Alvin toffler şocul viitorului

Sinucideri şi autostop
Asemenea mişcări de maree umane produc diverse efecte secundare, care adeseori trec neobservate. Întreprinderile care livrează clienţilor marfă acasă cheltuiesc sume importante cu ţinerea la zi a listelor de adrese. Acelaşi lucru e valabil şi pentru societăţile de telefoane. Din cei 885.000 de abonaţi care apar în cartea de telefoane a anului 1969 pentru Washington, mai mult de jumătate aveau alte adrese decât în anul precedent. Diverse organizaţii şi asociaţii întâmpină, de asemenea, greutăţi pentru a se ţine la curent cu noile adrese ale membrilor lor. În cursul unui singur an, o treime din membrii Societăţii naţionale pentru învăţământ programat, o organizaţie de cercetări în domeniul învăţământului, şi-au schimbat domiciliul. Până şi prietenii pierd adeseori contactul unii cu alţii din cauza deselor schimbări de adrese.

În ciuda unor asemenea inconveniente, această eliberare de sub tirania geografiei deschide perspective care încântă milioane de oameni. Viteza, mişcarea şi chiar mutarea semnifică factori pozitivi pentru mulţi.

Aşa se explică ataşamentul psihologic pe care americanii şi europenii îl manifestă faţă de automobil – încarnarea tehnologică a libertăţii spaţiale. Ernest Dichter, cercetător în domeniul motivaţiei, a debitat la timpul său multe bazaconii freudiene, dar a dat dovadă de capacitate introspectivă plină de subtilitate când a afirmat că automobilul reprezintă „cel mai pregnant însemn al calificării”, la îndemâna occidentului obişnuit. „Automobilul a devenit simbolul modern al iniţierii. Pentru tânărul de şaisprezece ani, obţinerea carnetului de conducere reprezintă momentul intrării sale în societatea adultă”.

În societăţile prospere, scrie el, „majoritatea oamenilor au suficient de mâncare şi locuiesc destul de bine. După ce au realizat acest vis milenar al omenirii, ei caută acum să-şi procure noi satisfacţii.

Doresc să călătorească, să descopere lumea, să fie independenţi, cel puţin din punct de vedere fizic”.

Eliberarea dintr-o ipoziţie socială fixă este atât de strâns legată de eliberarea dintr-o poziţie geografică fixă încât atunci când omul supraindustrial se simte constrâns din punct de vedere social primul său impuls este de a se muta în alt loc. O asemenea idee cu greu i-ar trece prin cap unui ţăran care a trăit toată viaţa în satul său sau unui miner care munceşte în adâncul pământului. „O mulţime de probleme se rezolvă prin migraţie. Pleacă. Călătoreşte!” – spunea un student de-al meu care se pregătea să intre în Corpul Păcii. Mişcarea devine o valoare pozitivă în sine, o afirmare a libertăţii, nu numai o reacţie faţă de presiuni exterioare sau o fugă de ele. O anchetă întreprinsă printre 539 de abonaţi ai revistei „Redbook” a căutat să stabilească de ce s-au schimbat adresele lor în anul precedent. Pe lângă asemenea motive ca „familia se mărise şi casa devenise neîncăpătoare” sau „doream o ambianţă mai plăcută”, peste 10% au răspuns „voiam o schimbare”.

Tentaţia deplasării se manifestă în mod foarte pregnant printre autostopiste, care au început să constituie o categorie sociologică aparte. Astfel, o tânără fată catolică din Anglia renunţă la slujba ei ca agent de publicitate pentru o revistă şi pleacă cu o prietenă să facă autostop până în Turcia. La Hamburg, fetele se despart. Prima, Jackie, face o croazieră în insulele Greciei, ajunge la Istanbul şi în cele din urmă se întoarce în Anglia, unde se angajează la altă revistă.

