Alexandra Titu



Yüklə 1,32 Mb.
səhifə17/31
tarix18.01.2019
ölçüsü1,32 Mb.
#100753
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   31

— Am să mă reîntorc, spuse foarte serios Eroul.

— N-are rost să-ţi faci griji pentru ea, spuse un glas vesel. Până acuma s-a descurcat de minune. E o fată grozavă, care ştie foarte bine ce vrea.

— Cum are să ajungă acasă?

— Acasă? (Păcală părea foarte amuzat, stând în faţa Eroului ca un cuier, încărcat cu danteluţele şi jupoanele şi celelalte marafeturi culese de prin iarbă. Iar Tândală se fandosea răsucind umbreluţa de soare de importanţă istorică, în maniera dansatoarelor de cabaret japoneze).

— Nu-i purta ei de grijă. Ea e acasă pretutindeni.

— Oamenii ăştia aqi tăi sunt cât se poate de lipsiţi de judecată, decise Jupiter enervat ca un marinar care tocmai a vârât o monedă într-un aparat de proiecţie, care s-a defectat la mijlocul filmului.

— Lipsiţi de judecată? Cometa era foarte încântată de sine. Lipsiţi de judecată? Parcă era vorbă de o structură epică. Păi, pe vremuri, Atena când lâncezea acţiune, nu se da în lături să ia minţile câte unui erou de mâna-ntâi, ca Ajax, numai ca să mai învioreze un pic structura epică. Lipsiţi de judecată! Păi astăzi romanele de dragoste sunt citite mai mult de pensionari şi coafeze! Stai să vezi ce-o să mai urmeze. Cât despre Elena, ne mai întâlnim noi cu ea, că doar n-o să doarmă de acum încolo ca Prinţesa din pădurea adormită!

Şoimul plerin.

XXIII.

Să ne întoarcem acum la cei rămaşi să-l înfrunte pe Lăcustă, căci nu toţi locuitorii părăsiseră Cetatea, nici nu muriseră cu toţii şi mai rămăseseră încă măcar câteva semne ale trecutului lor glorios, să-i îmbărbăteze şi să-i ocrotească. Să ne amintim acum de Şoimul Pelerin, sosit pe acele meleaguri în anul în care Prinţul devenise bărbat.



Primul care-l văzuse după bătălia în care pierise Cavaleria Regală fusese Elena. Înaintând, încadrată de cei doi vagabonzi ce formau suita şi garda ei peronală, înspre oraşul în care fusese prizonieră, în sufletul ei se învolburau temeri şi speranţe şi nostalgia după zilele în fond fermecătoare când se jucase cu inimile tuturor bărbaţilor destul de tineri şi chiar cu ale celor care trecuseră demult de tinereţe, şi cu ale pajilor ce erau încă nişte copilandri, pe când era prizoniera şi răsfăţata curţii. Orice s-ar fi spus, şi orice curs luaseră evenimentele (şi uneori te şi întrebai cum putea soarta să fie atât de schimbătoare, de neprevăzută) ea fusese fericită în Cetate. Un loc în care puteai iubi la fel de bine ca şi în ţinuturile pitoreşti ale copilăriei ei. Şi în care ai fi avut şi de iubi. Dar soarta se abătuse ca un vârtej, şi dintr-o mulţime de inimi ce nu le puteai cuprinde-n palme, rămăsese cu mâinile goale. (Îşi formulase această viziune naivă, a unor mâini pline de inimi roşii, brodată în maniera acelor produse înduioşătoare de bucătăriile de mahala, pline de devize în genul „Oriunde mă va duce pasul mă voi gândi la satul meu natal” şi chiar „Gospodina frumoasă e cheia casei”). Iar acum toate inimile acelea (dar nădăjduia că nu şi a lui Făt-Frumos) zăceau în pulbere, zdrobite sub copitele hoardelor nomade, urmând să devină ţărână fărâmicioasă şi roditoare. Mâinile ce o cupriseseră conducând-o în piruetele dansului, şi buzele ce îi şoptiseră cuvinte fierbinţi, şi chiar îi atinseseră înflăcărate braţele – toate devenind pulbere. Rămânând, să nădăjduim, Făt-Frumos…

