Alvin toffler şocul viitorului

Partea a doua

TRANZIENŢA OBIECTE: SOCIETATEA CARE AZVÂRLE

„Barbie, o fetiţă de 30 cm, din material plastic, este păpuşa cea mai renumită, care a cunoscut cel mai mare succes de piaţă. De la introducerea ei în fabricaţie, în 1959, populaţia de păpuşi Barbie din lume a ajuns la cifra de 12.000.000, depăşind populaţia umană din Los Angeles, Londra sau Paris. Fetiţele o adoră pe Barbie pentru că are o înfăţişare foarte naturală şi poate fi gătită frumos. Mattel, Inc, fabricanţii lui Barbie, oferă spre vânzare şi o garderobă completă, cuprinzând rochii de fiecare zi, rochii pentru recepţii, costume de baie şi de schi.

De curând Mattel a anunţat că va pune în vânzare o nouă păpuşă Barbie, perfecţionată. Noua versiune are o siluetă mai suplă, gene „adevărate”, se poate îndoi şi răsuci din mijloc, ceea ce îi dă un caracter mult mai umanoid. De asemenea, Mattel a anunţat că toate domnişoarele care vor dori să cumpere o nouă Barbie vor beneficia de o reducere dacă vor preda păpuşa veche.

Ceea ce Mattel a omis să spună este că, schimbându-şi păpuşa veche pentru un model mai perfecţionat din punct de vedere tehnologic, fetiţa de astăzi, cetăţeană a lumii supraindustriale de mâine, va învăţa o lecţie fundamentală cu privire la noua societate, şi anume că relaţiile omului cu obiectele sunt din ce în ce mai trecătoare.

Suntem înconjuraţi de un ocean de obiecte fizice produse de oameni, ocean care, la rândul lui, se află într-un ocean şi mai vast de obiecte naturale. Din ce în ce capătă însă mai multă importanţă pentru individ mediul produs cu ajutorul tehnic. Suprafeţele de plastic sau de beton, luciul irizat al unui automobil sub lumina de neon a străzii, imaginea uimitoare a peisajului citadin văzut prin fereastra unui avion cu reacţie – acestea sunt realităţile ce fac parte din existenţa omului. Obiectele făcute de oameni pătrund în conştiinţă şi o modelează. Cantitatea acestor obiecte creşte cu o forţă explozivă, atât în mod absolut cât şi în raport cu mediul natural, şi va creşte tot mai rnult în societatea supraindustrială.

Antimaterialiştii tind să minimalizeze importanţa „obiectelor”. Obiectele însă au o semnificaţie foarte mare, nu numai din cauza funcţiei lor utilitare, ci şi din cauza impactului lor psihologic. Între noi şi obiecte se stabilesc relaţii. Obiectele influenţează simţul nostru de continuitate sau discontinuitate. Ele joacă un rol în structura situaţiilor, iar reducerea în timp a relaţiilor noastre cu obiectele accelerează ritmul vieţii.

De asemenea, atitudinea noastră faţă de obiecte reflectă judecăţi fundamentale de valoare. Cât de impresionantă e deosebirea dintre noua generaţie de fetiţe care aleargă bucuroase să predea păpuşile lor Barbie în schimbul noului model perfecţionat şi cele care, asemenea mamelor şi bunicelor lor, pe vremuri, se ataşau de o păpuşă şi nu voiau să se despartă de ea până ce păpuşa nu ise strica din cauza vârstei înaintate. În această deosebire se oglindeşte contrastul dintre trecut şi viitor, dintre societăţile bazate pe permanenţă şi societatea nouă, care înaintează cu paşi repezi, bazată pe tranzienţă.
Mireasa în rochie de hârtie
Cultura în care trăieşte fetiţa cu păpuşa preschimbată oferă numeroase exemple ale caracterului din ce în ce mai trecător al relaţiilor dintre oameni şi obiecte. Fetiţa îşi dă foarte curând seama că păpuşile Barbie nu sunt singurele obiecte fizice care intră şi ies fără încetare din viaţa ei fragedă. Scutece, bărbiţe, şerveţele de hârtie Kleenex, prosoape, sticle de sifon nerecuperabile – toate se perindă acasă la ea şi, după folosire, sunt aruncate fără milă. Gogoşi de mălai se cumpără împreună cu tigaia de prăjit, care e apoi aruncată după o singură folosire. Spanacul, ambalat într-o pungă de plastic, se fierbe într-o oală cu apă clocotindă şi apoi se aruncă punga. Tava cu mâncare ce ţi se oferă în timp ce stai la televizor se aruncă deseori împreună cu resturile. Casa fetiţei e un fel de maşină de prelucrare, prin care curg obiecte ce intră şi ies cu o viteză din ce în ce mai mare. Încă de la naştere, ea se află prinsă, fără putinţă de scăpare, într-o cultură în care obiectele sunt azvârlite.

