Zona Beius

ZONA BEIUŞ
Lect.Dr. Geogr. Andrei C. INDRIEŞ

Drd. Geogr. Andrei A. INDRIEȘ
Prin zona geografică Beiuş noi înţelegem Depresiunea Beiuş şi munţii care delimi-tează această regiune, adică Munţii Bihor-Vlădeasa la est, Munţii Pădurea Craiului la nord şi Munţii Codru-Moma la sud-vest.

Vom analiza, succint, aspectele fizico-geografice şi umano-economice ale zonei, urmând să punem în final accent pe partea turistică a zonei.

I. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ
1. DEPRESIUNEA BEIUŞULUI
Depresiunea Beiuşului este situată în cadrul judeţului Bihor, fiind mărginită la nord de Munţii Pădurea Craiului, la est şi sud-est de Munţii Bihor-Vlădeasa, la sud-vest de Munţii Codru-Moma iar în nord-vest depresiunea comunică cu marea Câmpie de Vest (Banato-Crişană).

Depresiunea Beiuşului, numită în trecut Ţara Beiuşului, mai este cunoscută şi sub denumirea de Depresiunea Crişului Negru, după râul care drenează această arie depresionară. Această depresiune, cu suprafaţa de 825 kmp (10,94% din suprafaţa judeţului şi 0,34% din cea a României), este divizată în două mari subdiviziuni: Depresiunea Holodului la nord şi, respectiv, Depresiunea Beiuş-Vaşcău în sud.

Depresiunea adăposteşte patru dintre oraşele judeţului Bihor şi numeroase localităţi rurale (163 de sate, grupate în 27 de comune), în total locuind circa 110 000 de oameni (106 677 loc.-an 2000) în depresiune (17,16% din populaţia judeţului Bihor şi 0,47% din populaţia României). Dacă raportăm la nivel de ţară, suprafaţa este de 0,34% iar populaţia de 0,47%.
2. MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI
Sunt situaţi tot în judeţul Bihor, ei constituind o "peninsulă" între Depresiunea Beiuşului la sud şi sud-vest şi, respectiv, Golful Oradea-Aleşd la vest şi nord; faţă de Munţii Vlădeasa ei sunt delimitaţi de Valea Iadei (numită local, livresc, Valea Iadului).
3. MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA
Sunt situaţi la est de Depresiunea Beiuşului şi sunt divizaţi, la rândul lor, în cinci subdiviziuni, dintre care trei sunt nemijlocit învecinaţi depresiunii: Munţii Vlădeasa, Munţii Padiş-Scărişoara şi Munţii Bihariei.

Munţii Vlădeasa, delimitaţi, după cum s-a precizat mai sus, de Munţii Pădurea Craiului prin intermediul Văii Iadei, se întind în nord până la valea Crişului Repede iar în sud ajung până la văile opuse ale Crişului Pietros şi Someşului Cald.

Munţii Padiş-Scărişoara sau Munţii Bihorul Nordic se continuă la sudul Munţilor Vlădesei, între Crişul Pietros şi Someşul Cald la nord, iar în sud până la alte două văi cu scurgere contrară, Crişul Băiţa şi Arieşul Mare. In vest se află Depresiunea Beiuşului iar la est limita este dată de văile opuse Călineasa şi, respectiv, Albacului.

Munţii Biharia se întind la sudul Munţilor Padiş-Scărişoara, de la cele două văi menţionate, până la alte două văi cu direcţie contrară de scurgere, Leuca, afluentă a Crişului Alb, şi Ghizghiţei, afluentă a Arieşului Mare; Arieşul Mic delimitează Muntele Găina şi respectiv Munţii Arieşului-Ţara Moţilor.
4. MUNŢII CODRU-MOMA
Se întind pe teritoriul judeţelor Bihor şi Arad şi cuprind două masive, Codru în nord şi Moma în sud, cele două masive fiind delimitate de văile cu scurgere opusă Briheni şi Monesii. Munţii Codru-Moma sunt delimitaţi la vest de Depresiunea Beiu-şului iar la est de Dealurile de Vest (Piemontul Codrului) şi în continuare Câmpia Banato-Crişană.
Toţi aceşti munţi sunt mai puţin locuiţi (cu excepţia Munţilor Padiş-Scărişoara şi Munţilor Arieşului) dar ei au intrat de mult în circuitul economic.
II RELIEFUL
1. DEPRESIUNEA BEIUŞULUI
Regiunea depresionară a Beiuşului are o geneză şi o evoluţie paleogeografică legată de zonele înconjurătoare, de Munţii Apuseni şi de Câmpia de Vest (Câmpia Banato-Crişană).