Amintirile i se îngrămădeau în suflet ca apele în faţa unui stăvilar. Jalea adevărată şi generoasă după toată floatrea tinerimii războinice a Cetăţii îi cernea ochii frumoşi, în timp ce privirea îi aluneca peste câmpia de un arămiu profund şi prăfuit. Şi frunzărind cu nelinişte spaţiul ce se întindea între ea şi cel pe care îl credea încă prizonier acolo în Cetate, trecând cu ochii peste toate acele lucruri care o sileau la aduceri aminte, la ură şi nostalgie şi vinovăţie, ochii i se opriseră asupra faimoasei Cavalerii Regale, care acum arăta ca lada unui păpuşar după ce şi-a terminat reprezentaţia. Şi acolo, în ierburile arse şi prăfoase, pâlpâia ca o flacără, ca o prevestire, roşul fluturător al unui panaş de război. Ar fi putut oare să uite panaşul acela, cu care prima oară Prinţul sfidase sărbătoarea paşnicelor lor zile de la conac? Amintirea o săgetase iar. Şi pe urmă îl zărise şi pe el. Încremeni pe pumnul de oţel negru, ce strângea încă mânerul văduvit de lamă al sabiei al cărui nume intrase deja demult în legende, în balade şi cronici. Şoimul Alb veghea ireal, emblematic şi părând, în neclintirea lui, mai mare decât era în realitate orice şoim. Stătea acolo, şi cu toate că piedestalul îi era acum prăvălit în ţărână, la nivelul tulpinilor de păiuş şi de mentă, era la fel de monumental ca totdeauna, şi – cel puţin aşa îi păru Elenei – domina câmpia şi funerar şi abstract, lângă panaşul acela a cărui mişcare sângera în vânt. Îl văzuse şi inima i se înfiorase, fără un sentiment precis, dar tulburată. Şi cu timpul, avea să uite chipul Prinţului, ca multe alte chipuri, nu însă şi silueta aceea închisă în sine, dominând prin simpla-i formă câmpia.

Pe urmă, noapte după noapte, Şoimul fusese zărit de străji în Cetate. Lăcustă nici nu apucase încă să se înscăuneze şi el reîncepuse să străjuiască Palatul Imperial.

Un soldat încercase să-l doboare cu arcul, dar săgeata nu părăsise coarda arcului încremenit în mâna lui. Sau poate mâna fusese cea care încremenise – era un oştean de rând şi nimeni nu s-a sinchisit să cerceteze.

Îl urmă una din căpeteniile noului rege. Toţi nomazii erau vânători pasionaţi şi şoimari din tată în fiu (însă ei avuseseră parte numai de ereţi, de vinderei şi de ulii, şi mai presus de asta avuseseră parte doar de păsări dresate pentru pradă, cu care vânau, ca şi cu orice instrument de vânat, fie el săgeată sau câine sau capcană, şi nu de o asemenea pasăre regală, împreună cu care să-şi treacă timpul şi să vâneze).

Nomadul încercă să-l captureze pe contul lui. Îl credea o pradă ca oricare alta, din Imperiul oferit prăzii. Aşa că îl pândise nopţi întregi – Şoimul neapărând să-l observe şi îl înconjurase cu tactica răbdătoare şi minuţioasă a unui şoimar cu experienţă. Râvnea acest şoim cum nu mai râvnise încă nimic în viaţa lui aridă şi sângeroasă. Într-una din nopţi, când cerul era pur şi încărcat de stele şi luna se topea în ultima fază a declinului său ciclic, Şoimul îl invită afară din Cetate. Îl ispiti cu mişcări incantatorii, ca într-un dans magic, zburând spre porţi şi revenind, în cercuri din ce în ce mai joase, îl conduse peste cmpul spârcuit de copite, în lumina fantomatică a stelelor, mai precis prin întunericul transparent al acelei nopţi fără lună dar plină de toate stelele care ptiviseră de sus, din spaţiul abstract al cerului lor îndepărtat, tragedia imperiilor, efemere ca tot ce clădesc oamenii. Fu o minunată vânătoare, în care fiecare era vânat şi vânător, o noapte de pândă şi popasuri, de fugăriri înfrigurate şi gesturi rituale, desprinse din experienţa transmisă pe parcursul sutelor de ani de şoimarii timpurilor vechi, iar pădurea foşnea tot mai aproape, murmurul ei devenise tot mai dens şi mai bogat şi ceea ce păruse la început doar un vuiet monoton devenea acum o textură complicată de foşnete de frunze, de susur de ape, de trosnetdiscret al crenguţelor frânte sub paşii marilor fiare nocturne, de trunchiuri vechi în care pulsa seva şi care ascundeau cucuvele şi spirite din alte timpuri. S Tot mai aproape de acest vuiet polifonic şi misterios şi primejdios pentru orice om al câmpiei, nomadul îl urma pe şoim. La mijlocul nopţii îi jertfi o porumbiţă, dar şoimul nu se atinse de falsa ofrandă, căci nu o asemenea jertfă merita acea noapte. Într-un târziu, aproape de sfârşitul nopţii, când întunericul devenise limpede ca un ametist, vânătorul din stepă căzu într-o capcană pentru urşi. Şoimul îl privrghie, neclintit şi chiar plin de acel respect pe care şi-l datorează între ei vânătorii, agonia.

