Alexandra Titu

O urmă un cavaler bătrân (el se ţinea încă drept, înfruntând mirosul asediului cu o faţă ascuţită şi avidă). Un cavaler aparţinând unei familii vechi şi puternice, care încercase pe vremuri să răstoarne dinastia tradiţională pe când Prinţul era un minor confruntat cu probleme pe care toţi le visaseră prea complicate pentru el. Prinţul nu-l executase în public, evitând să-l transforme într-o vedetă, într-un martir al opoziţiei şi ca să nu facă publicitate unei idei atât de fecunde şi de nocive cum e trădarea. Şi un timp, cât toţi mai avuseseră vreme să-şi amintească de el, fusese tratat cum se cuvine, avusese la dispoziţie chiar un valet şi un bărbier, dar după o vreme, în mod firesc, uitaseră de el. Aşa că acum, ieşind în oraş, nu-i trebui mult ca să priceapă ce se întâmplă, dar să priceapă în felul lui utopic, confundând dezastrul invaziei cu focul de artificii al unei lovituri de Palat. Se orientă deci (în anii petrecuţi între ziduri îşi rememorase mereu labirintul plin de neprevăzut, de epic şi de vrajă, al capitalei) spre o statuie cu soclu amplu cât o tribună, sin începu să strige cu glasul odinioară tunător, şi acum doar abia perceptibil, un discurs pregătit cu un deceniu în urmă. Asta până ce o săgeată curmă definitiv şirul elocinţei lui şlefuite ca un filigran, încărcate de argumente prea subtile pentru a convinge masele, care după ani şi ani de prelucrare continuă era doar umbra iniţialului discurs grosolan de condolier, proiectat să unească pe toţi locuitorii oraşului la luptă.

Al treilea, se strecură afară un cântăreţ ambulant despre care nici nu se mai ştia pe cine jignise şi a cărui soartă se topi imediat în fumul gros al incendiilor şi în tropăitul tot mai compact al armatei invadatoare.

În afara lor, în subteranele acelea bântuite de teroare nu mai era ţipenie de om. Eliberatorii de conjunctură trebuiră să se închine în faţa evidenţei. Contribuiseră la distrugerea unei Cetăţi, pentru a pune în libertate o vrăjitoare de mâna a şaptea, a cărei profesie reală era cea de gazdă de tâlhari, un veleitar senil care încercase să manevreze dorinţa lăudabilă de libertate a oamenilor din popor doar ca să ajungă rege şi un cântăreţ ambulant cu desăvârşire anonim. Elena străbătu meticuloasă încăperileşi culoarele temniţei unde nu se afla, cum am mai spus, nimeni, nici un om. Cutreieră, însoţită de cei doi aventurieri, spaţiul în care simţeai cum istoria ca şi prezentul se anuleayă, în timp ce deasupra lor se desfăşura, în ritmul său spasmodic, fărâmiţat şi simultan, măcelul.

Orice căutare fu în zadar, cum era şi de aşteptat. Eroul era departe, hoinărind liber prin codru, călare pe unicornul lui, gata să pornească spre ţări îndepărtate, aşa cum făgăduise Prinţului în întâlnirea lor din noaptea când tiranul îi dăruise libertatea, mai mult ca pe o povară decât ca pe o favoare. Aşa că acum Eroul alerga spre aventurile ce aveau să-l facă mai înţelept şi mai puternic. Destul de înţelept şi de puternic pentru a-şi realiza destinul şi pentru a răscumpăra absurda invazie, la declanşarea căreia, chiar şi în mod neînsemnat, printr-o simplă înfumurare şi nesăbuinţă juvenilă, contribuise alături de toţi inconştienţii, mânaţi de mobiluri de tot felul, de la utopiile cele mai generoase la ranchiunile cele mai meschine. Spre aventuri care să-l facă să înţeleagă, în limitele înţelegerii omeneşti, binele şi răul, care să-l ajute să se cunoască pe sine şi să-i înţeleagă şi pe ceilalţi, să-i înveţe, deci, cum li se poate devota, fără ca devotamentul său să devină o pacoste, o formă de luare în stăpânire, o capcană.