Regiunea depresionară s-a scufundat faţă de munţii înconjurători în timpul neozoicului, mai exact în badenian, ca şi celelalte depresiuni din vestul Munţilor Apuseni: Vad-Borod, Zarandului, Şimleului.

Depresiunea s-a scufundat pe linii de falii faţă de munţii limitrofi, continuitatea existentă cândva între Munţii Bihor-Vlădeasa şi Codru-Moma se află azi scufundată la circa 300 m faţă de suprafaţă. Peste acest fundament permo-triasic, care se iveşte la zi în unele locuri, ca de exemplu Măgura Forăului = Măgura Răbăganilor, de 396 m, s-au depus depozite sedimentare neozoice datorită mărilor care s-au succedat în acest bazin sedimentar, ultima mare care a invadat regiunea a fost în timpul pliocenului (acum circa 5 milioane de ani în urmă), după care zona Beiuş a devenit subaeriană, sedimentele depuse anterior fiind apoi modelate rezultând relieful actual. Modelarea reliefului a fost dată, în primul rând, de către râurile care urmăreau marea în retragere.

Râurile nu numai că au dat un relief de eroziune dar au determinat şi acumulări aluvionare de-a lungul luncilor lor, în timpul cuaternarului.

In sedimentele marine depuse de fostele mări, râurile au modelat dealurile actuale ale depresiunii, dealuri care au o structură piemontană (adică, stratele înclină lin spre axul depresiunii), mai reprezentativ fiind Piemontul Buduresei, dealuri care ajung la circa 500-600 m la contactul cu munţii şi coboară la cca 225-230 m spre centrul depresiunii. In unele cazuri, dealurile închid mici depresiuni, ocupate de aşezări umane, ca de exemplu Fiziş, Tărcăiţa, Pomezeu etc.

Se remarcă şi faptul că dealurile sunt mai extinse în est, la baza Munţilor Bihor-Vlădeasa şi Pădurii Craiului, şi mai slab extinse la baza Munţilor Codru-Moma. Faptul se datorează vigurozităţii mai accentuate a râurilor care vin dinspre est.

O altă categorie de relief reprezentativ este lunca. Se remarcă, în primul rând, Lunca Crişului Negru, intens cultivată şi umanizată, ca şi luncile râurilor afluente: ale Crişului Băiţa, Crişului Pietros, Nimăieştiului, Roşiei, Holodului, Topei etc. Luncile sunt locuite şi ocupate în agricultură, cu tot riscul revărsărilor şi inundaţiilor.

O altă categorie de forme de relief este dată de defileele, sectoarele de îngustări, de chei, create de râuri în cazul întâlnirii unor pachete de roci mai dure. Astfel, menţionăm Defileul Crişului Negru între Uileacu de Beiuş şi Şoimi, în lungime de 18 km, apoi Cheile Tărcăiţei, Fizişului, Holodului între Sitani şi Luncasprie etc.

In general, litologia depresiunii cuprinde nisip, pietrişuri, gresii şi conglomerate, iar în unele locuri argile, marne şi chiar calcare.
2. MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI
Aceşti munţi, situaţi în est şi nord faţă de Depresiunea Beiuşului, sunt alcătuiţi din roci calcaroase (pe seama cărora s-a format un relief carstic deosebit de bine dezvoltat) dar apar şi alte roci ca gresii şi conglomerate permiene şi mezozoice.

Evoluţia acestor munţi, care nu depăşesc 1 000 m, este comună cu a întregii unităţi montane a Apusenilor, având şi câteva caracteristici particulare care-i individualizează, în parte.

Munţii Pădurea Craiului ca şi toţi Munţii Apuseni sunt cristalino-mezozoici, adică au în bază şisturi cristaline peste care sunt dispuse roci sedimentare permo-mezozoice formate din gresii, conglomerate şi roci carbonatice. Aşadar, aceşti munţi au suferit o evoluţie paleogeografică, caracterizată prin sedimentări intense în permian şi mezozoic, o exondare definitivă a lor în neozoic, urmând o erodare treptată a sedimentelor depuse anterior şi o slabă depunere de depozite sedimentare în cuaternar. De asemenea, după exondarea lor definitivă, ei au suferit ridicări tectonice treptate în tot timpul neozoicului, ultima având loc în cuaternar (mişcările valahice); şi actualmente, întreaga regiune muntoasă suferă o mişcare lentă de ridicare (1-2 mm/an).