Rămâne aici atâta timp cât e necesar ca să-şi strângă bani pentru o nouă călătorie. Apoi se întoarce şi lucrează ca chelneriţă, refuzând să fie avansată în slujbă pe motiv că „n-am de gând să rămân mult timp în Anglia”. La douăzeci şi trei de ani, Jackie este o autostopistă experimentată, parcurge neobosită drumurile Europei, cu un primus cu gaze în rucsac, făcând mereu semn cu degetul mare; revine în Anglia pentru câte şapte-opt luni, apoi pleacă din nou la drum. Ruth, în virstă de douăzeci şi opt de ani, a trăit astfel ani de zile, durata cea mai mare a unei şederi în acelaşi loc fiind de trei ani. Autostopul ca mod de viaţă, spune ea, e foarte plăcut, căci îţi dă posibilitatea să cunoşti oameni diferiţi „fără să-ţi creezi obligaţii”.

Fetele tinere mai ales – dornice probabil de a scăpa de sub controlul familiei – sunt călătoare păşi onate. O anchetă făcută în rândul fetelor care citesc revista „Seventeen” („Şaptesprezece”), de exemplu, a arătat că 40,2% au făcut una sau mai multe călătorii „importante” în cursul verii dinaintea anchetei; 69% din aceste călătorii au fost făcute în afara statului natal, iar 9% în străinătate. Atracţia călătoriilor începe însă cu mult înainte de adolescenţă. Beth, fiica unui psihiatru din New York, aflând că o prietenă de-a ei fusese într-o călătorie în Europa, a izbucnit în. lacrimi: „Am deja nouă ani şi n-am fost încă în Europa!” Această atitudine favorabilă faţă de deplasare se reflectă şi în rezultatele unor anchete care-i arată pe americani ca mari admiratori ai călătorilor. Din unele cercetări întreprinse la Universitatea Michigan reiese că în răspunsurile ce se dau la anchete apar adeseori termenii de „norocoşi” sau „fericiţi” cu privire la cei ce pot face călătorii. A călători înseamnă a căpăta prestigiu, ceea ce explică de ce atât de mulţi călători americani păstrează pe valizele sau servietele lor etichetele companiilor aeriene mult timp după ce s-au întors din călătorie. Un mucalit povestea că cineva îşi făcuse o întreprindere pentru spălarea şi călcarea etichetelor vechi de avion pentru călătorii care vor să-şi afişeze situaţia socială.

În schimb, mutarea într-o nouă locuinţă constituie mai curând un motiv de compătimire decât de invidie.

Toată lumea se lamentează cu glas tare ce greu e să te muţi. În realitate, cei care s-au mutat deja o dată se vor muta mult mai uşor din nou decât cei care nu s-au mutat niciodată. Sociologul francez Alain Touraine explică aceasta prin faptul că „după ce au făcut o schimbare oamenii se simt mai puţin ataşaţi de comunitate şi sunt mai înclinaţi să se mute din nou... ” Iar im activist sindical britanic, R. Clark, declara nu de mult la o conferinţă internaţională asupra forţei de muncă că mobilitatea este poate o obişnuinţă formată în perioada studenţiei. El observa că aceia care studiază la colegii departe de casa familială au o mobilitate mai mare decât muncitorii manuali, fără studii superioare şi care sunt mai legaţi de casă.

Aceşti oameni, care au trecut prin colegii, se deplasează şi în viaţa lor ulterioară mai mult decât ceilalţi, transmiţând chiar şi copiilor lor un fel de a gândi care înlesneşte mobilitatea. În timp ce pentru numeroase familii de muncitori o mutare reprezintă o necesitate la care se gândesc cu groază, consecinţă a şomajului sau a altor greutăţi, pentru clasele mijlocii şi superioare mutarea este legată de cele mai multe ori de o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă.

Pentru ei, a călători e o plăcere şi a schimba locuinţa înseamnă a se muta într-o casă mai bună.

