. „Zece negri mititei” se reprezentase cu mult succes la St. James’s Theatre până când teatrul a fost bombardat, apoi a fost transferată la Cambridge pentru câteva luni şi tocmai cochetam cu o nouă idee pentru o carte, aşa că acesta era exact momentul potrivit să încep o povestire poliţistă egipteană. Nu încape îndoială că fusesem împinsă de Stephen. Şi de asemenea nu încăpea îndoială, că dacă Stephen era hotărât ca eu să scriu o carte poliţistă pe care să o situez în Egiptul vechi, trebuia să fac asta. El era un asemenea gen de om. Aşa cum i-am arătat în săptămânile şi lunile care au urmat, trebuie să fi regretat foarte mult că a stăruit să scriu aşa ceva. Îi telefonam mereu, cerându-i informaţii care, aşa cum îmi spunea el mie, îmi lua trei minute să-l întreb, iar el trebuia să cerceteze opt cărţi diferite ca să-mi răspundă corect. „Stephen, ce mâncau la masă? Cum îşi preparau carnea? Existau lucruri speciale pentru sărbători? Bărbaţii şi femeile luau masa împreună? În ce fel de camere dormeau?”

— Vai de mine!, se jeluia Stephen şi apoi trebuia să se apuce să cerceteze, explicându-mi că era necesar să deducă o grămadă de lucruri dintr-un material foarte redus.

Existau imagini care arătau, păsări fripte la frigare, puni, ciorchini de struguri şi aşa mai departe. În orice caz, aflasem destule pentru a reuşi să redau viaţa de toate zilele a epocii; şi apoi reveneam cu alte întrebări: „Mâncau la masă sau pe podea? Femeile aveau părţi separate în casă, unde locuiau? Îşi ţineau rufele în sertare sau în dulapuri? Ce fel de case aveau?”

Era mult mai greu de aflat amănunte despre case decât despre temple sau despre palate, pentru faptul că acestea din urmă erau construite în piatră şi existau şi acum, pe când casele fuseseră făcute din materiale mult mai perisabile şi nu mai rămăseseră urme.

Stephen a discutat foarte mult cu mine asupra unui punct din deznodământul povestirii mele şi, îmi pare rău că trebuie să spun, până în cele din urmă, eu am cedat. Am fost întotdeauna furioasă pe mine că am făcut-o. Avea o influenţă hipnotizantă în asemenea direcţii, era atât de sigur pe el în discuţii, încât nu puteai să nu te îndoieşti de tine. Până atunci, deşi în general am cedat în toate domeniile de pe pământ, nu am cedat niciodată în ceea ce privea scrisul meu.

Dacă socotesc că am înfăţişat ceva bine şi cum trebuie într-o carte, e foarte greu să-mi schimb părerea. De data asta, contrar opiniei mele, care era mai bună, m-am lăsat învinsă. Era un subiect controversat, dar şi acum, când recitesc cartea, mă gândesc că aş vrea să scriu din nou sfârşitul, ceea ce-mi dovedeşte că trebuie să-ţi menţii cu toată hotărârea părerea în contra oricărui contraargument, căci altfel rămâi total nemulţumit de tine. Am fost însă puţin stânjenită din cauza gratitudinii pe care i-o datoram lui Stephen. pentru că s-a agitat atâta şi el îmi dăduse ideea. În orice caz, „Death Comes as the End” (Moartea vine la urmă) a fost scrisă cum se cuvine.

Curând după aceea, am scris o carte care m-a satisfăcut total, era o nouă Mary Westmacott, cartea pe care am dorit întotdeauna să o scriu, pe care o purtam foarte limpede în mintea mea. Era portretul unei femei, o imagine completă a ei, a ceea ce era, dar pe care ea o văzuse greşit. Lucrul acesta este dezvăluit cititorului prin propriile ei acţiuni, gânduri şi sentimente. Se întâlneşte mereu cu ea însăşi, fără a se recunoaşte, dar devenind din ce în ce mai stânjenită. Revelaţia pe care o are se datorează faptului că pentru prima oară în viaţa ei a rămas singură, total singură, patru sau cinci zile. Aveam acum fundalul care până atunci nu-mi apăruse încă în minte. Era una din acele case de oaspeţi de pe drumurile Mesopotamiei, când în timpul unei călătorii eşti obligat să te opreşti, să rămâi acolo imobilizat, nu-ţi mai poţi continua călătoria, nu este nimeni în jur, decât localnici care aproape că nu pot vorbi englezeşte, îţi aduc de mâncare, dau din cap, dovedind că sunt de acord cu tine. Nu ai unde să vezi pe nimeni şi eşti blocat acolo, până poţi pleca. Aşa că nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să stai şi să te gândeşti la tine, după ce ai citit şi cele două cărţi, singurele pe care le ai la tine. Te gândeşti la persoana ta. Am ştiut întotdeauna care va fi punctul meu de plecare; momentul în care a părăsit gara Victoria, ducându-se să vadă pe una din fetele ei, care era măritată în altă ţară. Privind înapoi, în timp ce trenul ieşea din gară, urmărind cu ochii spatele soţului ei care se retrăgea de pe peron şi văzându-l cum păşea întocmai ca un om teribil de uşurat, care urma să aibă o vacanţă, a încercat o durere puternică. Era atât de surprinzător, totul, încât abia a putut să-şi creadă ochilor. Bineînţeles că se înşelase; desigur că Rodney îi va duce dorul teribil, şi totuşi acel mic grăunte de îndoială avea să-i stăruie în minte, îngrijorând-o; apoi când a rămas complet singură şi a început să, se gândească iar, toată viaţa ei avea să se desfăşoare încetul cu încetul în faţa ochilor ei. Aşa cum doream eu era greu de realizat totul din punct de vedere tehnic în mod uşor şi obişnuit.