Ideea de a folosi un produs o singură dată sau un timp foarte scurt şi apoi de a-l înlocui e împotriva concepţiei societăţilor sau indivizilor care au cunoscut sărăcia. Acum câtva timp, Uriel Rone, care lucrează ca cercetător la Agenţia franceză de publicitate „Publicis”, îmi spunea: „Gospodina franceză nu e obişnuită să arunce vreun produs. Îi place să păstreze lucrurile, chiar şi lucrurile vechi. Agenţia noastră a lucrat pentru o societate care voia să introducă un fel de perdele de plastic ce se aruncau după folosire.

Am întreprins un studiu al pieţei pentru această societate, dar am constatat că rezistenţa era prea puternică”. Rezistenţă care începe însă să dispară în toată lumea civilizată.

Astfel, un scriitor, Edward Maze, sublinia că mulţi americani, călătorind în Suedia la începutul deceniului al 6-lea, au rămas uimiţi de curăţenia ce domnea în această ţară. „Am fost pur şi simplu impresionaţi văzând că pe marginea străzilor nu erau sticle goale de bere şi de suc, aşa cum, spre ruşinea noastră, există în America. Dar peste câţiva ani nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că şi de-a lungul şoselelor suedeze zăceau tot felul de sticle azvârlite... Ce se întâmplase? Urmând modelul american, Suedia devenise şi ea între timp o societate care cumpără, foloseşte şi aruncă lucruri”. În Japonia de astăzi, ţesăturile de hârtie „de folosit şi aruncat” sunt atât de răspândite încât batistele de pânză sunt consi derate demodate, pentru a nu mai vorbi de faptul că sunt neigienice. În Anglia se poate cumpăra cu 6 pence „o perie de dinţi de folosit şi aruncat”, având un strat de pastă de dinţi pentru o singură întrebuinţare. Până şi în Franţa, brichetele de aruncat sunt foarte răspândite. De la ambalajele de carton pentru lapte până la rachetele care vehiculează nave spaţiale, produsele create pentru folosinţa de scurtă durată sau pentru o singură dată devin tot mai numeroase şi mai importante pentru modul nostru de viaţă.

Introducerea recentă a îmbrăcămintei de hârtie sau din semihârtie a marcat un pas mai departe pe calea folosinţei de scurtă durată. Magazinele de lux ca şi cele ce desfac îmbrăcăminte pentru clasele muncitoare au făcut să răsară secţii întregi care se ocupă cu producerea de îmbrăcăminte din hârtie în culori vesele şi cu desene fanteziste. Revistele de modă prezintă rochii, pijamale şi chiar rochii de mireasă făcute din hârtie – de o eleganţă care îţi ia ochii. Într-una din aceste reviste, mireasa poartă o trenă lungă, albă, din hârtie ce imită dantela şi din care, scrie redactorul revistei, se vor putea face, după ceremonie, nişte „perdele grozave de bucătărie”.

Îmbrăcămintea de hârtie este în special indicată pentru copii. Iată ce scrie un expert în modă: „Fetiţele vor fi în curând libere să-şi răstoarne îngheţata pe rochiţe, să le picteze cu acuarele sau să le taie în bucăţi, după cum li se va năzări, în timp ce mamele vor zâmbi încântate de spiritul creator al progeniturii lor”. Iar pentru adulţii care vor dori să-şi manifeste de asemenea simţul creator există chiar şi o „rochie pe care cumpărtoarea urmează s-o picteze singură” şi care se vinde împreună cu pensula. Preţul: doi dolari.