Migranţii trişti „Imobilii” însă manifestă atitudini surprinzător de deosebite. Nu numai ţăranul din India sau din Iran rămâne legat de un singur loc o viaţă întreagă. Milioane de muncitori cu guler albastru, mai ales din industriile înapoiate, trăiesc în acelaşi fel. Pe măsură ce progresul tehnic îşi croieşte însă drum în economiile înaintate, făcând să se demodeze industrii întregi aproape peste noapte şi creînd altele noi, milioane de muncitori necalificaţi şi semicalificaţi sunt obligaţi să-şi schimbe locuinţa. Economia pretinde mobilitate, şi majoritatea guvernelor occidentale – în special Suedia, Norvegia, Danemarca şi Statele Unite – cheltuiesc mari sume de bani pentru a le da posibilitate muncitorilor să se recalifice în alte meserii, iar aceştia îşi părăsesc apoi locuinţele în căutarea de noi slujbe. Pentru minerii de la minele de cărbuni din Appalachia sau pentru muncitorii textilişti din provinciile franceze, acest proces este însă cât se poate de chinuitor. Dar şi pentru muncitorii din marile oraşe, smulşi din casele lor în urma sistematizărilor urbane, dislocarea reprezintă adesea o suferinţă atroce, chiar dacă au fost reinstalaţi în apropiere de fostele lor locuinţe.

„Aceste reacţii pot fi calificate cu adevărat ca o expresie a suferinţei” – spune dr. Marc Fried de la Centrul de studiere a comunităţii, Spitalul general din Massachusetts. Oamenii au sentimentul că au suferit o pierdere dureroasă, sunt obsedaţi de nostalgii, manifestă o atitudine de deprimare generală, au simptome frecvente de deznădejde psihologică, socială sau somatică... se simt neputincioşi, se lasă împinşi de mânie, au tendinţa de a idealiza locuinţa pierdută.

„Reacţiile – arată el – sunt ciudat de asemănătoare cu cele provocate de moartea unei fiinţe apropiate”.

Sociologul Monique Viot, de la Ministerul Francez pentru Probleme Sociale, afirmă: „Francezii sunt foarte ataşaţi de mediul lor geografic; chiar atunci când au slujbe la 30 sau 40 km depărtare, sunt refractari – extrem de refractari – la o mutare. Sindicatele numesc asemenea mişcări «deportări»-”.

Există însă şi persoane culte, dispunând de suficiente mijloace materiale, care se arată îngrozite când sunt puse în situaţia de a-şi schimba locuinţa. Scriitorul Clifton Fadiman, povestind cum s-a mutat din liniştitul Connecticut la Los Angeles, îşi aminteşte că „mă simţeam zdrobit, tot felul de boli, dureri ciudate fizice şi psihice făcuseră parcă explozie în mine. În cursul următoarelor şase luni, toate bolile s-au vindecat. Neurologul... a diagnosticat «un şoc de cultură» ... ” Căci schimbarea locuinţei familiale, chiar şi în condiţiile cele mai avantajoase, impune o serie de reajustări psihologice foarte dificile.

Într-un studiu celebru asupra unei suburbii canadiene numite Crestwood Heights, sociologii J. R. Seeley, R. A. Sim şi B. W. -Loosley arată: „Rapiditatea cu care trebuie înfăptuită tranziţia şi profunzimea schimbării pe care trebuie s-o sufere individul impun o flexibilitate cât mai mare a comportamentului şi o stabilitate a personalităţii. Ideologia, uneori şi vorbirea, obişnuinţele privind alimentaţia, ca şi preferinţele privind aranjamentul locuinţei trebuie modificate aproape de la o zi la alta şi aceasta fără a dispune de o orientare clară asupra măsurilor de adoptat”.