După ceasuri – sau poate chiar zile – de hoinăreală prin labirintul subteran, Preafrumoasa Elena ieşi la lumină cu aceeaşi privire orbită, opacă pentru orice altceva decât propria-i deziluzie, alungată de sunetul paşilor ei pe lespezile tocite de vreme, de spaimă şi de ură. Ieşi pe stradă, urmată de cei doi vagabonzi ce o însoţeau fără să comenteze ăn vreun fel eşecul, iar cocoşul abordase şi el o atitudine ţeapănă, copiată oarecum după cea a Şoimului Pelerin. Micul lor alai se îndreptă spre Piaţa Osândei, dar şi ea, cu excepţia cadavrelor întâmplătoare, abandonate de jefuitori în graba lor de a epuiza scenariul violent al distrugerii Cetăţii, era pustie.

La capătul zilei, rătăcind fără ţel, bântuită de nelinişti şi de remuşcări şi de presentimente sumbre, întâlni o cerşetoare cu vocabular de prinţesă, care îi şopti că Fiul Lupoaicei plecase în noaptea de dinaintea măcelului. Elena se îndoi, până când aparenta cerşetoare îi spuse că frumosul cavaler plecase însoţit de un Unicorn care îl aşteptase, fosforescent în noapte, dincolo de porţi. Ea îi arătă drumul pe care a pornit cavalerul, şi Elena părăsi, pentru o vreme locurile acelea de jale, pornind cu tenacitatea tinereţii, pe urmele imprevizibilului ei iubit. Trădarea fusese inutilă şi astfel, mai josnică încă. Nomazii, în trecerea lor distruseseră şi conacul copilăriei ei şi ţara ei de basm. Vina ei dobândea astfel consecinţe încă mai dureroase. Dar avea să aibă destul timp pentru remuşcări şi ispăşire. Acum trebuia să-l ajungă din urmă pe Fiul Lupoaicei, pe cavalerul adolescenţei ei, dacă nu de altceva poate numai ca să confrunte cu imediata lui realitate proiecţiile tot mai idealizate ale visurilor ei, în care chipul vânătorului sosit într-o dimineaţă de plictis desfătător, se confunda cu nostalgia libertăţii şi mai cu seamă cu nostalgia tinereţii…

XXII.

Fiul Lupoaicei şi Unicornul porniseră, deci, în lumea largă, în căutarea experienţei. Experienţa de care îi vorbise, când era copil, naşă-sa, zâna, şi îi vorbise şi Prinţul (în noaptea vaporoasă obrajii i se împurpuraseră de o ruşine nobilă şi de sentimentul că ratase ceva foarte important, şi că, deşi el ieşise câştigat din înfruntarea cu Prinţul, nu fusese, totuşi la înălţimea destinului său).