Preţul, desigur, este un factor determinant al exploziei de hârtie. Astfel, un magazin universal prezintă rochii simple confecţionate din ceea ce denumeşte „fibră de celuloză şi nylon de care nu-mi pasă”.

Dar nu numai aspectul economic prezintă importanţă; răspândirea civilizaţiei care îşi aruncă produsele după o singură întrebuinţare are însă şi consecinţe psihologice grave.

Se dezvoltă astfel o mentalitate a consumatorului care foloseşte şi aruncă, mentalitate corespunzătoare produselor de pe piaţă. Răspândirea acestei tendinţe „de descotorosire” în sânul societăţii implică o durată mai redusă a relaţiilor dintre om şi lucru. În loc să ne simţim legaţi de un singur obiect un timp relativ îndelungat, suntem legaţi pentru perioade scurte de obiecte succesive care îl înlocuiesc.

Supermarket-ul dispărut Tendinţa către tranzienţă se manifestă chiar şi în arhitectură – tocmai acel element din mediul fizic înconjurător care în trecut contribuia cel mai mult la sentimentul de permanenţă al omului. Fetiţa care-şi predă păpuşa Barbie în schimbul unei reduceri de preţ îşi va da, desigur, seama şi de tranzienţă blocurilor sau a altor clădiri mari din jurul ei. Distrugem pietrele de hotar. Dărâmăm străzi întregi şi oraşe şi ridicăm altele noi cu o viteză ameţitoare.

„Vârsta medie a locuinţelor s-a redus în mod continuu – scrie E. F. Carter, de la Institutul de cercetări Stanford –, de la o durată virtualmente nelimitată pe vremea cavernelor până la aproximativ o sută de ani pentru casele construite în Statele Unite în perioada colonială şi la circa patruzeci de ani în prezent”. Iar Michael Wood, un scriitor englez, spunea: Americanul „şi-a construit lumea abia ieri şi el îşi dă prea bine seama cât de fragilă şi de schimbătoare este această lume. La New York se întâmplă ca blocuri întregi să dispară literalmente peste noapte, iar faţa unui oraş se schimbă adeseori pe de-a-ntregul în cursul unui an”.

Romancierul Louis Auchincloss îşi vărsa necazul: „E îngrozitor să trăieşti la New York, căci e un oraş fără istorie... Toţi cei opt străbunici ai mei au trăit în acest oraş... şi numai una dintre casele în care au locuit... se mai află în picioare. Asta este ceea ce vreau să spun când vorbesc de trecutul care nu lasă urme”. Alţi new-yorkezi mai puţin patricieni, ai căror strămoşi au debarcat în America mai de curând, sosind aci din Puerto Rico, din satele Europei răsăritene sau de pe plantaţiile din Sud, îşi vor exprima sentimentele probabil într-un fel diferit. Totuşi „trecutul care nu lasă urme” e un fenomen real şi va continua probabil să se răspândească, înghiţind chiar şi multe din oraşele îmbibate de istorie ale Europei.

Buckminster Fuller, urbanistul-filozof, a descris o dată New Yorkul ca un „proces evolutiv continuu de evacuări, demolări, mutări, terenuri temporar virane, instalări noi şi da capo. Acest proces este identic în principiu cu rotaţia anuală a culturilor la ferme – aratul, semănatul noii seminţe, recoltatul, aratul din nou şi semănatul unui alt tip de plantă. Majoritatea oamenilor socotesc că şantierele de construcţii care blochează străzile New Yorkului... sunt impedimente temporare, care vor dispărea curând, îndată ce situaţia va redeveni normală. Ei mai trăiesc încă cu ideea că permanenţa reprezintă normalul, ceea ce e o rămăşiţă a concepţiei newtoniene despre univers. Despre cei care au trăit în New York de la începutul secolului se poate spune că au făcut direct experienţa relativităţii einsteiniene”.