Relieful este sculptat în două mari categorii de roci, impermeabile (necarstificabile) permiene şi cuaternare, respectiv în roci carstificabile, calcare şi dolomite, ultimele generând renumitul relief carstic, în care sunt prezente toate tipurile endo- şi exocarstice.

Evident că în relief se distinge şi cel al văilor, văi adâncite bine, care separă zona montană în numeroase culmi principale şi secundare (ex. Valea Videi, Valea Iadei etc.).

Munţii Pădurea Craiului sunt joşi, urcând altitudinal spre întâlnirea cu Munţii Vlădeasa, la peste 1 000 m (Hodrânguşa- 1 027 m, Măgura Beiuşele- 1 004 m etc.).

3. MUNŢII VLĂDEASA
Fac parte din Munţii Bihor-Vlădeasa, situaţi în partea lor nordică, ajungând în nord la Crişul Repede, în nord-vest la Valea Iadei iar în sud la văile Crişu Pietros şi Someşul Cald.

Munţii Vlădeasa se deosebesc de ceilalţi munţi prin prezenţa rocilor eruptive banatitice, puse în loc la sfârşitul mezozoicului-începutul neozoicului, în urma unor erupţii vulcanice. Aceste mase eruptive au străpuns depozitele de şisturi cristaline şi apoi pe cele sedimentare permo-mezozoice, ajungând deasupra lor, azi acoperind o suprafaţă de circa 400 kmp, cu o grosime de aproximativ 1 000 m. Aceste mase eruptive au determinat înălţarea zonei muntoase, evident alături de tectonică, la circa 1 800 m, culminând cu Vârful Vlădeasa (1 836 m), al doilea vârf ca înălţime din Munţii Apuseni.

Relieful este greoi, neted la partea superioară datorită nivelărilor neozoice, dar separat în subdiviziuni datorită văilor adânci (Iada la limita cu Munţii Pădurea Craiului, Drăgan, Secueu etc.).

Dintre depresiunile mai reprezentative amintim pe cea care adăposteşte renumita staţiune montană Stâna de Vale, şi din care izvorăşte Iada.

4. MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA
Munţii Padiş-Scărişoara sunt situaţi la sudul Munţilor Vlădeasa, între văile Crişu Pietros-Someşul Cald la nord şi Crişu Băiţei-Arieşul Mare la sud.

Aceşti munţi sunt deosebit de interesanţi prin prezenţa reliefului carstic, relief foarte reprezentativ.

Munţii Padiş-Scărişoara au în bază şisturi cristaline peste care sunt dispuse roci sedimentare permo-mezozoice şi cuaternare, dintre care se detaşează rocile carbonati-ce mezozoice. Pe seama acestor roci carbonatice s-a dezvoltat relieful calcaros şi car-stic, fapt ce a determinat o atracţie turistică extraordinară. Menţionăm peşterile Cetă-ţile Ponorului din Padiş, Peştera Gheţarul de la Scărişoara, Peştera Urşilor de la Chiş-cău etc.

O altă categorie de relief reprezentativ este dată de văi, unele adânci, dând chei şi defilee, mai ales în calcare, deosebit de spectaculoase (ex. Cheile Galbenii, Cheile Someşului Cald, Cheile Sighiştelului, Cheile Ordâncuşii etc.).

In relieful carstic se remarcă, la suprafaţă, platourile carstice (Padiş, Scărişoara, Călineasa, Mărşoaia etc.) iar în subteran peşteri şi avene. Relieful subteran este foarte bine dezvoltat, unele având mulţi kilometri lungime singure iar prin unire dau sisteme de peşteri ce ajung la mari dimensiuni (ex. Sistemul Coiba Mică-Coiba Mare, sistemul Zăpodie-Peştera Neagră etc.).

O caracteristică în Munţii Padiş-Scărişoara este dispunerea, de la sud la nord, a pachetelor de roci mai vechi, permiene, peste pachete de roci mai tinere mezozoice, fenomen datorat şariajului tectonic. Şariajul, adică împingerea tectonică a pachetelor de roci mai vechi peste cele mai tinere, a avut loc la mijlocul cretacicului datorită mişcărilor austrice.