La Elena nu se gândea deloc. Dacă preocuparea de a se gândi la celălalt e specifică tinerelor fete frumoase, nu acelaşi lucru e specific şi tinerilor băieţi fermecători, pentru care universul e, oricum, mult mai bogat, mai vast şi mai misterios. Poate tocmai de asta. Pentru că, în ce-i priveşte pe bărbaţi, universul e plin de mistere pe care trebuie să le cucerească prin înţelegere, cu mintea, etapă cu etapă, în timp ce femeile ştiu lucrurile astea fără să-şi bată capul să le înţeleagă, şi le par misterioase (toate adevărurile astea, familiare chiar când sunt sacre) doar când le sunt prezentate în haina scrobită şi sofisticată a cunoaşterii masculine. În ultimă instanţă bărbaţii sunt capabili chiar să se pasioneze de şah şi de viteza de deplasare a diverselor obiecte în diverse medii şi chiar de politică şi de rebus! El nu se gndea deci, la Elena, care se precipitase spre trădare, numai şi numai bănuind că el ar avea nevoie să fie salvat. Avea, desigur, s-o întâlnească în drum, căci ea făcea parte din destinul lui. Dar de gândit se gândea la Prinţ, la tragedia Cetăţii şi la cât mai are de învăţat el însuşi care în afară de a fi eliberat nişte izvoare, de a fi salvat, ici-colo nişte prizonieri (şi prizoniere) din captivitatea unor nelegiuiţi, şi de a fi stârpit câţiva monştri cu adevărat insuportabili, nu-şi mai baza faima de erou pe lucruri din cale-afară de importante. Medita la toate astea, când un strigăt de durere îl întrerupse, cu promisiunea unei aventuri imediate. Era cineva care avea nevoie, pe loc, de ajutorul unui erou, şi cum nu mai era nimeni prin preajmă, eroul nu putea fi altul decât el. După toată durerea lansată tragic şi melodios în noapte, tăcerea deveni încă mai tăcută. Cu urechea lui de vânător, deprinsă cu zgomotele cifrate ale naturii, Fiul Lupoaicei se orientă rapid. Se afla într-o zonă de livezi pipernicite, care se prelungeau spre câmpie, din poala unor codri tipici pentru zonele de sud, păduri de arţari şi de castani sălbatici şi de salcâmi. Strigătul venise de undeva dintr-o livadă împrejmuită precar de ţăruşi, pe panta ce cobora lin dinspre pădure. Călare pe Unicornul lui fantomatic, cu pletele fluturând în vânt, scăldat în lumina argintie a lunii şi cu sabia înălţată, ca într-una dintre acele frumoase gravuri aparţinând romantismului târziuşi reprezentând „şarja cavaleristului”, năvăli în livada de unde pornise strigătul, pe care, îl confundase cu o chemare în ajutor. O apariţie cu adevărat spectaculoasă, învăluit în aureola lunii, printre ailuetele copacilor! Personajele din livadă rămaseră mute de uimire, mai cu seamă că nu se aşteptau în nici un caz la aşa ceva. Pe de altă parte, tabloul ce i se oferi eroului nu era cu nimic mai prejos. Răstignit de un copac, atârna aproape fără viaţă un tânăr complet despuiat şi plin de sânge din creştet până la degetele picioarelor, de unde acest sânge se prelingea, cu un foşnet delicat pe pământul dogorât de uscăciune. Deasupra, frunzişul copacului se legăna cu un foşnet adormitor. Mai mulţi indivizi se ocupau cu torturarea junelui atârnat în copac, care semăna cu un iepure jupuit. Mai precis se ocupaseră, fiindcă acum se holbau la „şarja cavalerului”, pe care nu erau, desigur, destul de instruiţi, ca s-o aprecieze din punct de vedere estetic, aşa că o tuliră spre pădure, fluturându-şi instrumentele de tortură, rudimentare dar, după cât se vedea, eficiente. Dezgustat, eroul renunţă să-i urmărească, mai ales că starea junelui din copac părea destul de nefericită, aşa că se grăbi să-l dea jos de acolo. Nu avea nici o rană mai gravă, călăii lui dorind probabil o moarte lentă, sau fiind doar la începutul monstruoasei lor preocupări. Fiul Lupoaicei era destul de derutat. Intuia, obscur, că nu e vorba de de un act gratuit de sadism. Neliniştea densă, ce plutea deasupra livezii, îl pătrunse, făcându-l să se gândească iar la cuvintele Prinţului. În urmă cu numai câteva săptămâni, pe vremea când se îndrepta temerar şi uşuratic şi plin de proiecte ambiţioase, spre Cetate, probabil că ar fi crezut că are în faţă o simplă victimă. Dar după tot ce se petrecuse, nu mai era atât de sigur că puritatea şi vitejia şi nici măcar bunătatea, ar fi deajuns ca să înţelegi lumea. Ca să-i înţelegi, mai ales, pe oameni. Că nu e suficient să ai o conjunctură stelară aparte, şi nici măcar o mamă adoptivă lupoaică. Că pentru a deveni cu adevărat eficient e nevoie de experienţă şi cultură.

Tânărul pe care-l luase drept o victimă şi acum se întreba doar ce hram poartă, deschise ochii – nişte ochi foarte verzi şi foarte limpezi pe faţa desfigurată. Verzi şi limpezi, şi plini de un soi de lehamite.

— De ce dracului a trebuit să faci asta? întrebă cu un glas, care deşi pierit era arţăgos şi ironic.

— Păi… ezită Fiul Lupoaicei… cred că era de datoria mea. Face parte din datoriile cavalerilor rătăcitori (era să spună eroilor, dar se abţinu) să-i elibereze pe cei asupriţi.

— Dumnezeule mare! Un cavaler rătăcitor! Asta-i tot ce mai lipsea după calamităţile naturale şi după invazia lui Lăcustă. Dar acum, că Prinţul nu mai există şi nu mai există nici o lege şi nici o armată regală, era de aşteptat să înceapă să bântuie iar profeţii, magii şi cavalerii rătăcitori. În fond şi eu fac numai tâmpenii.

Închise ochii, dar mutra ascuţită, care trebuie să fi fost frumoasă, dar acum era numai o mască însângerată, se strâmbă cu un zâmbet sarcastic, ceea ce nu-l împiedica să semene în continuare cu un vânat jupuit.

— Asta-i chiar ce mai lipsea! Un cavaler rătăcitor!

Aşadar, eroul făcuse o gafă. Nu era, oricum, prima.

— Vrei să spui că te-ai lăsat atârnat acolo de bună voie?

— Mda. E cât se poate de ruşinos, dar am făcut-o. Acuma, că nu mai avem nici un fel de civilizaţie de apărat, putem capitula în faţa primitivismului. Ah, slavă Domnului, Prinţul nu mă mai poate vedea! Zău că mi-e ruşine! Dar se pare că e totuşi un mod de a obţine ploaie, care prin părţile astea funcţionează încă din preistorie, oricât ar părea de grotesc.

— Aiurezi. Ce spui seamănă grozav a delir. Vrei să spui că încerci să aduci ploaie?

— Exact. Adică sunt un soi de instrument pasiv de adus ploaie. Prinţul ar fi putut, desigur, să facă un miracol, fiindcă era Prinţul. Dar credeam realmenteîn progres când l-am împiedicat s-o facă. Am fost atunci un soi de intermediar între Prinţ şi ţărani. Ei voiau ca Prinţul să plouă pentru ei, iar noi credeam că El trebuie să fie simbolul progresului şi că a ploua ca un vrăjitor ar fi o abdicare de la principii.

— Despre ce vorbeşti? Când a fost asta?

— Ce importanţă mai are acuma? Fiindcă eu am fost atunci un intermediar, şi m-au recunoscut, au căzut de acord că şi eu aş fi suficient pentru ce au ei nevoie. Şi ştii ceva? Sunt convins c-o să plouă, şi ăsta-i chiar lucrul cel mai trist.

— Şi ce cauţi tocmai aici?

— Asta-i. Ce naiba caut tocmai aici? N-am reuşit pur şi simplu să intru în istorie, în galop, alături de Prinţul meu. Ah, imaginea asta mă consola pe când mă băteam cu bestiile de nomazi. Dar am rămas de căruţă. El galopează acuma direct spre Iliada, şi eu am rămas singur. Şi trebuie să mă mulţumesc cu preistoria, care m-a îngrozit totdeauna. Şi zău, credeam în progres. Să mori de râs.

— Eşti unul dintre cavalerii Prinţului?

— Am fost (iepurele jupuit suspină cu tristeţe. Glasul îi era din ce în ce mai obosit). Acuma sunt doar un morman de carne sfârtecată, utilizată ca instrument de obţinut ploaie. Râse cu amărăciune.

— Fiul Lupoaicei continua să audă sângele picurând pe pământul uscat.

— E absurd, spuse sfârşit. Agricultura poate fi salvată şi prin alte metode, mai moderne. Îi putem învăţa să-şi facă un sistem de irigaţii. E mai util şi mai durabil.

— Mai durabil, bine-înţeles. Dacă te gândeşti că chestia asta funcţionează din preistorie, durabil e chiar cuvântul cel mai potrivit. Dar un sistem de irigaţii era şi visul nostru. Prinţul voia să trimită şi nişte ingineri. Dar, pe de o parte Prinţul e mort, şi, probabil, ani de zile dacă nu chiar de secole, cuvântul inginer n-o să mai aibă nici un sens pe aici. Pe de altă parte, se pare că e o problemă cu pânza freatică. De ce s-or încăpăţânând să facă agricultură în asemenea locuri numai Dumnezeu ştie. Dar, desigur, acum până s-o termina cu Lăcustă nu poţi răzbi decât cu un sistem autarhic.

— Tăcu iar şi iar nu se mai auzea decât sângele picurând în iarbă ca ritmul unei melodii primitive.

Fiul Lupoaicei, care, crescut printre fiare şi în mijlocul tainelor naturii, nu avea nici un resentiment faţă de primitivism, de lumea abia ruptă de natură, simţi totuşi un fior. Avea impresia că e înconjurat de masele agresive şi enorme ale unor animale preistorice – Hiena Spaelea, Ursus Spaeleus şi aşa mai departe.

— Totuşi, spuse, numai fiindcă simţea apăsarea singurătăţii opace şi imense, mai bine rămâneai în Cetate să încerci să-i pui beţe-n roate lui Lăcustă, decât să vii în pustietăţile astea…

— se pare că trebuie să ne-ntoarcem de unde-am plecat. Şi aici aveam de împlinit o datorie, cum ţi-am spus. Am venit să mă înclin în faţa primitivismului. O să ţi se pară nostim, continuă după un timp, dar demult, foarte demult, ai noştri au fost regişori prin părţile astea. Şi, ca mai toate familiile nobiliare din Imperiu, să nu crezi că nu râvneau coroana. M-au trimis chiar cu o solie la tatăl lui Lăcustă, când eram foarte tânăr. Urma să duc un tezaur… Să-l trădez pe Prinţ, ca unul dintre noi să se poată împopoţona cu coroana. Am profitat de ocazie ca să fac niţel pe spionul printre nomazi… Familia şi-a plasat capitalul în mine cum nu se putea mai bine. L-am iubit pe Prinţ, ca toţi cavalerii lui, dar uite că nu am meritat să mor alături de el, fiindcă orice datorie se plăteşte. Şi tu o să-ţi plăteşti odată pe ale tale… Da' poate o să fii mai norocos. Dacă nu te gândeşti, însă, sângele nostru nu hrăneşte prima dată pământul de aici. Uite că, deşi mi se pare stupid, mă achit de datoriile de familie, ca să nu mai vorbesc de cele personale, în fundul ăsta de provincie. Ar merita să văd mutrele alor mei dacă ar şti toate astea. Se foi, cu o mişcare lipsită de putere şi oftă.

— Încet mai trece timpul. Dacă-i lăsai în pace, totul s-ar fi terminat.

Fiul Lupoaicei tresări, ca trezit dintr-un coşmar.

— Nici nu mă gândesc să te las să mori ca un câine. Mă duc să caut nişte apă. Şi trebuie să-ţi leg rănile.

— Termină odată. E destul de lumină ca să vezi că n-ai ce să mai legi. Dar du-te, într-adevăr să cauţi nişte apă. Sunt obosit şi mi-e sete. Trebuie să fie un izvor pe undeva pe aici. (Glasul lui era iar plin de un soi de ironie).

— Mă-ntorc numaidecât.

Fiul Lupoaicei porni grăbit să caute undeva apă. Alergă o mulţime până îşi dădu seama că celălalt voise doar să-l facă să plece, ca să rămână singur. Considera, probabil, moartea o chestiune prea intimă ca s-o împartă cu un străin. Se întoarse agalespre copacii sub care putea zări, de departe, silueta întinsă pe jos. Se gândea cu melancolie la Prinţ, şi la cavalerii lui care se străduiau să moară pentru el. Se simţea foarte singur. Şi mai ales, foarte confuz. Lumea fusese pentru el simplă şi transparentă. Acum era tulbure şi confuză. Ştia că la capătul unui drum foarte lung avea să regăsească transparenţa şi limpezimea. Dar se întreba dacă nu va fi prea târziu. Prea târziu pentru cine? Cavalerul era mort. Ochii lui verzi priveau cu maliţie cerul, pe care se adunau norii. Cu siguranţă se pregătea o ploaie. Tristeţea grea, de dinaintea oricărei furtuni, se boltea covârşitoare, peste livada meschină, iar în depărtare vuietul pădurii se auzea tot mai puternic. Spaţiul nopţii părea populat de umbrele unor făpturi anacronice, de dimensiuni uriaşe, şi care anulau orice timp şi orice încercare a oamenilor de a se sustrage unor legi neştiute, ca să le înlocuiască cu absurdele şi fragilele legi măsurate de minţile lor iscoditoare, poate temerare, dar atât de neînsemnate…

— Nu trebuie să te necăjeşti, Făt-Frumos. El a căutat moartea sa. Pentru ce-l apăsa pe suflet, e soluţia cea mai bună. A fost oricum, un cavaler de ispravă. Unul dintre cei mai buni. E păcat că istoria nu se ocupă de figuri de-astea secundare, dar nu e mai puţin adevărat, că numai graţie neatenţiei istoriei mai rămâne câte un erou şi pentru romanele de capă şi spadă.

Apăruţi ca prin minune dintre trunchiurile copacilor, doi ţărani colbăiţi, cu figuri de idoli arhaici, se apropiară de Fiul Lupoaicei. Era foarte mulţumit să nu fie singur.

— E absolut stupid.

— Da. Desigur. Poţi s-o iei şi aşa. Dar fiecare erou are dreptul măcar să spere că îşi poate achita datoriile. Şi atunci s-a purtat destul cu ţăranii, deşi le-a salvat viaţa. Şi pe urmă o ploaie nu strică niciodată când vine la momentul potrivit.

Priviră un timp în tăcere la trupul mlădios şi însângerat, răşchirat pe iarbă.

— Şi Prinţul a apelat uneori la nişte remedii de-aste a primitive. Păcală făcea aluzie la unele episoade din viaţa Prinţului, pe care fratele său vitreg nu le cunoştea.

Se pare, completă Tândală bine dispus, că şi de data asta a dat roade.

Într-adevăr, în depărtare se auzi un bubuit de tunet, iar luna dispăru sub un strat gros de nori.

Să ne căutăm un adăpost. Păcală îl împinse uşurel pe Fiul Lupoaicei spre marginea livezii, unde Unicornul îl aştepta liniştit, şi poate puţin trist, fiindcă ştia prea vbine ce simte Eroul, şi pentru că înţelegea, de asemenea, cât de dezamăgit trebuie să fi fost şi cavalerul care crezuse în progres, înainte de a deveni un obiect de invocat precipitaţiile naturale.

— Vine ploaia, constată Păcală cu un surprinzător ton de conversaţie mondenă. Ce ploaie, furtună!

Tânărul erou se răsuci spre copacii scheletici, zgâlţâiţi de furtună. Un fulger lumină pădurea, acum foarte apropiată, cu castanii ei sălbatici, salcâmii şi tufişurile ţepoase.

— Şi-l lăsăm acolo aşa, ca pe-un câine?

— Lasă-l acolo Făt-Frumos, şi nu-ţi mai bate capul cu treburile altora. Or să-l îngroape ei singuri, la timpul potrivit. Doar nu se mulţumesc cu ploaia asta. Când merită să profiţi de ocazie din plin. Or să-l îngroape, căci orice sămânţă se îngroapă, ce să mai vorbim. Nici nu ştii Făt-Frumos ce noroc ai avut să fii prin preajmă… Sau mă rog, ce noroc a avut istoria care are nevoie de un contingent nou de eroi.

Păcală continuă să tricoteze tot soiul de sugestii bizare şi oarecum incoerente, deşi poate că numai oboseala îl făcea pe erou să le ignore sensul. Dar îl plictiseau consideraţiile acestui ţăran guraliv şi suspect de instruit, despre ameliorarea unor rase de cai rezistente cu câte-un pur-sânge, pentru ca pe urmă să treacă fără legătură la calitatea excepţională a norilor şi la presupuneri despre evoluţia evenimentelor în Imperiu, după încoronarea lui Lăcustă. Incorigibil, Tândală, revenise la căderea Bizanţului, care-l pasiona, şi despre care consultase o bibliografie impresionantă. Toate acestea aveau efectulunui somifer şi când ajunseră la căsuţa pe care o ştim şi care, nu cu mult timp înainte găzduise pe Preafrumoasa Elena, în drumul ei spre trădare, eroul era aproape adormit. Furtuna se dezlănţuise şi ea, aşa că intrară în odăiţa mirosind a mere, a busuioc şi a cimbru uscat, uzi până la piele. Deşi odăiţa era goală, în vatră ardea un foc straşnic, şi pe masă aburea o oală pântecoasă, dintre cele în care de obicei se fierb sarmalele, dar care acum era plină cu un vin fiert, îndulcit cu miere şi aromat cu scorţişoară – un remediu foarte potrivit contra răcelii, a ostenelii şi a neliniştilor de tot felul. Fiul Lupoaicei era obişnuit cu atmosfera familiar miraculoasă a basmelor, aşa că nu se miră chiar deloc de acele lucruri, adormind aproape imediat, în timp ce Păcală se pierdea în invitaţii ceremonioase adresate Unicornului, pe care îlruga să intre în coliba care semăna, comparată cu el, cu o casă de păpuşi. Unicornul era însă încântat de furtună, cornul îi strălucea mirific în lumina fulgerelor iar blana înfoiată de vânt, îl făcea să pară gigantic. Le mulţumi pentru invitaţie, dar avea să facă un tur prin pădure. Furtuna îl făcea nerăbdător, aşa că dispăru galopând printre arbori, şi gazdelor nu le rămase decât să se ciorovăiască asupra amplasării unor porţi în vechiul Constantinopol.