Modalităţile cu ajutorul cărora oamenii realizează aceste ajustări au fost schiţate de psihiatrul James S. Tyhurst de la Universitatea din Columbia Brita nică. „Cu prilejul cercetărilor de teren făcute asupra indivizilor recent imigraţi – spunea el – s-a putut stabili... un profil destul de precis. La început omul este preocupat de prezentul imediat, se străduieşte să găsească de lucru, să câştige bani, să-şi asigure un adăpost. Aceste trăsături sunt însoţite adeseori de nelinişte şi de o activitate psihomotrice crescută... ”.

Pe măsură ce se accentuează senzaţia de straniu şi de incongruitate pe care o resimte individul în noul mediu, apare o nouă fază, „sosirea psihologică”.

Această fază se caracterizează prin anxietate şi depresiune, o preocupare continuă de sine însuşi, adeseori cu preocupări somatice şi simptome somatice; individul se retrage din societate, în contrast cu faza anterioară, când era foarte activ, şi manifestă o oarecare suspiciune şi ostilitate. Sentimentul de a fi neajutorat şi diferit de ceilalţi devine tot mai intens, perioada aceasta caracterizându-se printr-o stare de permanentă frământare şi nemulţumire. O asemenea perioadă de tulburări, mai mult sau mai puţin intense, poate dura de la... una la mai multe luni.

Abia pe urmă începe faza a treia. Aceasta se manifestă printr-o relativă adaptare la noul mediu înconjurător, printr-o încadrare în acest mediu sau, în cazuri extreme, „se produc tulburări şi mai grave, ce se manifestă printr-o puternică agitaţie psihică, dezvoltarea unor dispoziţii mentale anormale şi pierderea simţului realităţii”. Pe scurt, unii oameni nu reuşesc să se adapteze niciodată.
Instinctul reîntoarcerii acasă
Dar chiar cei ce se adaptează nu mai sunt la fel ca înainte, căci orice schimbare de domiciliu impusă distruge o reţea complexă de vechi relaţii, stabilind o serie de altele noi. Această ruptură, mai ales dacă se repetă de mai multe ori, dă naştere acelei „lipse de angajare”, pe care mulţi scriitori au remarcat-o la oamenii cu o mare mobilitate. Omul în permanentămişcare e de obicei prea grăbit ca să poată prinde rădăcini într-un loc. Directorul unei companii de aviaţie, de exemplu, afirma că evită să se angajeze în viaţa politică a comunităţii sale, deoarece „peste câţiva ani nu voi mai locui probabil aici. Plantezi un pom, dar nu ajungi niciodată să-l vezi cum creşte mare”.

Angajarea are multe forme. Una dintre acestea este ataşamentul faţă de loc. Nu putem înţelege semnificaţia mobilităţii fără a recunoaşte mai întâi centralitatea locului fix în arhitectura psihologică a omului tradiţional. Această centralitate se reflectă în cultura noastră în nenumărate feluri. În fond, civilizaţia a început cu agricultura – ceea ce înseamnă aşezare, sfârşitul jalnicelor pribegii şi migraţii ale nomadului paleolitic. Însuşi termenul de „înrădăcinare”, căruia îi acordăm acum atâta atenţie, e de origine agricolă. Nomadul precivilizat, care ar asculta o discuţie despre „rădăcini”, cu greu ar putea înţelege conceptul.