Deci, în vestul şi sudul acestor munţi se găsesc depozite permiene iar în nord şi est depozite mezozoice care dau un relief carstic. In nord şi est apar la zi şisturi cristaline precambriene şi paleozoice.

Depozitele de roci mezozoice ale autohtonului de Bihor se continuă, pe sub masa eruptivă a Vlădesei, în Munţii Pădurea Craiului.

In unele locuri, mai ales în vestul munţilor, eroziunea a scos la suprafaţă, din adâncuri, de sub pânza de şariaj, rocile mai tinere mezozoice ale autohtonului (fereas-tră tectonică) ca în văile Crişu Băiţei, Sighşitelului, Muncelului etc.
5. MUNŢII BIHARIA
Sunt cei mai masivi şi cei mai înalţi din cadrul Munţilor Apuseni, vârful cel mai important, Cucurbăta Mare, ajungând la 1 849 m.

Masivitatea se datorează prezenţei şisturilor cristaline precambriene străbătute de intruziuni magmatice din precambrian şi paleozoic inferior. La altitudinile actuale au contribuit şi mişcările tectonice pliocene şi cuaternare.

Munţii sunt masivi şi înalţi, cu urme ale glaciaţiunii pleistocene (cuaternar inferior) şi anume circuri glacionivale, morene, şi respectiv cu urme ale nivelărilor neozoice, remarcându-se cea mai veche şi totodată cea mai înaltă la 1 600-1 800 m (de vârstă paleogenă) la fel ca şi în Munţii Vlădeasa, spre deosebire de Munţii Padiş-Scărişoara unde a doua suprafaţă, Măguri-Mărişel, de vârstă miocenă, este reprezentativă.

Şi în Munţii Biharia se întâlneşte fenomenul de şariaj, reprezentat prin sistemul pânzelor de Biharia care acoperă, la nord, sistemul pânzelor de Codru din Munţii Padiş-Scărişoara care, la rândul lor, acoperă autohtonul de Bihor. Aşadar, deşi sistemul pânzelor de Biharia este cel mai vechi, el este situat la altitudinea cea mai mare, iar autohtonul de Bihor, alcătuit din rocile cele mai tinere (mezozoic), se găseşte la altitudinea cea mai joasă. Sistemul pânzelor de Codru ocupă o poziţie intermediară din punct de vedere altitudinal.

6. MUNŢII CODRU-MOMA
Munţii Codru-Moma, situaţi la sud-vest faţă de Depresiunea Beiuşului, sunt alcătuiţi, aşa după cum sugerează denumirea dublă, din două masive, Codru în nord-vest şi Moma în sud-est. Sunt munţi joşi care doar în câteva locuri depăşesc 1 000 m, culminând cu Vf. Pleşu (sau Arsura) de 1 112 m.

Munţii Codru-Moma sunt complecşi din punct de vedere litologic şi tectonic, la fel ca şi celelalte masive ale Munţilor Apuseni.

Astfel, şi aici se întâlnesc roci paleozoice (permian mai ales) şi mezozoice, dintre care se detaşează, de asemenea, rocile carbonatice care dau în relief forme carstice în Munţii Moma (în platoul Vaşcăului, în regiunea Moneasa) ca şi în Munţii Codru (la obârşia Văii Finişului în platoul Tinoasa, apoi în platoul Dumbrăviţa de Codru etc.). De asemenea, în relief se remarcă culmea principală a Masivului Codru ce oscilează în jurul altitudinii de 1 000 m. Culmea este delimitată la est de Valea Finişului iar la vest de Valea Ormanului. La sud, culmea constituie graniţa dintre judeţele Bihor şi Arad. Din culmea principală se desprind o serie de culmi secundare, delimitate de văi bine adâncite.

Tot în relief se observă fenomenul de şariaj, reprezentat prin sistemul pânzelor de Codru. Sunt mai multe pânze care se acoperă de la vest la est. In unele locuri apar fe-restre tectonice în urma eroziunii pânzelor (ex. Valea Tărcăiţei, Valea Finişului, Va-lea Şerbeşti etc.).

In relief se remarcă văile, adâncite, care conţin chei şi defilee, ca de exemplu, văile Briheni, Monesei, Crişu Văratecului, Tărcăiţei, Finişului, Ormanului etc.
III CONDIŢIILE CLIMATICE
Toată zona Beiuşului, depresiune şi munţi, are un climat temperat-continental, evident cu diferenţieri între depresiune şi munţi. De asemenea, întreaga zonă se află sub influenţa maselor de aer vestice, mai umede şi mai calde, ce vin dinspre Oceanul Atlantic. Iarna mai influenţează şi mase de aer umede dinspre Oceanul Arctic şi Ma-rea Baltică iar vara mase de aer mai calde, dinspre Africa şi respectiv dinspre Marea Mediterană.

