Arturo Perez Reverte

— La întrebarea asta e greu de răspuns, comentă Paţi într-un târziu. Sunt oameni care au tot căutat-o, desigur. Credeau că au anumite drepturi. Dar de-atunci a trecut ceva vreme. Acum nimeni nu ştie că eu sunt la curent.

— Şi de ce mi-ai zice mie?

Jarul ţigării îşi înteţi de două ori strălucirea roşiatică înainte să sosească răspunsul.

— Nu ştiu. Sau poate că, într-adevăr, ştiu.

— Nu mi te-am închipuit aşa de gură-spartă. Aş putea să devin turnătoare şi să umblu de colo până colo trăncănind povestea.

— Nu. Am petrecut ceva vreme împreună şi te-am observat. Nu eşti din alea.

Din nou tăcere. De această dată mai îndelungată decât înainte.

— Eşti tăcută şi loială.

— Şi tu la fel, răspunse Teresa.

— Nu. Eu sunt altfel.

Teresa văzu cum se stinge jarul ţigării. Era curioasă, însă în acelaşi timp simţea nevoia să isprăvească acea conversaţie. Oricum a terminat şi o lasă baltă, se gândi. Nu vreau să-i pară rău mâine că a spus ceva ce nu trebuia. Ceva ce rămâne departe de mine, unde nu o pot urmări, în schimb, dacă adoarme acum, tot vom putea să tăcem, dând vina pe prizele trase, pe chefuială şi pe tequila.

— Poate că într-o bună zi am să-ţi propun să recuperăm comoara asta, conchise Paţi dintr-o dată. Tu şi cu mine, împreună.

Teresa îşi ţinu răsuflarea. Nici pomeneala, îşi spuse. De-acum niciodată n-o să mai putem considera taifasul ăsta ca şi cum ii-ar fi existat. Ceea ce spunem ne înlănţuie cu mult mai mult decât ceea ce facem sau decât ceea ce trecem sub tăcere. Răul cel mai rău al fiinţei omeneşti e că a inventat cuvântul. Dacă nu, uită-te la dini. Sunt aşa de credincioşi fiindcă nu vorbesc.

— Şi de ce eu?

Nu putea să tacă. Nu putea să spună da sau nu. Trebuia un răspuns, iar acea întrebare era singurul răspuns posibil O auzi pe Paţi întor-cându-se spre perete înainte de a răspunde:

— Am să-ţi spun când o veni momentul. Dac-o veni.

Pungi de-un kil

— Există oameni al căror noroc se clădeşte pe temeiul unor nenorociri, conchise Eddie Alvarez. Şi ăsta a fost cazul Tcresei Mendoza.

Lentilele ochelarilor îi micşorau ochii circumspecţi. Mă costase ceva timp şi câţiva intermediari ca să-l văd aşezat în faţa mea; însă iată-l, vârându-şi şi scoţându-şi mereu mâinile din buzunarele sacoului, după ce mă salutase numai cu vârful degetelor. Stăteam de vorbă pe terasa hotelului Rock din Gibraltar, cu soarele strecurându-se prin iedera, printre palmierii şi printre ferigile din grădina suspendată de pe versantul Stâncii. Jos, de cealaltă parte a balustradei albe, se întindea golful Algeciras, luminos şi nedesluşit în ceaţa uşoară şi albastră a după-amiezei: feriboturi albe la capătul unor siaje rectilinii, coasta Africii insi-nuându-se dincolo de Strâmtoare, vapoarele ancorate îndreptându-şi prora spre răsărit.

— Păi am înţeles că la început aţi ajutat-o în sensul acesta, am spus. Vreau să spun că i-aţi înlesnit unele nenorociri.

Avocatul clipi de două ori, îşi răsuci paharul pe masă şi mă privi din nou.

— Nu vorbiţi despre ce nu ştiţi – suna şi ca un reproş, şi ca un sfat. Eu îmi făceam meseria. Trăiesc din asta. Iar pe atunci ea era un nimeni. Imposibil de imaginat.

Schiţă vreo două grimase ca pentru sine, fără chef, de parcă cineva i-ar fi spus un banc prost, din acelea pe care nu le înţelegi din prima.

— Era imposibil, a repetat.

— Poate că v-aţi înşelat dumneavoastră.

— Mulţi ne-am înşelat; părea să se consoleze cu acest plural. Deşi, în acest lanţ de erori, eu eram cel mai puţin important.

Îşi trecu o mână prin părul ondulat, rar, pe care îl purta prea lung şi care îi dădea un aer mişelesc. Apoi atinse din nou paharul larg pe care îl avea pe masă: lichior de whisky al cărui aspect ciocolatiu numai apetisant nu era.