Mi-am dat seama şi eu printr-o experienţă personală de ceea ce înseamnă integrarea „relativităţii einsteiniene” în conştiinţa copiilor. Acum câtva timp, soţia mea a trimis-o pe fiica noastră, în vârstă de doisprezece ani, la un supermarket situat la câteva corpuri de case depărtare de apartamentul nostru din Manhattan. Fetiţa mai fusese la acest magazin o dată sau de două ori. Peste o jumătate de oră însă se întoarse nedumerită acasă. „Probabil că a fost demolat – zise ea –, nu l-am găsit”. Nu fusese demolat; Karen căutase magazinul în alt loc căci nu cunoştea încă bine împrejurimile. Dar ea e un copil al erei tranzienţei. O asemenea idee nu i-ar fi trecut niciodată prin cap unui copil aflat într-o situaţie asemănătoare în urmă cu numai o jumătate de secol. Mediul ambiant era atunci mult mai durabil, iar legăturile noastre cu el mai puţin tranzitorii.

Economia nepermanenţei în trecut, permanenţa reprezenta idealul. Fie că era vorba de o pereche de cizme, fie că se construia o catedrală – întreaga energie creatoare şi productivă a omului tindea către maximalizarea durabilităţii produsului. Ceea ce construia omul era menit să dureze, asta era legea lui. Atât timp cât societatea din jur rămânea relativ neschimbată, fiecare obiect avea o funcţie precis determinată, iar logica economică impunea o politică a permanenţei. Chiar dacă trebuiau reparate din când în când, cizmele care costau cincizeci de dolari şi durau zece ani erau mai ieftine decât cele care costau zece dolari şi durau doar un an.

Pe măsură ce ritmul general al schimbărilor se accelerează în societate, economia permanenţei este înlocuită – şi trebuie să fie înlocuită – de economia tranzienţei.

În primul rând, progresul tehnic tinde să reducă costurile producţiei mult mai repede decât costurile reparaţiilor. În timp ce producţia se automatizează, reparaţiile rămân în rnare măsură operaţii meşteşugăreşti. Aceasta înseamnă că adeseori e mai ieftin să înlocuieşti un obiect decât să-l repari. Din punct de vedere economic e mai raţional să produci obiecte ieftine, nereparabile, care se aruncă, chiar dacă nu sunt atât de durabile ca obiectele reparabile.

În al doilea rând, progresul tehnic face posibilă perfecţionarea obiectelor pe măsură ce înaintăm în timp. Calculatorul din generaţia a doua e mai bun decât cel din prima generaţie, iar al treilea e mai bun decât al doilea. Deoarece putem anticipa că în viitor progresul tehnologic va continua, că perfecţionările vor avea loc la intervale şi mai scurte, se pare că din punct de vedere economic e mai raţional să produci obiecte de folosinţă scurtă decât de folosinţă îndelungată. David Lewis, un arhitect şi urbanist din cadrul Asociaţiei pentru proiecte urbane din Pittsburgh, vorbeşte despre unele blocuri de apartamente din Miami care sunt demolate după numai zece ani de existenţă. Sistemele perfecţionate de condiţionare a aerului din noile blocuri afectează rentabilitateaacestor blocuri „vechi”. Ţinând seama de toate costurile implicate, revine mai ieftin să demolezi blocuri vechi de zece ani decât să le transformi.

În al treilea rând, pe măsură ce schimbarea se accelerează şi pătrunde în colţurile cele mai îndepărtate ale societăţii, creşte şi incertitudinea cu privire la viitoarele necesităţi. Recunoscând inevitabilitatea schimbării, dar ignorând care vor fi cerinţele pe care ni le va impune, nu îndrăznim să angajăm resurse importante pentru anumite obiecte fixate în mod rigid şi menite să servească unor scopuri neschimbătoare. Evitând angajarea în forme şi funcţii fixe, producem pentru folosinţă pe termen scurt sau căutăm să facem ca produsul însuşi să devină adaptabil.
„Procedăm cu prudenţă” pe plan tehnic.
Răspândirea culturii care îşi foloseşte şi îşi aruncă produsele, obişnuinţa de a ne descotorosi de tot mai multe lucruri sunt răspunsul la aceste presiuni puternice. Pe măsură ce schimbarea se accelerează, iar complexităţile se înmulţesc, ne putem aştepta la o dezvoltare şi mai mare a principiului de descotorosire, la o amputare şi mai serioasă a relaţiilor omului cu obiectele.