În zori era din nou în cetate.

Incidentul a trecut şi acum aproape neobservat. S-a făcut o cercetare grăbită. S-au făcut diverse presupuneri. S-a răscolit – superficial – cartierul rău famat de bordeluri, acum mai prospere ca niciodată. Nimeni nu s-a aventurat până în pădure, mai ales că odată cu toamna, începu aratul câmpiei din jurul Cetăţii, care altădată servise la turniruri şi la tot felul de întreceri, dar pe care Lăcustă decise să fie semănat grâu. Tot ce rămăsese nejefuit din armele celor căzuţi fu îngropat de pluguri, odată cu scheletele de oameni şi de cai, sub brazdele catifelate ce se întindeau până-n zare. Şi soarele îşi sângera acum apusurile peste fuga lor paralelă.

Panaşul roşu, care veghiase câmpia ca o floare legendară crescută din sângele vreunui erou, intimitând păsările de pradă cu mişcarea lui autoritară şi frenetică, îi fu adus lui Lăcustă. Era în fond un însemn al biruinţei şi toţi se mirau cum de nu se gândiseră la asta mai devreme. Rămase expus timp îndelungat în sala tronului, printre alte trofee. Lăcustă nu era un inocent, dar ştia oricum încă prea puţine despre puterea ascunsă a lucrurilor, despre energia cu care le încarcă înfrăţirea îndelungă cu o fiinţă, despre elocinţa lor chiar dacă lipsită de zgomot şicuvinte. Panaşul străjui aşadar acolo, zi de zi, consiliile de război şi hotîrârile privind organizarea oraşului, împărţirea pământurilor şi a prăzii şi apoi confiscarea pământurilor şi a prăzii, judecăţile săptămânale ale unor litigii nesfârşite în care „cei vechi” pierdeau invariabil, iar cei noi nu câştigau întotdeauna, aşa încât pedepsele încununau cel mai ades lungile dezbateri. Dispăru de la locul lui, din sala tronului, într-o dimineaţă de vară, când oamenii văzură uimiţi şi înspăimântaţi, cum Cetatea lor pluteşte deasupra unei mări de sânge. Înfioraţi de vântul dimineţii, mii de maci rpşii se legănau sub ziduri şi până la marginea orizontului. În mişcarea lor leneşă şi insolentă vibra aceeaşi nestare ca şi în mişcarea panaşului roşu pe care nimeni nu şi-l putuse aminti să-l fi văzut vreodată liniştit, cât zăcuse prăfuit şi mâncat de molii printre trofeele lui Lăcustă. Trei zile Cetatea fu asediată de câmpia roşie, de revanşa culorii imperative, care te obliga la amintiri şi la temeri. După cele trei zile florile se scuturară şi ceea ce păruse o câmpie sălbatică şi neroditoare, se dovedi un lan de grâu îmbelşugat cum nu sperase nimeni. Dar pâinea dăruită de câmpie în primul an al cuceririi se dovedi nefastă. Cei ce-o mâncau aveau visuri bântuite de spaime, dormeau ca îmbătaţi cu mac şi ajunseseră să confunde atât de mult tărâmul visurilor cu cel al realităţii, încât ades nu mai erau în stare să se înztoarcă şi dispăreau fără urmă în lumea răzbunătoare a coşmarurilor.