Noţiunea de rădăcină e folosită în sensul unui loc fix, un „domiciliu” permanent ancorat. Într-o lume aspră, înfometată şi periculoasă, locuinţa familială, chiar dacă nu era mai mult decât o colibă, reprezenta un ultim refugiu, înrădăcinat în pământ, transmis din generaţie în generaţie, legătura omului cu natura şi totodată cu trecutul. Imobilitatea locuinţei era considerată ca ceva de la sine înţeles, iar literatura abundă în referiri pline de respect la adresa locuinţei familiale. „Caută-ţi liniştea acasă. Căci acasă e cel mai bine” sunt versuri din Instrucţiuni pentru gospodine, un manual din secolul al XVI-lea de Thomas Tusser, şi există zeci de asemenea „homilii” * întreţesute în cultura noastră. „Casa mea e castelul meu”... „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă”... „Casă, scumpă casă”... Glorificarea siropoasă a casei familiale a atins poate apogeul în Anglia secolului al XlX-lea, tocmai în perioada când industrialismul începuse să dezrădăcineze populaţia rurală, transformând-o în mase urbane. În versurile lui Thomas Hood, poetul săracilor, „fiecare inimă şopteşte Acasă, Acasă în sfârşit... ” Iar Tennyson schiţează searbădul tablou clasic: „Un cămin englez – amurgul cenuşiu cernându-se Pe pajişti umede de rouă, pe copaci, Mai blând chiar decât somnul – tot lucrul rostuit, O boare ce aduce liniştea străveche”.

* Joc de cuvinte în engleză: home (casa familială); homily = homilie, predică. – Nota trad.

Într-o lume răscolită de revoluţia industrială şi în care lucrurile nu erau nicidecum „rostuite”, casa familială era portul, punctul fix în mijlocul furtunii. În orice caz, dacă nu altceva, reprezenta posibilitatea de statornicire într-un loc. Dar, vai, asta era poezie, nu realitate, căci forţele care aveau să-l smulgă pe om din aşezarea sa stabilă nu puteau fi oprite în loc.

Demiterea geografiei Nomadul din trecut pribegea prin furtuni şi călduri arzătoare, mânat din urmă de foame, dar îşi ducea cu sine cortul din piele de bivol, familia şi restul tribului. Ducea cu el cadrul său social, precum şi, de cele mai multe ori, structura fizică pe care o numea cămin. Dimpotrivă, noii nomazi de astăzi îşi abandonează mediul fizic. (Aceasta devine o cifră în tabelele ce indică ritmul în care se schimbă lucrurile în decursul existenţei lor.) De altfel, ei abandonează totul, în afară de familie, cadrul social cel mai apropiat.

Degradarea importanţei locului, declinul angajării faţă de loc se exprimă în nenumărate feluri. Semnificativă în acest sens este hotărârea luată recent de colegiile din Statele Unite de a nu mai pune accentul pe considerente geografice la admitere. În virtutea tradiţiei, aceste colegii de elită aplicau candidaţilor criterii geografice, dând prioritate studenţilor domiciliaţi la distanţe mari de localităţile unde se află colegiile, în speranţa de a putea constitui astfel un corp cât mai diversificat de studenţi. Între 1930 şi 1950, de exemplu, Harvard a împărţit în mod egal numărul studenţilor admişi între cei domiciliaţi în New England şi cei din New York. „în prezent – spunea un cadru de conducere al universităţii – nu mai ţinem prea mult seama de împărţirea geografică”.

Mobilitatea a amestecat toate lucrurile în aşa măsură încât deosebirile importante dintre oameni nu mai sunt legate în mod strict de loc. Se poate deci afirma că angajarea s-a deplasat de la structuri sociale legate de loc (oraş, stat, naţiune sau împrejurimi) la legături (corporaţie, profesiune, reţea de prieteni) ce sunt, prin natura lor, mobile, fluide şi, din punct de vedere practic, nelegate de loc.

Angajarea însă pare să se coreleze cu durata relaţiei, înarmaţi cu o serie de aşteptări ale duratei condiţionate cultural, ne-am obişnuit cu toţii să atribuim un conţinut emoţional acelor relaţii care ni se par a fi „permanente” sau relativ de lungă durată, în timp ce ne reţinem emoţia, pe cât posibil, în ceea ce priveşte relaţiile de scurtă durată. Există, desigur, excepţii, una dintre acestea fiind flirturile scurte de vară.

În general însă, luînd drept bază o largă diversitate de relaţii, corelaţia rămâne valabilă. Descreşterea angajării faţă de loc nu este deci determinată de mobilitate ca atare, ci de un factor concomitent cu mobilitatea – durata mai scurtă a relaţiei cu locul.

În şaptezeci de oraşe principale din Statele Unite, inclusiv New York, domicilierea într-un loc este în medie de mai puţin de patru ani, în comparaţie cu domicilierea în acelaşi loc toată viaţa, caracteristică pentru ţăran. Schimbarea domiciliului implică întreruperea a numeroase alte relaţii, astfel încât atunci când un individ încetează relaţia cu o locuinţă el încetează de obicei relaţia sa şi cu tot felul de locuri „satelite” din vecinătate. El schimbă supermarket-ul, staţia de benzină, staţia de autobuz şi frizeria, curmând astfel brusc o serie de alte relaţii odată cu relaţia sa cu locuinţa. Trăgând o linie, se poate spune că în cursul existenţei noastre nu numai că trecem prin mai multe locuri decât înainte, dar legătura cu fiecare loc se menţine, în medie, un interval din ce în ce mai scurt.

Astfel începem să înţelegem mai bine în ce mod tendinţa de accelerare caracteristică societăţii afectează individul. Căci această restrângere a relaţiilor omului cu locul merge în paralel cu trunchierea relaţiilor sale cu lucrurile. În ambele cazuri, individul este silit să facă şi să rupă legăturile mai repede, în ambele cazuri, nivelul tranzienţei creşte. În ambele cazuri, omul îşi dă seama că ritmul vieţii se înteţeşte.
OAMENI: OMUL MODULAR
În fiecare primăvară, pretutindeni în statele răsăritene ale S.U.A. începe o migraţie asemănătoare cu cea a lemingilor*. Individual sau în grupuri, încărcaţi cu saci de dormit, pături şi costume de baie, circa 15.000 de studenţi americani îşi aruncă cât colo cursurile şi se lasă călăuziţi de un instinct de orientare precis spre ţărmul însorit de la Fort Lauderdale, Florida. Timp de aproximativ o săptămână, această masă înghesuită şi forfotindă de amatori ai soarelui şi ai dragostei înoată, dorm, flirtează, se umflă cu bere, urlă şi se tăvălesc în nisip. La sfârşitul perioadei, fetele în bikini şi curtezanii lor bronzaţi îşi fac bagajele şi pornesc într-un exod de masă. Din cabina instalată de autorităţile oraşului în semn de bun-venit pentru această armată sălbatică, se poate auzi acum megafonul bubuind: „Maşină cu două locuri poate lua un pasager până la Atlanta... Doresc un loc până la Washington... La 10 pornim spre Louisville... ”. În câteva ore nu mai rămâne nimic din marea „Petrecere-cu-soare-şi-băutură” în afară de mucuri de ţigări şi cutii de bere aruncate în nisip şi circa 1,5 milioane de dolari în registrele de casă ale negustorilor locali, care socotesc această invazie anuală o afacere ruşinoasă, pentru că pune în pericol morala publică, dar sănătoasă, pentru că asigură un profit frumuşel.

* Leming – mamifer rozător asemănător cu hârciogul. – Nota trad.

Ceea ce-i atrage pe tineri este nu numai marea pasiune pentru soare. Şi nu e vorba numai de dragoste, o problemă care se poate rezolva şi în altă parte. Ca să ne exprimăm cu cuvintele unei studente de nouăsprezece ani din New York care a participat recent la aceste festivităţi: „Aici nu-ţi pasă de ceea ce faci sau spui, căci, oricum, n-ai să te mai întâlneşti cu aceşti oameni”.