Căci aici era vorba de acel sentiment de tensiune crescândă, de stânjeneală, de acel sentiment pe care îl are cineva – pe care toţi îl au uneori, cred – de a se întreba: „Cine sunt eu? Cum sunt de fapt? Ce cred despre mine toţi cei pe care îi iubesc? Oare cred despre mine aşa cum bănuiesc eu că o fac?”

Întreaga lume arată altfel în asemenea momente, începi să o vezi diferit, încerci să te asiguri din nou de totul, tu singur; bănuiala, anxietatea te cuprind din nou.

Am scris acea carte exact în trei zile. În a treia zi, era o luni, m-am scuzat că nu mă pot duce la spital, pentru că nu îndrăzneam să-mi părăsesc cartea, trebuia să continui până când o terminam. Era o carte scurtă, cincizeci de mii de cuvinte, dar o purtasem în sufletul şi-n mintea mea mult timp. Încerci un sentiment ciudat când simţi cum în sinea ta se pregăteşte o carte de şase sau şapte ani poate, ştiind că într-o zi o s-o scrii, simţind cum creşte mereu. Da, există, trebuie să iasă mai clar din ceaţa care o învăluie.

Toată lumea se află acolo, gata, aşteptând în culise, pregătită să apară pe scenă, când trebuie să dea replica şi apoi, dintr-o dată, primeşti o comandă limpede: Acum!

Acum înseamnă momentul când eşti gata. Acum, ştii totul. O, ce binecuvântare că eşti în stare să o faci la timpul şi locul precis, acum este într-adevăr acum.

Eram atât de speriată de întreruperi, de orice ar putea să curme şuvoiul, încât după ce am scris primul capitol, într-o stare de mare tensiune, am început să mă ocup de ultimul capitol, căci ştiam aşa de bine încotro mă îndrept, încât simţeam că trebuie să încep să scriu. În felul acesta nu a trebuit să mă întrerup şi am mers fără oprire.

Nu cred că am fost vreodată atât de obosită. Când am terminat şi am văzut că din ceea ce scrisesem la început nu era nevoie să schimb nici măcar un cuvânt, am căzut pe pat şi, după câte îmi amintesc – dacă-mi amintesc bine, am dormit cam 24 de ore. Apoi m-am sculat şi am luat o masă copioasă şi în ziua următoare am putut să mă duc din nou la spital. Arătam atât de ciudat, încât toţi cei de acolo, erau îngrijoraţi din pricina mea. „Ţi-a fost într-adevăr rău?” mă întrebau ei. „Ai nişte cearcăne enorme sub ochi”. Era vorba doar de oboseală şi de extenuare, dar merita să fii astfel obosită şi extenuată – merita, când, pentru prima dată, scrisul nu prezenta pentru tine nici o altă dificultate, decât aceea a efortului fizic. Era o experienţă care îmi aducea o mare satisfacţie.

I-am dat titlul „Absent In the Spring” (Absent în primăvară) de la sonetul lui Shakespeare, care începe cu aceste cuvinte: „From you have I been absent în the spring”. Nu ştiu, bineînţeles, nici eu singură cum este cartea. Poate fi o prostie, o carte scrisă prost, fără pic de valoare. Dar a fost scrisă cu bună-credinţă, cu sinceritate, aşa cum visam eu să o scriu şi asta este bucuria cea mai plină de mândrie pe care o poate avea un autor. Câţiva ani mai târziu, am scris o altă carte, semnată Mary Westmacott, „Trandafirul şi tisa” (The Rose and Yew Tree). E o carte pe care o pot reciti întotdeauna cu mare plăcere, deşi nu a fost pentru mine un imperativ ca „Absent în primăvară”. Dar şi ideea asta zăcea de mult în mine, de fapt de prin 1929. Nu era decât o idee vagă, dar ştiam că avea să prindă viaţă într-o zi.