Lăcustă rechiziţionă atunci toată recolta (era un pretext minunat pentru a crea un precedent în acest sens) şi o depozită între zidurile fostei închisori – un loc uşor de păzit, în care pâinea era bine apărată de cei cărora foamea le-ar fi putut dezlănţui curajul. Chemă negustori să târguiască grâul. Atunci (pâinea aceea nefastă fu un bun pretextpentru multe dintre ideile lui de oştean care încerca să se acomodeze cu conducerea unui imperiu, de primitiv confruntat cu o structură superioară capacităţii lui de a înţelege; şi să fim drepţi, el nu avusese ca mamă decât o simplă soţie de căpetenie nomadă), deci atunci s-a născut şi planul acela nebunesc, de om al stepelor, care văzuse odată marea şi nu mai putea s-o uite. Visul unei căi pentru ape, săpate de la Cetatea lui solitară, în margine de codri (şi în care nu se putuse simţi niciodată în largul său, în primul rând din cauza complicatei structuri citadine, şi apoi din cauza apăsătoarei vecinităţi a bătrânilor codri, de care toţi nomazii s-au ferit) – şi până la mare. Visa, poate, dimineţile tihnite ale bătrâneţii lui regale, când o să iasă la fereastră şi o să vadă în zare pânze de corabie şi în port agitaţia docherilor şi neguţătorilor străini şi bazarele pestriţe în jurul cheiurilor. Deşi nu e sigur că el mai era pe vremea aceea permeabil la nostalgii. Fapt este că tot pe atunci cumpărase o pictură olandeză cu un port pescăresc, şi înlocuise cu ea picturile vechi şi moderne care nu numai că evocau obârşia nobilă a vechilor regi, ce urca până în mitologie, dar atesta şi generozitatea şi stul lor de mecenaţi, de protectori ai artelor de tot felul. Pictura proaspăt cumpărată nu se justifica întru nimic prin valoare – era o operă destul de stângace, a unui mic maestru, şi ăn plus foarte prost întreţinută. Ea nici nu putea opune nici o replică genealogică dinastiei uzurpate, iar ca simbol al dragostei pentru artă, era de-a dreptul ridicolă, şi oricum, după arderea publică a colecţiei regale, şi exterminarea artiştilor care se lăsaseră depistaţi, acest simbol nu ar fi acoperit nici măcar un simulacru de adevăr. Aşa cum putem crede – dar fără nici o certitudine – că acea pictură răspundea doar unei nostalgii şi unei nevoi de evaziune. După cum putea la fel de bine să fie rezultatul unei fireşti incompetenţe în materie de artă, absolut tipică pentru tinerii proveniţi din condotieri (de un gest parodic nu-l putem suspecta, fiind cu desăvârşire lipsit de umor, care este o chestiune de civilizaţie).

Oricum, cu sau fără tablou, proiectul acelui canal grandios se închegă cam pe atunci, în perioada de foamete de dup [rechiyi'ionarea recoltei contaminate de pe câmpul fostei bătălii.

În iarna care urmă, majoritatea nomazilor se întoarseră la raidurile lor de jaf, la tâlhăria din care trăiseră în câmpiile lor originare (numai că acum aveau de prădat nu un imperiu prosper, ci ţinutul sărăcit de ei înşişi, sălbăticite şi pustii). Iar cei vechi, îşi regăsiseră vocaţia de rebeli, gustul pentru atentate şi savoarea retorică a proclamaţiilor împotriva ocupaţiei, la care noii stăpâni erau oricum imuni, fiind analfabeţi. Şi poate că începeau, aşa cum prevestise Prinţul în amaru-i discurs din ultima lui noapte temerară, poate că începeau în sfârşit vsă-şi redobândească ideea despre demnitate, şi chiar vocaţia demnităţii.

Până la construirea unei închisori noi, pe proporţiile execuţiilor în masă pe care le oferea, ca pe o primă formă de libertate, Lăcustă, şi până la construirea unor antrepozite noi, pe dimensiunea nu a recoltelor viitoare, despre care acest om care culesese totdeauna rodul altora fără să fi semănat vreodată altceva decât moarte, nu ştia nimic, ci planurilor lui în legătură cu portul, o aripă a vechii închisori fu golită de grâul dus pe furiş şi azvârlit în mlaştinile din fundul pădurii, şi primii rebeli prinşi recuceriră acestei instituţii demnitatea de odinioară. Aici erau închise acum cele două primejdii răbufnind din trecut, şi Lăcustă, care îşi visa poate corăbiile lunecând pe canalul de culoarea opalului, se trezea în fiecare dimineaţă cu ochii pe acest monument al împotrivirii.