Ceea ce oferă riturile de la Fort Lauderdale este o aglomerare tranzientă de oameni, cu posibilitatea de a se forma o mare diversitate de relaţii interpersonale temporare. Şi tocmai această temporaritate este ceea ce caracterizează tot mai mult relaţiile umane pe măsură ce înaintăm spre supraindustrialism. Căci, aşa cum lucrurile şi locurile trec precipitându-se prin viaţa noastră, tot aşa trec şi oamenii.
Preţul „angajării”
Urbanismul – modul de viaţă al orăşeanului – a constituit un subiect de preocupare pentru sociologi încă de la începutul secolului. Max Weber sublinia un fapt evident atunci când spunea că oamenii de la oraşe nu pot să-şi cunoască îndeaproape toţi vecinii, aşa cum îi cunoşteau când trăiau în comunităţi mici.

Georg Simmel a dus această idee cu un pas mai departe, făcând o afirmaţie oarecum ciudată, şi anume că un individ urban care ar avea reacţii afective faţă de toate persoanele cu care vine în contact sau care şi-ar îmbâcsi creierul cu tot felul de informaţii despre ele „ar ajunge la o atomizare completă internă şi la o stare mentală de plâns”.

Louis Wirth, la rândul său, a consemnat caracterul fragmentar al relaţiilor urbane. „Caracteristic pentru orăşeni este faptul că se întâlnesc unii cu alţii în roluri foarte segmentate... – scria el. – Interdependenţa lor se limitează la aspecte cât se poate de fracţionate din cercul lor de activităţi”. În loc să ne angajăm faţă de personalitatea totală a fiecărui individ pe care-l întâlnim, susţine el, suntem nevoiţi să menţinem contacte parţiale şi superficiale cu unii dintre ei. Ne interesează vânzătorul de încălţăminte în măsura în care avem nevoie să ne servească bine, fără să ne preocupe câtuşi de puţin faptul că soţia lui e alcoolică.

Aceasta înseamnă că stabilim relaţii cu un grad redus de angajare cu majoritatea oamenilor din jurul nostru. În mod conştient sau inconştient, definim relaţiile noastre cu cei mai mulţi oameni în termeni funcţionali. Atâta timp cât nu ne lăsăm implicaţi în problemele de familie ale vânzătorului de încălţăminte, în speranţele lui de viitor, în visurile şi frustrările lui, el rămâne pentru noi perfect interşanjabil cu orice alt vânzător de egală competenţă. De fapt aplicăm astfel principiul modular relaţiilor umane. Am creat fiinţa de care ne putem debarasa: omul modular.

În loc să ne încurcăm cu omul întreg, ne angrenăm într-un modul al personalităţii sale. Fiecare personalitate poate fi imaginată ca o configuraţie unică a mii de asemenea moduli. Nici o persoană nu e interşanjabilă în întregime cu alta, dar anumiţi moduli pot fi înlocuiţi. Deoarece intenţionăm să cumpărăm o pereche de pantofi şi nu vrem să obţinem prietenia, dragostea sau ura vânzătorului, nu e necesar să ne angajăm sau să intrăm în legătură cu toţi ceilalţi moduli care-i formează personalitatea. Relaţia noastră e bine delimitată. Există o răspundere limitată de ambele părţi. Relaţia impune anume forme reciproc acceptate de comportament şi comunicare. Ambele părţi îşi dau seama, în mod conştient sau nu, de limitări şi legi. Greutăţi se pot naşte numai dacă una din părţi depăşeşte limitele stabilite în mod tacit, dacă încearcă să se conecteze cu vreun modul care nu interesează funcţiunea în cauză.

O vastă literatură sociologică şi psihologică se ocupă în prezent de alienarea care s-ar naşte, pare-se, din această fragmentare a relaţiilor. O bună parte din retorica existenţialismului şi a revoltelor studenţeşti deplânge această fragmentare. Se spune că nu suntem destul de „angajaţi” faţă de omul de lângă noi. Milioane de tineri sunt în căutarea unui „angajament total”.

Înainte de a accepta concluzia – care se bucură de atâta popularitate – că modularizarea e în sine un rău, ar fi poate bine să examinăm lucrurile maiîndeaproape. Teologul Harvey Cox, repetând cele spuse de Simmel, afirmă că într-un mediu urban încercarea de a te „angaja” total faţă de fiecare poate duce numai la autodistrugere şi la vid efectiv. Omul urban, scrie el, „trebuie să aibă relaţii mai mult sau mai puţin impersonale cu majoritatea oamenilor cu care vine în contact tocmai pentru a putea alege anumite prietenii, pe care să le cultive şi cărora să li se dedice... Viaţa lui reprezintă un punct care vine în atingere cu zeci de sisteme şi sute de oameni. Posibilitatea de a cunoaşte mai bine pe unii dintre ei este condiţionată de reducerea la minimum a relaţiilor sale cu mulţi alţii. Pentru omul urban, a apleca urechea la palavrageala factorului poştal devine un act de pură amabilitate, căci nu-l interesează probabil în nici un fel oamenii de care factorul ţine să-i vorbească”.

Dealtfel, înainte de a deplânge modularizarea ar fi bine să ne întrebăm dacă am prefera într-adevăr să ne întoarcem la condiţia tradiţională a omului, în care fiecare individ era legat probabil de personalitatea întreagă a unui mic număr de oameni, şi tiu de modulii mai multor personalităţi. Omul tradiţional a fost atât de idealizat, s-au brodat în jurul lui atâtea floricele romantice, încât deseori trecem cu vederea consecinţele pe care le-ar avea o asemenea reîntoarcere. Aceiaşi scriitori care se lamentează din cauza fragmentării sunt şi cei care cer libertate, uitând de nelibertatea oamenilor legaţi prin relaţii totale. Căci orice relaţie implică obligaţii şi aşteptări mutuale. Cu cât e mai profund angajată o relaţie, cu atât mai mare e presiunea fiecărei părţi asupra celeilalte în vederea împlinirii acestor aşteptări. Cu cât e mai strânsă şi mai totală relaţia, cu atât intră, ca să spunem aşa, mai mulţi moduli în joc, şi cu atât mai numeroase sunt cerinţele noastre.

Într-o relaţie modulară, cerinţele sunt strict limitate. Atâta vreme cât vânzătorul de încălţăminte îşi îndeplineşte serviciul său destul de limitat faţă de noi, îndeplinind prin aceasta aşteptările noastre destul de limitate, nu-i cerem să creadă în acelaşi dumnezeu ca noi, nici să fie ordonat acasă, nici săîmpărtăşească vederile noastre politice, nici să prefere aceleaşi feluri de mâncare sau să asculte acelaşi gen de muzică ca noi. li dăm libertate în toate celelalte chestiuni, după cum şi lui îi este indiferent dacă suntem atei sau evrei, comunişti sau adepţi ai lui John Birch. Nu tot astfel se petrec lucrurile cu relaţia totală şi nici n-ar fi posibil. Într-un anumit sens deci, fragmentarea şi libertatea merg împreună.

Cu toţii se pare că avem nevoie de anumite relaţii totale în viaţa noastră. Dar a incrimina faptul că nu putem avea asemenea relaţii este un nonsens. Şi a prefera o societate în care individul are relaţii integrale cu un număr mic, în loc să aibă relaţii modulare cu un număr mare, înseamnă a dori să te reîntorci la temniţa trecutului – un trecut când indivizii au fost poate mai strâns legaţi unii de alţii, dar când au fost, de asemenea, mai strict înlănţuiţi de convenţii sociale, de moravuri şi relaţiile între sexe, de restricţii politice şi religioase.

Cele de mai sus nu înseamnă că relaţiile modulare nu implică riscuri sau că aceasta este cea mai bună lume posibilă. Există, de fapt, aşa cum vom încerca să arătăm, riscuri serioase în situaţia dată. Până în prezent însă, toate discuţiile publice şi de specialitate cu privire la aceste probleme n-au atins punctul nevralgic, căci au trecut cu vederea o dimensiune critică a tuturor relaţiilor interpersonale: durata lor.