Intre depresiune şi munte există un schimb de aer prin intermediul brizelor montane de vale şi de culme.

1. DEPRESIUNEA BEIUŞULUI
In Depresiunea Beiuşului valorile termice medii sunt în jur de 10^oC, ele scăzând treptat spre contactul cu regiunile montane. Astfel, la Beiuş temperatura medie multianuală este de 10,5^oC, luna cea mai rece a anului, adică ianuarie, este caracterizată prin valoarea de 1,5^oC, iar luna cea mai caldă, iulie, prin valoarea de 21,2^oC.

La Ştei, fost oraş Dr. Petru Groza, valoarea medie multianuală este de 9,7^oC, luna cea mai rece având -0,9^oC iar luna cea mai caldă 19,8^oC. Micile diferenţe faţă de Beiuş sunt date de altitudinile lor diferite, Beiuş la 197 m, Ştei la 250 m, şi la poziţia lor diferită în cadrul depresiunii şi faţă de munte. La Holod, valoarea medie este de 10,2^oC, luna cea mai rece având -1,2^o C iar luna cea mai caldă 21,0^oC. La munţi vom vedea comparativ valorile termice dar şi celelalte valori climatice pentru a putea trage concluziile necesare.

Aşadar, în partea centrală a depresiunii valorile mai ridicate sunt în partea centrală iar cele mai scăzute spre margini, la contactul cu munţii.

Trebuie menţionat faptul că în depresiune sunt frecvente inversiunile de temperatură, masele de aer rece cantonându-se pe fundul depresiunii iar aerul mai cald urcă la altitudini mai mari pe versanţii şi culmile munţilor. Inversiunile termice sunt frecven-te în sezonul rece. Tocmai din acest motiv Depresiunea Beiuşului este reumatogenă, foarte mulţi locuitori simţind negativ acest efect.

Cantitatea medie multianuală a precipitaţiilor atinge 690 mm/an la Beiuş, 662 mm/an la Ştei, 686,1 mm la Holod. Valorile cele mai ridicate se obţin în lunile mai (81,7 mm la Beiuş, 76,5 mm la Ştei, 71,1 mm la Holod) şi iunie (97,3 mm la Beiuş, 89,1 mm la Ştei şi 98,8 mm la Holod) iar valorile cele mai scăzute se obţin în lunile februarie (35,9 mm la Beiuş, 29,2 mm la Ştei şi 34,3 mm la Holod).

In sezonul rece cad precipitaţii sub formă solidă. Ninsorile sunt determinate de masele de aer nordice, dinspre Oceanul Arctic şi Marea Baltică şi parţial dinspre Oceanul Atlantic.

Vânturile predominante sunt cele de vest, care vin dinspre Oceanul Atlantic unde se formează anticiclonul Azoric. Aceste mase de aer sunt umede şi produc precipitaţii mai ales lichide. Dacă munţii sunt afectaţi din plin de aceste mase de aer, în schimb, depresiunea este mai ferită, mai adăpostită, având în faţă, parţial, Munţii Codru-Moma. Masele de aer vestice pătrund în depresiune prin puntea de legătură câmpie-depresiune în zona Tinca şi, respectiv, prin Defileul Crişului Negru. Pătrunderea peste Munţii Codru-Moma a acestor mase de aer face ca ele să-şi piardă o parte din umezeală, ajungând în depresiune mai uscate (1 200 mm în munţi, 700 mm în depresiune).

Mai există o situaţie: aceste mase vestice întâlnind în calea lor culmea principală a Munţilor Codru-Moma, orientată nord-sud, vor să-şi continue direcţia spre est dar întâlnesc în calea lor bariera muntoasă a Munţilor Biharia, astfel că ele pătrund în depresiune ca vânturi sudice, influenţând mai ales partea sudică a depresiunii până la Sudrigiu.

Masele de aer sudice sunt prezente, cu influenţe variabile, în tot cursul anului. In perioadele de intensitate mai mare determină încălziri ale vremii, cu zile caniculare vara şi cu zile blânde în timpul iernii. Ele vin dinspre Marea Mediterană (unde se formează o arie ciclonală) sau dinspre continentul african. Atunci când vin dinspre Marea Mediterană sunt ceva mai umede dar când vin dinspre Africa sunt uscate.

Masele de aer nordice influenţează zona Beiuşului în perioada de iarnă mai ales. Venind dinspre Oceanul Arctic (altă arie ciclonală) determină formarea de precipitaţii solid-lichide (lapoviţă şi ninsoare) iar în sezonul cald produce coborârea intensă a temperaturilor şi precipitaţii lichide, cu durata de câteva zile (ploi "mocăneşti").

Masele de aer estice nu ajung în depresiune şi chiar şi Munţii Apuseni sunt slab afectaţi de aceste mase de aer.
2. MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI
Munţii Pădurea Craiului datorită altitudinilor reduse, în general cu mult sub 1 000 m, au valori termice ceva mai ridicate decât Munţii Bihor-Vlădeasa, care sunt mai înalţi, dar valorile lor termice sunt mai reduse decât în depresiune.

Aşadar, valorile medii termice variază între 6 şi 8^oC, în funcţie de altitudini. Izotermele lunii ianuarie ating valori între -2 şi -4^oC iar ale lunii celei mai calde ajung la 14-16^oC.

Cantităţile de precipitaţii cresc la 1 000-1 200 mm anual în interiorul munţilor, scăzând la 800 mm pe marginile masivului montan, la contactul cu regiunile depresionare ale Beiuşului şi Vad-Borodului. Aceste cantităţi destul de însemnate de precipitaţii, cu toate că înălţimile masivului sunt reduse, se datorează maselor de aer vestice, umede, care prin ridicare (ascensiune) lasă o mare cantitate de precipitaţii pe marginea vestică şi în centrul munţilor.

Iarna, care se instalează pe la sfârşitul lui decembrie, cad cantităţi de precipitaţii sub formă solidă care se menţin cam trei luni când încep iarăşi ploile, mai intense, de asemenea, în lunile mai şi iunie.

Vânturile dominante sunt cele din vest, apoi din sud şi nord iar cele dinspre est sunt extrem de rare.
3. MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA
Munţii Bihor şi Munţii Vlădeasa, având cam aceleaşi altitudini, sunt caracterizaţi prin aceleaşi valori climatice.

Astfel, valorile medii anuale oscilează între 2-6^oC, coborând la sub 2^oC la cele mai mari altitudini (ex. la Vlădeasa şi Cucurbăta Mare, valorile ajung la 1,2^oC). La Stâna de Vale, staţiune cuibărită într-un bazinet, media anuală este de 4,1^oC.

Media lunii ianuarie este de -5,9^oC la Stâna de Vale şi de 6,6^oC la Vlădeasa (dar la Vlădeasa luna cea mai rece este februarie, cu valoarea de -7,2^oC) iar luna cea mai cal-dă pentru Stâna de Vale este iulie cu 13,1^oC dar pentru Vlădeasa luna cea mai caldă este august cu 9,5^oC.

Fiind munţi mai înalţi decât Munţii Pădurea Craiului, Munţii Bihor-Vlădeasa primesc cantităţi mai însemnate de precipitaţii ce oscilează în jurul valorii de 1 600 mm/an (la Stâna de Vale valorile sunt în jur de 1 800 mm/an). Pe marginea munţilor valorile scad la circa 1 000 mm/an iar la contactul cu depresiunea la circa 900 mm/an (ex. la Budureasa).

Iarna se înregistrează precipitaţii solide începând din noiembrie (uneori din octombrie) şi ţin până în luna mai, grosimea zăpezii depăşind un metru, ajungând la 2-3 m în anumite condiţii, ca în bazinetul depresionar Stâna de Vale, în platoul carstic Padiş etc. De altfel, staţiunea Stâna de Vale este renumită pentru sporturile de iarnă.

Vânturile sunt cele care caracterizează toţi Munţii Apuseni.

4. MUNŢII CODRU-MOMA
Şi aceşti munţi au altitudini mai reduse şi de aceea valorile termice sunt asemă-nătoare cu cele ale Munţilor Pădurea Craiului. Astfel, temperatura medie anuală a aerului oscilează între 6-8^oC, a lunii celei mai calde 18-20^oC iar a lunii celei mai reci -2... -4^oC. Exemplificăm cu valorile termice de la Dumbrăviţa de Codru unde media anuală este de 9^oC, luna ianuarie -0,5^oC iar luna iulie 22,1^oC. Se observă, comparativ, inversiunile termice din timpul sezonului rece dintre Beiuş şi Dumbrăviţa de Codru (circa 600 m altitudine).

Cantităţile de precipitaţii sunt în jur de 800-1 000 mm/an, fiind mai mari în vest şi pe culme şi mai mici pe flancurile de vest ale munţilor. La Dumbrăviţa de Codru media multianuală este de 780,9 mm/an; lunile cele mai umede sunt mai (91,0 mm) şi iunie (109,5 mm) iar cele mai sărace sunt februarie (42,7 mm) şi martie (49,4 mm).

Vânturile caracteristice au aceleaşi trăsături ca în toţi Munţii Apuseni: domină cele vestice, apoi sudice şi nordice, cele estice fiind aproape total absente.
IV HIDROGRAFIA
Hidrografia, atât de suprafaţă cât şi de profunzime, este variată şi abundentă, deşi în regiunile calcaroase se înregistrează o pierdere la suprafaţă şi o regrupare în subteran. De asemenea, depresiunea constituie o "piaţă de adunare" a apelor pe când în munţi se constată o scurgere divergentă a râurilor, spre exteriorul lor. Există, deci, o continuitate a apelor curgătoare dinspre munte până în interiorul depresiunii, de unde ele sunt scurse spre câmpie de către Crişul Negru, artera hidrografică principală a zonei.
1. DEPRESIUNEA BEIUŞULUI
După cum s-a precizat, principalul râu al zonei este Crişul Negru (de unde şi denumirea care i se mai dă, Depresiunea Crişului Negru), trecând apoi în Ungaria, unde se varsă în Tisa

Lungimea totală este de 144 km; îşi are izvorul de la altitudinea de 1 260 m de sub Vârful Vulcan, şi curge până la Ştei sub denumirea de Crişu Băiţei; amonte de Ştei curge râul Poiana Crişului (adevăratul Crişul Negru !) iar de la Ştei râul se numeşte Crişul Negru. Nu departe de Beiuş, în avale, intră în Defileul Crişului Negru în lungime de circa 18 km între localităţile Şuncuiş de Beiuş şi Şoimi, sector de defileu creat prin epigeneză şi antecedenţă.

Dintre numeroşii afluenţi menţionăm pe cei mai importanţi: Crişul Băiţa, Crişul Pietros, Valea Nimăieşti, Valea Roşia, Valea Holodului (denumită în sectorul superior Valea Videi) unită cu Valea Topei, şi care au confluenţă cu Crişul Negru la Holod-Ginta. Aceste râuri vin din est, dinspre Munţii Bihor-Vlădeasa şi Munţii Pădu-rea Craiului. Dinspre Munţii Codru-Moma, deci din partea de vest, sosesc râurile Valea Briheni, Crişu Văratec, Valea Tărcăiţei, Valea Finişului, Valea Şuncuişului, Valea Ormanului etc.

Majoritatea acestor râuri pătrund în Crişul Negru după ce au creat sectoare de chei sau de defilee deosebit de atrăgătoare: Crişu Băiţei, Tărcăiţa, Finişul, Vida (Holodul) etc.

2. MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI
Apele curgătoare principale ale acestor munţi sunt: cele cu direcţie vestică, deci spre Depresiunea Beiuşului sunt: Valea Videi (= Holodului) care măsoară în total 49 km lungime iar suprafaţa bazinului ajunge la 568 kmp; Valea Roşiei ce curge pe 38 km lungime iar suprafaţa teritorială de pe care îşi adună apele atinge valoarea de 308 kmp; Valea Topa cu valorile 34 km lungime şi 278 kmp. Primul râu are un debit mediu la Holod de 3,18 mc/s, Roşia are la Pocola debitul de 3,4 mc/s iar Topa are valoarea debitului la Hidişel de 1,0 mc/s.

Dintre râurile cu scurgere estică menţionăm, la limita cu Munţii Vlădeasa, Valea Iadei, cu scurgere în Crişul Repede, ce atinge 44 km lungime, suprafaţa bazinului hidrografic de 223 kmp iar debitul la Bulz de 4,97 mc/s.

Din categoria lacurilor, menţionăm lacul de acumulare Leşu de pe Iada, cu lungimea de 7 km, cu un volum de 27,2 mil. mc apă, lac creat pentru alimentarea cu apă a oraşului Oradea. Mai menţionăm frumosul lac de acumulare de la Luncasprie de pe râul Vida.
3. MUNŢII VLĂDEASA
Din Munţii Vlădeasa îşi au originea văi importante, dar cu scurgere spre nord, în Crişul Repede: Valea Drăganului care atinge 40 km lungime, are o suprafaţă teritorială de 256 kmp iar debitul atinge valoarea de 5,02 mc/s; Valea Secuieului (= Sebişelul sau Henţul) cu valorile de 41 km lungime, 227 kmp bazinul hidrografic şi 2,96 mc/s; Valea Răchiţele, ultima curgând spre est, în Someşul Cald.

Inspre Depresiunea Beiuşului se scurge Valea Nimăieşti, care trece prin oraşul Beiuş, care se scurge pe 23 km lungime, culegând apele de pe 109 kmp şi are un debit de circa 1 mc/s.

In categoria lacurilor de acumulare se încadrează cele de pe văile Drăganul (Lacul Drăganul) şi Secueu (Lacul Scrind-Frăsinet).
4. MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA
In partea de nord a Munţilor Bihor (pe care-i numim Munţii Padiş-Scărişoara) râurile principale, cele cu direcţie vestică, spre Depresiunea Beiuşului, sunt: Crişul Băiţei, care atinge 21 km lungime şi are o suprafaţă bazinală de 92 kmp, respectiv un debit de circa 1 mc/s; Crişul Pietros ce măsoara 31 km şi o suprafaţa de 226 kmp iar debitul la Pietroasa atinge 4,15 mc/s.

Cu scurgere spre est se remarcă Someşul Cald care are o lungime de 66,5 km până la confluenţa cu Someşul Rece, o supraţă de 449 kmp şi un debit de 7,74 mc/s. Some-şul Cald primeşte ca afluent pe Bătrâna (6 km lungime şi 36 kmp suprafaţă) şi pe Valea Belişului, ce atinge 21 km lungime, 121 kmp şi 2,32 mc/s debitul.

Tot cu scurgere estică este Arieşul Mare care ajunge la valorile de 43 km lungime, şi o suprafaţă de 413 kmp, cu un debit de aproape 11,7 mc/s la Câmpeni (prin unirea cu Arieşul Mic). Afluenţii Arieşului Mare sunt: Cobleş (8 km lungime, 28 km suprafaţă), Gârda (16 km lungime şi 75 kmp) şi Albac (cu 18 km lungime şi aproape 6 mc/s la Albac, după unirea cu Arieşul Mare).

Dintre lacuri, menţionăm lacurile carstice din Platoul Padiş (Vărăşoaia şi Negru) şi pe cele de acumulare de pe Someşul Cald-Beliş, Lacul Beliş-Fântânele.

5. MUNŢII BIHARIA
Din Munţii Bihariei izvorăşte Crişul Negru sub numele de Poiana Crişului, deoarece traversează localitatea Poiana Crişului. Spre nord-est, adică spre Arieşul Mare, se scurg văile Ghizghiţei şi Galbena, pe ultima existând cascada Vârciorog.

Pe culmea masivului se găseşte un lac nival (Tău Mare) la altitudinea de cca 1 500 m, de o deosebită frumuseţe.

6. MUNŢII CODRU-MOMA
Dintre râurile cu scurgere spre Depresiunea Beiuşului, afluente ale Crişului Negru menţionăm Briheni (9 km lungime şi 67 kmp, cu un debit de circa 1 mc/s), Tărcăiţa care atinge 18 km lungime şi o suprafaţă de 54 kmp, debitul fiind de circa 1 mc/s; Finişul are 23 km lungime şi suprafaţa de 87 kmp cu un debit de aproape 1 mc/s; Valea Mare şi Ormanul etc.

Dintre văile cu scurgere estică, înspre Crişul Alb, amintim Valea Monesii (17 km lungime şi 83 kmp suprafaţa bazinului hidrografic) care, împreună cu Valea Briheni, constituie limită dintre masivele Codru şi Moma.

Dintre lacuri, amintim lacurile carstice din platourile Vaşcăului, Brătcoaiei, Tinoasei, Dumbrăviţei.

Demn de amintit este faptul că toate văile enumerate la fiecare regiune montană constituie căi de acces în interiorul munţilor, spre alte regiuni montane, depresionare sau spre Câmpia de Vest (Banato-Crişană).