În toată acea epocă, Şoimul fu nedespărţit de Cetate. Apărea pretutindeni cu ubicuitate care la început uimi, apoi deveni sâcâitoare, şi până la urmă ajunse să semene printre nomazi o spaimă confuză. Aproape nu era noapte în care să nu ispitească cu zborul lui vreun războinic, ajuns apoi să fie jertfit unei misterioase forţe însetate de sânge. Unii se înecară în mlaştini. Alţii fură sfâşiaţi de fiare în adâncul pădurii. Alţii căzură în capcane de care nimeni nu-şi amintea să le fi pus vreodată prin locurile acelea, sau se spânzurau între ramurile vreunui stejar. Lăcustă fu pus în faţa evidenţei – Şoimul nu era o pasăre de pradă oarecare, rămasă fără stăpân, şi a cărei durere aproape umană, a cărei fidelitate incoruptibilă pentru stăpânul pierdut, îl impresionaseră la început (unica lui cultură era folclorică, şi abunda în teme ca ajutorul credincios, fie cal, câine sau pasăre de vânătoare). Şi el era un vânător pasionat şi nici el nu avusese parte niciodată în tinereţea lui plină de vise neîmplinite, de sărăcie conştientizată, de umilinţe tăinuite – decât de ereţi şi ulii şi şorecari. Niciodată un şoim pelerin. Un şoim, nu o şoimăriţă, cum obsevase pe vremuri cu admiraţie Păcală. Un şoim pe care nu poţi să-l dresezi – poţi cel mult să ţi-l faci prieten şi tovarăş de vânat. Şi pe el vederea Şoimului Pelerin îl umpluse de dorinţă şi de nerăbdare. Dar tinreţea lui fără bucurii, aspră şi sălbatică, dominată de acea „imensă tristeţe născută din pustiul afectiv, pe care-l lăsa trăirea aspră în condiţii neadecvate omului” fusese utilă – dacă nu bună – măcar pentru atât – îl învăţase tehnica renunţării. Tehnica de a trece peste propriile dorinţe şi de a privi lucrurile pe care nu le poţi obţine, cu detaşare.

Şoimul şi Elena se aflau pe acelaşi plan, în acea perioadă tulbure (şi totuşi cea mai bună) de început, când nu se decisese – nu-şi dăduse adică seama că soarta decisese pentru el – dacă să devină un apărător al libertăţii, fie ea şi în forma anarhică şi tragică a distrugerii oricărei legi, sau un tiran, supus unor legi cu atât mai rigide cu cât erau mai rudimentare şi nu lăsau nici o posibilitate de opţiune. Le râvnea pe amândouă – şi pe frumoasa fată şi pasărea aceea care era o emblemă a puterii cucerire, cu tot ce era în el tinereţe şi bărbăţie şi generozitate încă nesufocată sub masca de rege. Cu tot ce era în el omenesc. Dar le rezistase amândurora. Nu se dăruise, adică miracolului lor irezistibil. Şi le condamnase strângând din fălcile lui de insectă rapace. Renunţa la iubire şi la glorie, la nebunia lor minunată, pentru rigida soluţie a unei renunţări preconcepute. Numai că renunţând el, impunea această renunţare tuturor. El optase, mânat de motivări personale, de resorturile unei voinţe pe care iluzia demnităţii lui regale o recompensa, măcar în parte (căci în fond, era conştient că nu le merita, că în ciuda izbânzii lui temporare nu s-ar fi putut compara, în înfruntarea directă, în inima Elenei, sau pe câmpul de luptă, sau în treburile complicate ale Imperiului, nici cu Prinţul, nici cu Fiul Lupoaicei, cel deocamdată pierdut în legendă, dar care plutea ca o ameninţare peste cariera lui de impostor). Ceilalţi erau obligaţi să-i accepte opţiunea, fără a pretinde măcar iluzia unei recompense morale. Şi fiindcă nu toţi aveau tăria lui, ei bine, acele efigii ale unor splendori interzise trebuiau să dispară.