Fiul Lupoaicei visă drumuri lungi şi personaje fantastice, înarmate cu ochelari cu multe dioptrii şi aşezate ritual în nişte săli pline cu cărţi fără număr. Se trezi ameţit de mirosul pătrunzător al pădurii reînviate de ploaie. El însuşi se simţea proaspăt şi gata de fapte mari şi eliberat de orice urmă de amărăciune. Din colibă şi din cei doi vagabonzi nu rămăsese nici o urmă. Lângă un tufiş de ibiscus, Preafrumoasa Elena întreţinea cu Unicornul un dialog cochet, punctat de exclamaţii vesele şi de tot felul de familiarităţi. Aşezată cu graţie lângă tufişul, ale cărui flori roz păreau trâmbiţele unei victorii tandre, elena strălucea de splendoarea ei pământeană şi, desigur, văzând-o nu mai aveai cum să te gândeşti la altceva – aventuri iniţiatice. Prinţi dispăruşi şi eroi care rătăceau în labirintul teoretic dintre preistorie şi progres, torturându-şi minţile înfierbântate cu probleme complicate de morală. Frumuseţea ei putea umple, în acea clipă, tot universul. Iar sus, sus de tot, departe-departe, în spaţiile cutreierate de comete pline de neastâmpăr ca nişte cavaleri medievali, astrele în drumul lor călăuzit de legi subtile, desenau un arc perfet. Toate te făceau să presimţi momentul propice pentru conceperea unui erou cu un destin mai bun decât al lor… Fireşte, ar fi cu totul grotesc să credem că Fiul Lupoaicei, căruia cei doi vagabonzi îi spuseseră familiar Făt-Frumos, se gândea la toate astea în timp ce o lua în braţe pe Preafrumoasa Elena, sau că era măcar atent la Unicornul care recita din Petrarca până ce, tulburat de o jartieră brodată cu inimiare, care-i aterizase pe cornul său nepreţuit, se retrase discret printre tufişuri…

Trei zile şi trei nopţi, cei doi predestinaţi iubirii de cometa lor fără seamăn de generoasă, petrecură în poiana uitată de lume, dar care lor li se potrivea, de minune… Cometa îl delectă în timpul ăsta pe majestuosul Astru cu tot soiul de citate poetice şi cu diverse aluzii picante care i-ar fi făcut cinste chiar Aretinului, nu de alta, dar deşi morocănos ca un bătrân ofiţer britanic întors din colonii, Astrul se vedea cât de colo că e foarte interesat de acest episod. Şi chiar plin de bunăvoinţă.

… La sfârşitul celei de-a treia nopţi, Eroul se trezi sub răsuflarea răcoroasă a Unicornului, care reapăruse, şi arăta ca o corabie care a prins vântul în pânze. Ştia că e momentul să plece. Ştia, de asemenea, că se va întoarce, se întreba numai dacă va mai fi vreodată atât de fericit. Oare fericirea nu era şi ea decât o treaptă ce trebuia urcată în drumul spre înţelepciune? La sfârşitul oricărui basm, eroii se întorc ca să fie fericiţi. Dar ce avea să se întâmple în tot timpul ăsta cu Preafrumoasa Elena? (care dormea, iar soarele la răsărit se juca cu efecte de o extremă gingăşie pe carnaţia ei sidefiu-trandafirie. Florile de ibiscus tocmai se deschideau, ca nişte goarne triumfale).