Terenul de joc portabil În afară de descotorosire există şi alte reacţii care au acelaşi efect psihologic. De exemplu, asistăm în prezent la crearea pe scară mare a unor obiecte menite să servească pentru mai multe scopuri pe termen scurt, în loc de un singur scop. Acestea nu sunt obiecte de aruncat. De obicei sunt prea mari şi costisitoare pentru a fi azvârlite. Dar sunt construite în aşa fel încât pot fi demontate dacă e necesar şi repuse în funcţiune după fiecare folosire.

Astfel, Comitetul pentru învăţământ din Los Angeles a hotărât ca 25% din clasele de şcoală să fie în viitor construcţii temporare, care să poată fi mutate după necesităţi. Toate districtele şcolare principale din Statele Unite folosesc în prezent un număr de clase temporare. Şi se fac în continuare asemeneaconstrucţii. Clasele temporare reprezintă în industria construcţiilor şcolare ceea ce îmbrăcămintea de hârtie reprezintă în industria îmbrăcămintei – un preaviz al viitorului.

Construcţiile şcolare temporare dau posibilitatea de a se face faţă modificărilor rapide în densitatea populaţiei. Dar construcţiile şcolare temporare, la fel ca şi îmbrăcămintea de aruncat, presupun relaţii între om şi obiect de o durată mai redusă decât în trecut.

Construcţia şcolară temporară îi învaţă, aşadar, pe copii anumite lucruri chiar în absenţa învăţătorului.

La fel ca şi păpuşa Barbie, ea îi oferă copilului o lecţie vie despre nepermanenţa mediului său înconjurător. Abia ajunge copilul să-şi facă o imagine despre încăperea clasei – felul în care se încadrează în arhitectura înconjurătoare, rezonanţa pe care o are, senzaţia pe care i-o dă pupitrul într-o zi călduroasă, materialele şi mirosurile nedefinite care dau o individualitate proprie oricărei construcţii şi o integrează în realitate – când iată că această construcţie ca obiect fizic e mutată din mediul său în altă localitate pentru a servi altor copii.

Localurile şcolare mobile nu sunt, dealtfel, un fenomen pur american. În Anglia, arhitectul Cedric Price a proiectat ceea ce el numeşte „centura ideilor” – o întreagă universitate mobilă menită să servească pentru 20.000 de studenţi în North Staffordshire. „Ea va fi constituită -mai mult din clădiri temporare decât din clădiri permanente”. Va folosi „în mare măsură despărţituri mobile, cu geometrie variabilă” – săli de clasă, de exemplu, construite în vagoane de cale ferată, astfel încât să poată fi garate în orice punct al incintei de 6 km.

Pe planşetele de desen ale inginerilor şi arhitecţilor se nasc fără încetare domuri geodezice care pot adăposti expoziţii, baloane din plastic umplute cu aer folosite ca posturi de comandă sau birouri de şantiere, o întreagă varietate de structuri temporare care pot fi demontate şi mutate. În oraşul New York, Departamentul parcurilor a hotărât să construiască douăsprezece „terenuri de joc transportabile” – mici terenuri de joc temporare, ce vor fi instalate pe spaţiile virane din oraş, până ce li se va găsi acestora o altă folosinţă, terenurile de joc urmând a fi atunci demontate şi mutate în altă parte. A fost o vreme când terenul de joc era un loc fix, în apropierea casei, unde se jucau copiii şi poate, la rândul lor, aveau să se joace şi copiii copiilor, fără să intervină schimbări deosebite. Terenurile de joc supraindustriale însă refuză să rămână unde sunt aşezate. Ele sunt temporare chiar de la naşterea lor.