Aşa începu hăituirea oficială a Şoimului Pelerin. Fu emis un edict în acest sens. Se fixă un premiu de-a dreptul fabulos pentru cel ce l-ar fi prins. Se stabiliră concursuri pentru tinerii războinici şi un preţ al trădării pentru aceia dintre cei vechi care ar fi fost dispuşi să furnizeze informaţii despre metodele prin care ar fi putut fi capturată o asemenea pasăre (şi orice minte perspicace ar fi putut prevedea aici viitoarea soartă a Preafrumoasei Elena. Şi aşa cum Lăcustă deja presimţea, nu minţile pătrunzătoare lipseau acolo. Cel puţin două asemenea minţi urmăreau, cu aparentă solicitudine tot ce făcea. Dar la asta vom mai reveni. La aceste două minţi, la aceşti doi martori prezenţi când voiai şi mai ales când ai fi dat orice să nu ai martori în jurul tău).

Edictul fu făcut public. Toboşarii regali vorbiră pe larg şi cu mult zgomot despre premiu, despre concursurile de şoimari, iar spionii regali făcură să se răspândeascăîn taină detalii la fel de amănunţit despre preţul vânzării.

Nu puţini fuseseră în acea Cetate, şi în acel ţinut şi în întreg Imperiul, cei care-l urâseră pe Prinţ, îi juraseră moasrtea şi tocmiseră vraci şi vrăjitoare ca să-i ajute în încercarea de a-l doborî. Prinţul nu fusese niciodată o fiinţă iubită. Dar fapt este că nu se găsi nici un trădător pe care să-l tenteze, acum, premiul instituit de Lăcustă. Pentru că toţi cei vechi se temeau de vreo cursă. Sau se temeau de răzbunarea celorlalţi care se arătau neiertători faţă de cele mai mici gesturi de fraternizare cu nomazii. Şi ei erau resturile unui popor de războinici, de politicieni şi intriganţi. Acesta era punctul lor slab, dar şi punctul lor tare. Ar fi fost mai mult decât important să calci legea tacită, niciodată formulată dar ştiută de toţi şi care nu avea nevoie pentru a persista de toboşari regali. Legea care interzicea legăturile cu ocupanţii, mezalianţele (şi când, în sfârşit, ocupanţii dispărură, înapoi în neantul istoric de unde veniseră, ei nu lăsară nici o urmă, în structurile lexicale, în fondul de cuvinte, sau în datele antropologice ale celor ce fuseseră vremelnic ocupaţi), furnizarea de informaţii, şi chiar simplele conversaţii ce nu se puteau demonstra că fuseseră obligatorii.

Cel care se oferi să prindă Şoimul, după eşecurile devenite deja comice, ale tinerilor nomazi, fu, aşadar, un străin.

El venea de departe. Era un om tăcut, cu maniere de militar, cu privire dură şi tăioasă, întârziind cu insistenţă pe lucruri şi pe chipuri, cu o barbă cârlionţată şi cu mâini mari şi abile. Vorbea fără accent o mulţime de limbi, printre care şi pe cea a nomazilor învingători şi pe cea a învinşilor.