— În viaţa asta totul se plăteşte, a spus el după ce s-a gândit o clipă. Ce se întâmpla este că unii plătesc mai devreme, alţii în timpul şi alţii după. In cazul Mexicanei, ea plătise mai devreme. Nu mai avea nimic de pierdut, ci totul de câştigat. Asta a făcut ea

— Se povesteşte că dumneavoastră aţi aban-donat-o în închisoare. Fără o centimă.

Părea cu adevărat ofensat. Deşi, la un ins cu antecedentele lui – avusesem grijă să le aflu – asta nu însemna absolut nimic.

— Nu ştiu ce vi s-o fi povestit, dar e inexact. Eu pot fi la fel de practic ca orişicine, înţelegeţi? E normal, în meseria mea. Însă nu de asta-i vorba. N-am abandonat-o.

O dată stabilit acest fapt, mi-a expus o serie de justificări mai mult sau mai puţin rezonabile. Teresa Mendoza şi Santiago Fisterra îi încredinţaseră, e adevărat, ceva bani. Nimic ieşit dm comun: anumite fonduri pe care el încerca să le spele în mod discret. Problema a fost că i-a investit pe aproape toţi în tablouri: peisaje, marine şi tot aşa. Câteva portrete bine realizate. Da. Întâm-plător, a făcut-o chiar după moartea galicianului. Iar pictorii nu erau foarte cunoscuţi. De altfel, nu-i cunoştea nici mă-sa; de aceea a investit în ei. Reevaluarea, ştiţi cum e. Insă a venit criza. A trebuit să vândă în pagubă până la ultima pânză şi, de asemenea, o mică cotă-parte dintr-un bar de pe Main Street şi alte câteva lucruri. Din toate acestea el şi-a dedus onorariile – existau întâr-zieri şi chestii neachitate – iar banii rămaşi i-a destinat apărării Teresei. Aceasta a presupus numeroase cheltuieli, fireşte. O căruţă de bani şi încă ceva pe deasupra. La urma urmei, ea n-a stat decât un an în închisoare.

— Se spune, am sugerat, că asta s-a întâmplat graţie Patriciei O'Farrell, ai cărei avocaţi i-au făcut actele.

Am văzut cum schiţa gestul de a-şi duce o mână la inimă, din nou ofensat, îşi lăsă gestul neterminat.

— Se spun tot felul de lucruri. Adevărul e că a fost un moment când, ei bine – mă privea ca pe-un martor al lui lehova care sună la uşă. Eu aveam alte ocupaţii. Chestia cu Mexicana ajunsese într-un punct mort.

— Vreţi să spuneţi că se terminaseră banii.

— Puţinii pe care îi avea, da. Se terminaseră.

— Şi atunci nu v-aţi mai ocupat de ea.

— Auziţi – îmi arăta palmele ridicându-le puţin, ca şi cum gestul acela îi garanta spusele. Eu trăiesc din asta. Nu-mi puteam pierde vremea. Nu degeaba există avocaţi din oficiu, în plus, vă repet că era imposibil să ştiu.

— Înţeleg. Ea n-a cerut socoteală mai târziu? Se cufundă în contemplarea propriului pahar aflat pe sticla de pe masă. Întrebarea aceea nu părea să-i stârnească amintiri plăcute, în cele din urmă, ridică din umeri ca răspuns şi rămase privindu-mă.

— Dar mai apoi, am insistat, aţi lucrat iarăşi pentru ea.

Îşi vârî şi îşi scoase încă o dată mâinile din buzunarele sacoului. O sorbitură din pahar şi din nou foiala mâinilor. Poate că am făcut-o, recunoscu în sfârşit. Pentru o scurtă perioadă, şi demult. Apoi am refuzat să continuu. Sunt curat.

Informaţiile mele erau altele, dar nu i-am spus. Când a ieşit din închisoare, Mexicana l-a strâns de boaşe, după care l-a azvârlit când nu i-a mai fost de folos. Erau cuvintele comisarului-şef din Torremolinos, Pepe Cabrera. Pe netrebnicul ăla Mendoza l-a făcut să cace toţi bănuţii. Până la ultimul. Iar lui Eddie Alvarez expresia asta i se potrivea ca o mănuşă. Ţi-l imaginai perfect căcând bănuţi, sau orice altceva. Spune-i că vii din partea mea, fusese recomandarea lui Cabrera în timp ce luam masa în portul sportiv din Benalmâdena. Rahatul ăla îmi datorează multe şi n-o să poată refuza. Povestea aceea cu containerul de la Londra şi cu englezul cu furtul de la Heathrow, de exemplu. Zi-i numai asta şi-o să-ţi mănânce din palmă. Ce-o să scoţi de la el e treaba ta.