„Palatul de distracţii” modular
Reducerea duratei relaţiilor dintre om şi lucruri a determinat proliferarea obiectelor de folosit şi aruncat, iar structurile temporare se înmulţesc datorită răspândirii rapide a „modularismului”. Modularismul poate fi definit ca încercarea de a atribui o permanenţă mai mare unor structuri pe seama reducerii permanenţei structurilor. Proiectul lui Cedric Price pentru „centura ideilor”, de exemplu, prevedea ca locuinţele pentru studenţi şi localurile facultăţilor să fie construite din moduli de oţel presat, care să poată fi ridicaţi cu macarale şi introduşi în scheletul construcţiei, scheletul devenind astfel singura parte oarecum permanentă a structurii. Modulii apartamentelor pot fi mutaţi dintr-un loc într-altul după nevoie sau chiar, în principiu, pot fi înlocuiţi cu alţii.

Trebuie să subliniem aici că din punctul de vedere al duratei relaţiilor deosebirea dintre mobilitate şi aruncarea lucrurilor este foarte redusă. Chiar dacă modulii nu sunt înlăturaţi, ci doar rearanjaţi, rezultatul este o configuraţie nouă, o entitate nouă. În realitate e acelaşi lucru ca şi cum o structură fizică ar fi fost înlăturată şi s-ar fi creat una nouă, deşi o parte dintre părţile componente sau chiar toate rămân aceleaşi.

În prezent, chiar şi unele construcţii presupuse „permanente” sunt construite după un plan modular, astfel încât pereţii interiori şi despărţiturile să poată fi schimbate după nevoie, pentru a forma o nouă distribuire de încăperi. De fapt, peretele mobil ar putea servi foarte bine ca simbol al societăţii tranziente. Aproape nu există birouri de societăţi unde să nu te împiedici, când intri, de o mulţime de muncitori care mută birourile din loc în loc şi reorganizează spaţiul interior prin mutarea despărţiturilor, în Suedia s-a obţinut de curând un nou triumf al modularismului: într-un bloc model din Uppsala, toţi pereţii sunt mobili. Chiriaşul are nevoie doar de o şurubelniţă pentru a-şi transforma în întregime spaţiul de locuit, creîndu-şi astfel un nou apartament.

Uneori însă modularitatea este direct combinată cu posibilitatea de a folosi şi arunca. Obişnuitul creion cu pastă, pe care-l găseşti pretutindeni, poate servi drept exemplu în acest sens. Vechea pană de gâscă avea o aşteptare de viaţă îndelungată. Dacă nu survenea vreun accident, dura foarte mult şi putea fi ascuţită (adică reparată) din când în când, prelungindu-i-se viaţa. Stiloul a reprezentat un mare progres tehnic, deoarece beneficiarul îl poate purta asupra sa, când se deplasează. E o unealtă de scris cu propria sa rezervă de cerneală şi deci cu un grad de utilitate mai mare. Inventarea creionului cu pastă a consolidat şi extins acest progres. Este, de asemenea, un toc cu rezervă proprie de cerneală, dar în plus atât de ieftin încât îl arunci când rezerva se termină. A fost creată prima combinaţie de toc cu cerneală pe care îl poţi folosi şi arunca.

Cu toate acestea nu am depăşit încă atitudinile psihologice determinate de penuria de obiecte. Mai există încă şi în ziua de azi oameni care au un sentiment de vinovăţie când aruncă un creion cu pastă folosit. Răspunsul dat de industria tocurilor acestei realităţi psihologice a fost crearea unui creion cu pastă construit pe principiul modular – un cadru exterior, pe care beneficiarul poate să-l păstreze, şi o rezervă, respectiv un modul cu pastă, care se aruncă şi se înlocuieşte. Prin expulzarea rezervei cu pastă, întreaga structură capătă o viaţă mai lungă pe socoteala substructurii.

Există însă mai multe părţi decât întreguri. Şi fie că le schimbă aranjamentul pentru a crea noi întreguri, fie că le aruncă şi le înlocuieşte, beneficia rul provoacă o trecere mai rapidă a obiectelor prin viaţa lui, o scădere generală a duratei medii a relaţiilor sale cu obiectele. Rezultă de aci o nouă fluiditate, mobilitate şi tranzienţă.

Unul dintre exemplele cele mai pregnante de arhitectură menită să întruchipeze aceste principii a fost planul preconizat de Joan Littlewood, directoare de teatru engleză, cu ajutorul lui Frank Newby, inginer constructor, Gordon Pask, consultant de sisteme, şi Cedric Price, arhitectul „centurii de idei”.

Domnişoara Littlewood dorea să se construiască un teatru în care versatilitatea să fie maximalizată, în care să poată prezenta orice, de la o piesă de teatru obişnuită la un miting politic, de la un spectacol de dans la un meci de lupte greco-romane – de preferinţă toate în acelaşi timp. Dorea, după cum se exprima criticul Reyner Banham, o „zonă de probabilitate totală”. Rezultatul a fost un plan fantastic pentru „Palatul de distracţii”, cunoscut, de asemenea, sub denumirea de „Primul spaţiu uriaş mobil din lume”. Planul nu prevedea o clădire cu destinaţii multiple, ci un fel de joc constructiv de dimensiuni mari, o garnitură de părţi modulare care pot fi îmbinate într-o varietate aproape infinită de feluri.

Câteva turnuri verticale, mai mult sau mai puţin „permanente”, adăpostesc diverse servicii – ca, de exemplu, WC-uri şi unităţi de control electronic –, iar în vârful lor sunt instalate poduri rulante care ridică modulii şi-i asamblează, formând orice configuraţie temporară dorită. După ce se termină spectacolul, apar macaralele, care dezasamblează sălile de spectacol, sălile de expoziţie şi restaurantele şi le depozitează în magazie.

Iată cum îl descrie Reyner Banham: „... Palatul de distracţii este un echipament urban folosibil timp de zece ani. Zi de zi, această maşină uriaşă neofuturistă îşi va deplasa şi reaşeza părţile mobile – pereţi şi podele, rampe şi coridoare, escalatoare, scaune şi acoperişuri, scene şi ecrane de film, sisteme de sunet şi lumină –, fixate doar parţial în zidărie, în timp ce publicul se va îmbulzi în coridoare şi pe scări, apăsând pe butoane ca să vadă cum se întâmplă lucrurile.

Când se va realiza acest plan (şi e scris în stele că se va întâmplă, undeva, în curând), el va însemna indeterminarea ridicată la o nouă putere; nici un spaţiu interior, monumental şi permanent, nici o siluetă eroică, proiectată pe cer, nu va mai supravieţui pentru posteritate... Căci singurul element permanent vizibil al Palatului de distracţii va fi structura de «susţinere», pe care va parazita arhitectura tranzitorie”.

Proiectanţi ai unei arhitecturi cunoscute în prezent ca „plug-in” * sau „clip-on” ** au proiectat oraşe întregi bazate pe îdeea „arhitecturii ţtranziente”.

Extinzând concepţia pe care este bazat proiectul „Palatului de distracţii”, ei propun construirea a diferite tipuri de moduli, cărora ar urma să li se stabilească diverse aşteptări de viaţă. Astfel, miezul unei construcţii ar fi construit pentru o durată de douăzeci şi cinci de ani, în timp ce pentru camerelemodul de implantat s-ar prevedea o durată de numai trei ani. Dând frâu liber gândurilor sale, ei imaginează în continuare zgârie-nori mobili care nu se sprijină pe fundaţii fixe, ci pe maşini gigantice „acţionând ca temelie” sau pe perne de aer. Invenţia cea mai recentă este o întreagă aglomerare urbană, eliberată de poziţia fixă, care pluteşte pe o pernă de aer acţionată de energie nucleară şi îşi schimbă forma interioară într-un ritm mai rapid chiar decât se întâmplă astăzi cu clădirile din New York.

Indiferent dacă aceste viziuni vor deveni sau nu realitate, fapt este că societatea înaintează în această direcţie. Răspândirea civilizaţiei care foloseşte şi aruncă lucruri, crearea unor structuri tot mai temporare, răspândirea modularismului merg pas în pas şi toate la un loc conspiră în vederea aceluiaşi ţel psihologic: efemerizarea legăturilor dintre om şi obiectele care-l înconjură.

* a implanta, a înfige. – Nota trad.

** a îmbina, a prinde. – Nota trad.