În prima noapte când sosi în oraş se opri la hanul cel mai deocheat, deschis la scurt timp după ocupaţie într-unul dintre frumoasele castele de vacanţă, construite în afara cetăţii în perioada de linişte înşelătoare şi de prosperitate de dinaintea invaziei. O construcţie graţioasă, cu foişoare elegante, cu colonade decorative, curţi interioare şi chiar un lăcuşor artificial, care acum se transformase într-o baltă plină de papură şi de broaşte, aşa cum colonadele se prăbuşiseră ici şi colo, iar în foişoare nu mai urcau decât bufniţele şi şobolanii şi cei care spionau cu ochi ager împrejurimile, pentru a preveni orice mişcare a poliţiei lui Lăcustă. Stăpâna castelului, rămasă în aceeaşi dimineaţă fără soţ şi fără fii, pieriţi cu toţii în dezastrul armatelor regale, deschisese acest han. Serveau acolo, cărând vinul din pivniţe, vrăjind şi intimitând muşterii şi participând la intrigile cele mai periculoase şi fanteziste, elita vechiului oraş, vlăstarele celor mai distinse familii nobiliare (unele aveau în genealogia lor îndepărtată cardinali şi înalţi funcţionari ai Imperiului, şi generali faimoşi şi chiar regine), fete şi inere femei cărora invazia le sfărâmase obişnuinţele şi convenţiile, le răpise dragostea, familiile, proiectele de viitor şi trecutul. Poate că unele practicau chiar prostituţia cu o anumită solemnitate care-i fascina şi-i îngrozea pe bărbaţii aduşi din cele patru vânturispre Cetate cu tot felul de treburi. Hanul era deci un cămin pentru rebeli, un focar de zvonuri şi de ameninţări mocnite, un loc fastuos, mizerabil şi sumbru, în care trecutul îşi clădise baricade şi îşi ţesea labirinturi. Treceau pe acolo neguţători, spioni, mercenari, vagabonzi şi aventurieri, şi marinari, care auziseră zvonuri despre o mare viitoare şi nu găsiseră decât bârfe usturătoare despre o colecţie de tablouri de prost gust, reprezentând cu naivitate furtuni pe mare şi porturi prospere. (Noi ştim că această colecţie era o născocire, dar mai ştim că un tablou de felul acesta exista totuşi). Şi tot la acest han avea să poposească şi inginerul cu proiectele lărgirii căilor comerciale – un tânăr cu ochi inocenţi de utopist, cu maniere alese şi plin de solicitudine şi compasiune, care nu întârzie să se împrietenească – în măsura în care trufia deznădejdii lasă loc pentru prietenie – cu toate aceste fete aristocrate care acum sfidau destinul jucându-şi rolul de hangiţe conspiratoare. Dar, iarăşi, poate şi ele oboseau uneori de atâta ură şi autodistrugere şi prietenia lui le făcea bine. Însă nu despre inginer ş care începuse, tânăr şi inocent, plin de vise minunate prin a fi confidentul acestor frumoase rebele contaminându-le de speranţă şi sfârşise pustiit de iluzii, în portul eşuat împotmolit de mâl şi nisipuri, aşa cum avea să-l cunoască sirena îndrăgostită de Prinş, sirena care-şi pierduse puterea de a se întoarce în mare şi care avea să deschidă în portul pustiu un bordel pentru disperaţii rătăciţi pe acele locuri – este vorba acum. Străinul vrnit să vâneze Şoimul Pelerin descălecă la han într-un asfinţit dramatic – unul dintre acele asfinţituri în care soarele însângera brazdele pe muchia tăioasă a colinei, şi vuietul pădurii răzbătea egal şi amplu, ţesut de mii de zgomote precise, topit într-un tot indistinct şi misterios, până la prizonierele benevole de la han, şi când câinii îşi târau melancolici şi neliniştiţi umbrele în jurul clădirii, adulmecând vântul şi scheunând după himere.

Stăpâna îi aprecie fără complezenţă şi fără încredere statura înaltă, mâinile dextere şi ochii reci de aventurier. Îi privi fără simpatie obrazul şlefuit de sutele de ore de nesomn petrecute în linişte alături de şoimii ce învăţau supunerea, credinţa şi dependenţa, aerul indescifrabil, de parcă, deşi tăios desenate, trăsăturile i.ar fi fost pierdute după un strat de ceaţă iar el nu ar fi fost chiar acolo, nu ar fi coincis exact cu clipa prezenţei sale într-un loc sau altul, fiind mereu în urmă sau mai înainte sau altundeva, în orice caz, în alt timp decât cel al clipei de faţă. Îl găzduise spionându-l tot timpul, măsurându-i gesturile cu care rupea pâinea sau sorbea vinul şi chiar intimitatea austeră a chipului adormit. Când el îi ceru câteva date asupra Cetăţii (a vieţii celor noi în cetate) ea i le furniză cu dispreţuitoare lipsă de rezervă. Poate că era un aventurier redutabil, dar nu pe măsura Şoimului lor. Nu a acelui Şoim Pelerin al Prinţului. Nu era de rasă. Şi nu avea nimic de-a face cu vreun astru fatal. Cu vreun astru care în drumul lui grăbit are timpul să croiască destine omeneşti.


Yüklə 1,32 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   31




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin