Analele universităŢii din craiova

Mihaela MARCU,
Reformele fraţilor
Tiberius şi Caius Gracchus

Mihaela MARCU

Născuţi în perioada de agonie a republicii romane, fraţii Tiberius şi Caius Gracchus s-au distins de la bun început printr-o mare abilitate, atât oratorică, cât mai ales politică şi militară. Hotărârea de care au dat dovadă în urmărirea actelor lor poate fi pusă pe seama educaţiei primite în familie: mama, Cornelia, fiica lui Scipio Africanul, le-a inspirat dârzenia şi tăria de caracter.

Aşa cum sublinia Pierre Grimal, „rebeliunile Gracchilor au avut loc în numele faimoasei humanitas, cu scopul de a dărui italicilor şi plebei mijloacele de existenţă pe care le contesta oligarhia senatorială”¹.

Tiberius Gracchus (162-133 î.Hr.) şi-a legat numele de reactualizarea şi punerea în aplicare a prevederilor unei legi din secolul al IV-lea î.Hr. (legea lui Licinius şi Sextius). În esenţă, legea prevedea limitarea terenurilor ocupate de marii proprietari din ager publicus astfel: capul familiei – maximum 500 de iugera (125 hectare), fiii adulţi – câte 250 de iugera, dar pe toată familia doar 1000 de iugera. Ceea ce depăşea mia de iugera era împărţit în loturi de câte 30 de iugera, ce urmau a fi date (eventual prin fixarea unei taxe) ţăranilor, împreună cu dreptul de a le transmite urmaşilor, dar nu şi de a le înstrăina.

Pentru aplicarea acestei legi se forma o comisie din trei oameni (tres viri agris judicandis adsignandis), pe timp de un an. Membrii comisiei (fraţii Gracchus şi Appius Claudius) au avut însă de întâmpinat două mari piedici. Prima era cauzată de dificultatea de a separa terenurile provenite din ager publicus pe de o parte, iar, pe de alta, de a nu ştirbi, la delimitarea pământurilor, din cele ale aliaţilor italici. A doua era constituită din lipsa, la humiles, de fonduri pentru exploatarea loturilor pe care le primeau.

Legea n-a fost adoptată fără a-l obliga pe Tiberius să forţeze procedura. Senatorii conservatori hotărâseră deja, pentru a bara legea lui Gracchus în comitia tributa, ca un tribun al poporului, Marcus Octavianus, mare proprietar de pământ, să-şi pună în aplicare dreptul de veto. Dar Tiberius nu-şi depuse armele, ci a cerut adunării poporului să invalideze calitatea de tribun a dubiosului Marcus Octavianus. După înlăturarea acestuia, Tiberius a obţinut votarea legii, precum şi numirea unei comisii investite cu puterea de a-i supraveghea aplicarea.

Programul de reforme preconizat de Tiberius Gracchus a fost lărgit şi în alte domenii, inclusiv cel militar. El a înţeles că pentru a-şi duce la capăt opera reformatoare trebuia să-şi păstreze funcţia de tribun. Aceasta era o soluţie pe cât de disperată, pe atât de ilegală, căci tradiţia constituţională romană interzicea deţinerea, doi ani succesiv, a mandatului. Chiar lipsit de sprijinul ruralilor (aflaţi la munci agricole), voturile în comitia tributa îi sunt favorabile, ceea ce-i determină pe adversarii săi să întrerupă alegerile folosind procedeul amânării.

Era limpede că se urzea un complot, pe care Tiberius Gracchus îl simţise dealtfel. Se hotărăşte să recurgă la forţă, baricadându-se pe Capitoliu (unde urmau să fie proclamaţi viitorii tribuni) în fruntea unei cete de câteva sute de adepţi înarmaţi.

Ofensiva aristocraţiei care se baza pe sprijinul plebei urbane, neinteresată de reforma agrară, dar pe deplin interesată de buna relaţie de tip clientelar cu aristocraţia, a fost disperată. Reacţiunea senatorială înaintează consulului o cerere (aceasta urmărea afirmarea învinuirii de tiranie) de punere sub acuzare a lui Gracchus, numai că acesta o respinge. Intră în scenă Scipio Nasica Serapio, Pontifex Maximus, care cere un senatus consultum ultimum, fără a fi aplicat însă. Marele pontif se pune în fruntea grupării conservatoare a senatorilor şi organizează un atac în care îşi pierd viaţa Tiberius Gracchus şi un mare număr dintre apărătorii săi, – trupurile lor fiind aruncate sub impulsul neînduplecatei furii vindicative în apele Tibrului.

Dar asasinarea lui Tiberius nu a dus la potolirea spiritelor, ci a contribuit la agitarea lor. Fără a anihila nicidecum valabilitatea legii agrare votate de adunarea poporului, lupta a continuat prin reactivizarea comisiei însărcinate să supravegheze reîmpărţirea pământurilor (componenţa ei a fost împrospătată cu alţi doi membri – Fulvius Flaccus şi Papirius Carbo – care i-au înlocuit pe dispăruţii Tiberius şi Appius Claudius).

Nici noua comisie nu a avut un succes mai mare, de aceea, în condiţiile în care creştea nemulţumirea agricultorilor sărăciţi, statul a făcut apel la o personalitate ce se bucura de un respect unanim: Cornelius Scipio Aemilianus. Propunerea venea chiar din partea foştilor săi soldaţi (care escaladaseră zidurile Cathaginei în cel de-al treilea război punic), încurajaţi şi de faptul că Aemilianus era căsătorit cu Sempronia, sora Gracchilor.

În cele din urmă, fără a dezavua legea lui Tiberius, Scipio Aemilianus a luat, fără intenţie, o măsură favorabilă aristocraţiei: considerând că deci­ziile luate până atunci de comisie au fost părtinitoare, el o desfiinţă. Toate atribuţiile ţinând de împroprietărire îi vor reveni unui oarecare consul Tuditanus. Acesta, diplomat, lăsă totul baltă, pornind într-o expediţie împotriva illyrilor.

Tocmai când aristocraţia senatorială din Roma răsufla uşurată, întrucât se părea că vitregitul dosar agrar fusese eliminat definitiv, intră în arena vieţii politice, prezentându-şi candidatura de tribun plebeu (123) – Caius Sempronius Gracchus.

La începutul discuţiei despre acesta, merită transcrisă paralela plutarhiană dintre caracterele celor doi fraţi: „înfăţişarea, privirea şi mişcarea lui Tiberius erau liniştite şi echilibrate, pe când Caius era agitat şi vehement. Cuvântul lui Caius era mai înfricoşător şi mai exagerat prin afectivitatea sa, pe când vorbirea lui Tiberius era mai plăcută şi mai înclinată spre milă. Tiberius avea un vocabular pur şi ales cu grijă, pe când cel al lui Caius era mai căutat şi mai persuasiv”.

Caius Gracchus (154-121 î.Hr.) s-a distins de la bun început printr-o mare abilitate, atât oratorică, cât şi politică şi militară. Intrarea sa în vâltoarea politică se face relativ târziu: obţine consulatul la vârsta de 30 de ani, după ce deţinuse trei ani, demnităţile de quaestor şi pro-quaestor în Sardinia.

Caius Gracchus îşi îndreaptă loviturile contra senatului; îl acuză pe consulul Pompillius Laenas că izgonise din Roma, fără judecată, pe adepţii programului reformator al fratelui său. Pe baza legii propuse de Caius Gracchus, P. Laenas va fi nevoit să plece din Italia.

Uimindu-şi adversarii prin rapiditatea cu care acţionează, Caius Gracchus face să fie votate câteva legi care atingeau autoritatea senatului:

• 
  jus provocationis (lărgirea dreptului de apel la adunarea poporului al cetăţenilor pe care-i ocroteşte astfel faţă de abuzurile magistraţilor, lege extinsă şi la domeniul militar);
  
• 
  lex frumentaria (legea grânelor, prin care plebeii pot cumpăra grâne la un preţ mai mic decât al pieţei, îndepărtându-i pe aceştia de aristocraţie);
  
• 
  lex de provincia Asia (introduce impozitul de o zecime în Pergam, impozit încredinţat prin licitaţie la Roma cavalerilor atrăgându-i pe aceştia în sprijinul programului său politic);
  
• 
  lex judiciaria (se dovedeşte a fi cea mai antiaristocratică lege a sa, lege prin care cavalerii puteau fi numiţi în comisiile permanente care judecau abuzurile comise în provincii de către guvernatori; aceştia din urmă erau aleşi din rândurile senatorilor).
  

Dar ceea ce i-a consolidat poziţia în epocă, atrăgând numeroşi simpatizanţi ai facţiunii popularilor, a fost adoptarea legii de întemeiere a coloniilor, mai precis a coloniei Junonia pe teritoriul mândrei cetăţi Carthagina. În republica romană a sfârşitului de secol II î.Hr., dreptul de a întemeia colonii, revendicându-şi astfel terenul lor, îl aveau doar marii proprietari, care se vedeau acum frustraţi de un apanaj al lor.

În anul 121 î.Hr., Caius Gracchus pierde alegerile pentru un nou mandat. Afacerea Junonia este sabotată de optimaţi care exploatează zvonurile sosite din Africa, după care zeii şi-ar fi manifestat dezacordul cu fundarea unei colonii romane pe un teren blestemat.

În vederea noilor alegeri, Caius acceptă înarmarea propriilor partizani. În ciclul acesta tragic al atmosferei saturate de ură, noul consul, Opimius, trecuse făţiş la anularea legilor lui Gracchus.

Hăituit, Caius a fost ucis, din proprie poruncă, de către sclavul său, care apoi îşi curmă la rându-i viaţa. Evocând dureroasa secvenţă, Plutarh lasă să se înţeleagă că lichidarea generosului lider nu ar fi fost posibilă dacă mulţi dintre protejaţii săi nu l-ar fi abandonat.

Tradiţia povesteşte că, refugiat în templul zeiţei Diana, înainte de a lua această ultimă hotărâre, Caius Gracchus ar fi implorat divinitatea să hără­zească poporului roman o veşnică sclavie pentru acea ingratitudine şi trădare.

Reformele preconizate şi realizate chiar şi pentru scurt timp de Tiberius şi Caius Gracchus au tulburat viaţa politică şi socială a Romei repu­blicane; ele au avut drept punct de plecare măsurile hotărâte pentru statul roman de către Caius Flaminius; acesta „a fost privit de către oamenii de stat ai generaţiei următoare drept iniţiatorul acelei politici din care se născură reformele fraţilor Gracchi”³.

NOTE

¹ Pierre Grimal, Civilizaţia romană, traducere, prefaţă şi note de Eugen Cizek, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 104.

² Plutarh, Vieţi paralele, I-IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.

³ Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. I, traducere de Joachim Nicolaus, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 476.

BIBLIOGRAFIE

Appian, Istoria Romei. Războaiele civile, traducere de un colectiv de la Catedra de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957.

Bouillet, M.N., Dictionnaire universel d’histoire et de géographie, Paris, 1901.

Grimal, Pierre, Civilizaţia romană, traducere, prefaţă şi note de Eugen Cizek, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.

Maşchin, N.A., Istoria Romei antice, traducere de S. Samarian, Bucureşti, Editura de Stat, 1951.

Mommsen, Theodor, Istoria romană, vol. I., traducere de Joachim Nicolaus, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

Plutarh, Vieţi paralele, I-IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.

Polybius, Istorii, traducere şi note de Adelina Piatkowski, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.

Suetonius, Vieţile celor doisprezece cezari. Traducere de D. Popescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958.

Tacitus, Anale, vol. I-II, ediţia a III-a, traducere de E. Lovinescu, Bucureşti, Tipografia „România nouă”, 1925.

*** Istoria lumii în date, sub conducerea prof. Andrei Oţetea, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972.

ABSTRACT

The reforming work of the Gracchus brothers exercised such a great influence over ancient history that its authors became a legendary pair in the following stage of Roman spirituality and beyond it. The Gracchus brothers’ lives were sincerely dedicated to Rome and their tragic death was deeply impressive.