— Nu era ranchiunoasă, prin urmare, am conchis.

M-a privit cu o precauţie profesională.

— Punta Castor.

Am presupus că socotea cam câtc ştiam eu din cele petrecute. N-am vrut să-l dezamăgesc.

— Faimoasa capcană.

Acest cuvânt păru să aibă pentru el efectul unui laxativ.

— Nu mă obosiţi; se foia neliniştit în scaunul din papură şi răchită, făcându-l să scârţâie. Ce ştiţi dumneavoastră despre capcane? Cuvântul acesta este excesiv.

— De asta mă aflu aici. Ca să-mi povestiţi.

— Acum e totuna, răspunse el, apucând paharul. In legătură cu Punta Castor, Teresa ştia că eu n-am avut nimic de-a face cu ce urzeau Canabota şi sergentul acela de la Garda Civilă. Apoi, ea şi-a asumat timpul şi deranjul să cerceteze totul. Iar când mi-a venit rândul. Ei bine. Am demonstrat că eu mă aflam doar în trecere. O dovadă că am reuşit e că. Sunt încă în viaţă.

Rămase gânrlitor, făcând să zăngăne gheaţa din pahar. Bău.

— În ciuda banilor de pe tablouri, a celor petrecute la Punta Castor şi a tuturor celorlalte -insistă el, şi părea surprins – sunt în continuare în viaţă.

Sorbi din nou. De două ori. Pe cât se pare, amintirile îi făceau sete. În realitate, spuse el, nimeni n-a fost niciodată în mod expres de partea lui Santiago Fisterra. Nimeni. Canabota şi cei pentru care lucra voiau doar o momeală; pe cineva care să distragă atenţia în timp ce adevărata încărcătură se preda în alt loc. Aceasta era practica obişnuită: i s-a întâmplat galicianului la fel de bine cum i se putea întâmpla altuia. Chestiune de ghinion. Nu era dintre cei care vorbeau dacă erau găbjiţi. În plus, era din afară, umbla cum avea el chef şi nu avea prieteni sau simpatii prin zonă. Mai cu seamă, acelui gardian civil îi căşunase pe el. Aşa încât i-au pus-o în cârcă lui.

— Şi ei.

Făcu încă o dată scaunul să scârţâie în timp ce se uita spre scara terasei ca şi când Teresa Mendoza era pe punctul de a-şi face apariţia. Un moment de tăcere. Pipăi din nou paharul. Apoi îşi potrivi ochelarii şi spuse: din păcate. Tăcu din nou. Altă înghiţitură. Din păcate, nimeni nu-şi putea imagina că Mexicana avea să ajungă până unde a ajuns.

— Dar insist pe ideea că eu n-am avut nimic de-a face. Dovada e. La naiba. Am spus-o deja.

— Că sunteţi încă în viaţă.

— Da; mă privea sfidător. Asta dovedeşte buna mea credinţă.

— Şi ce s-a întâmplat cu ei după aceea? Cu Canabota şi cu sergentul Velasco?

Sfidarea a durat trei secunde Se replie. Ştii la fel de bine ca mine, spuneau ochii lui, neîncrezători. Oricine a citit ziarele ştie. Dar, dacă crezi că eu sunt cel care-o să-ţi explice, atunci eşti isteţ.

— Despre asta nu ştiu nimic.

Făcu gestul de a-şi închide buzele cu un fermoar, adoptând o expresie răutăcioasă şi satisfăcută: aceea a omului ce rezistă în poziţie verticală mai mult decât alţii pe care i-a cunoscut. Am cerut cafea pentru mine şi încă un lichior ciocolatiu pentru el. Dinspre oraş şi dinspre port ajungeau sunetele amortizate de distanţă. Un automobil urcă pe şosea pe sub terasă, cu mult zgomot de la ţeava de eşapament, îndreptându-se spre înaltul Stâncii. Mi se păru că zăresc o femeie blondă la volan, şi un bărbat cu veston de marinar.

— In orice caz, continuă Eddie Alvarez după ce se mai gândi un timp, toate astea au fost mai târziu, când lucrurile s-au schimbat şi ea a avut ocazia să-şi plătească poliţele. Şi, auziţi, sunt sigur că, atunci când a ieşit de la El Puerto de Santa Măria, ce avea în cap era să dispară din lume. Cred că niciodată n-a fost ambiţioasă, nici visătoare. Fac prinsoare că nici măcar nu era răzbunătoare. Se mărginea să rămână în viaţă, şi nimic mai mult. Ce se-ntâmplă e că uneori soarta, de atâtea renghiuri jucate, sfârşeşte prin a te băga în groapă.

Un grup de gibraltarieni ocupă o masă învecinată. Eddie Alvarez îi cunoştea şi se duse să-i salute. Asta mi-a dat ocazia să-l studiez de la distanţă: felul lui obsecvios de a zâmbi, de a da mâna, de a asculta ca unul care nu spune chiar tot ce are de zis, ori felul de a se purta. Un supravieţuitor, am confirmat. Soiul acela de ticălos care supravieţuieşte, îl descrisese un alt Eddie, în acest caz cu numele de familie Campallo, tot din Gibraltar, vechi prieten de-al meu şi editor al săptămânalului local Vox. Nici coaie ca să trădeze n-avea băietanul nostru, mi-a spus Campello când am întrebat care era relaţia avocatului cu Teresa Mendoza. La Punta Castor au fost Canabota şi gardianul. Alvarez s-a limitat să rămână cu banii galicianului. Însă femeii ăsteia de bani îi pasa o laie. Drept dovadă, l-a recuperat mai apoi pe individ şi l-a pus să lucreze din nou pentru ea.

— Şi fiţi atent – Eddie Alvarez se întorcea la masa noastră. Aş zice că Mexicana continuă să nu fie răzbunătoare. Cu ea e mai degrabă. Nu ştiu. Eventual o chestiune practică, înţelegeţi? In lumea ei nu se lasă lucruri nelămurite.

Atunci mi-a povestit ceva curios. Când au băgat-o la El Puerto, a spus el, m-am dus la casa pe care o aveau ea şi galicianul la Palmones, ca să lichidez totul şi s-o închid. Şi ştiţi ce? Ea ieşise pe mare ca de atâtea alte ori, neştiind că era vorba de ultima. Totuşi, avea ordonat totul în sertare, fiecare lucru la locul lui. Chiar şi în dulapuri lucrurile erau ca pentru inspecţie.

— Mai degrabă decât calcul înverşunat, ambiţie sau sentimentul răzbunării – Eddie Alvarez încuviinţa din cap, de parcă sertarele şi dulapurile ar fi explicat totul – eu cred că Teresa Mendoza a avut întotdeauna un simţ al simetriei.

Termină de măturat pasarela din lemn, îşi umplu o jumătate de pahar cu tequila şi cealaltă jumătate cu suc de portocale, şi se duse să fumeze o ţigară în capăt, desculţă, cu picioarele îngropate în nisipul cald. Soarele era încă jos, iar razele lui diagonale umpleau plaja de umbre la fiecare urmă, făcând-o să semene cu un peisaj lunar, între dugheană şi plajă totul era curat şi ordonat, aşteptându-i pe vilegiaturiştii care urmau să înceapă a sosi în toiul dimineţii câte două şezlonguri sub fiecare umbrelă, aliniate cu grijă de Teresa, cu salteluţele în dungi albe şi albastre bine scuturate şi puse la locul lor. Era linişte, marea era calmă, la mal apa era tăcută, iar soarele răsărind reverbera cu strălucire, portocaliu şi metalic, printre siluetele în contralumină ale puţinilor trecători: pensionari la plimbarea de dimineaţă, o pereche de tineri cu un câine, un bărbat solitar care privea marea lingă o undiţă înfiptă în nisip. Iar la capătul plajei şi al strălucirii, Marbella, printre pini, palmieri şi magnolii, cu acoperişurile vilelor şi cu turnurile sale din ciment şi sticlă alungindu-se în ceaţa uşoară şi aurită, spre est.

Savura ţigara, desfăcută şi relipită, ca de obicei, cu un pic de haşiş. Lui Tony, responsabilul cu dugheana, nu-i plăcea ca ea să fumeze altceva decât tutun când era el prin preajmă; însă la ora aceea Tony încă nu sosise, iar vilegiaturiştii aveau să mai întârzie puţin până să ocupe plaja – erau primele zile ale sezonului – aşa încât putea fuma liniştită. Iar acea tequila cu suc de portocale, sau invers, îi cădea cum nu se poate mai bine. De la ora opt dimineaţa – numai cafea fără zahăr, pâine cu ulei de măsline, un donut – tot aranja şezlonguri, măturând prin chioşc, aşezând scaune şi mese, şi o aştepta o zi de muncă aidoma cu cea trecută şi cu următoarea: pahare murdare în spatele vitrinei, iar pe tejghea şi pe mese limo-nade, orjad, cafea cu gheaţă, Cuba Libre, apă minerală, buimăcită şi cu tricoul îmbibat de sudoare, sub umbrarul din frunze de palmier prin care se strecurau razele soarelui: o umezeală sufocantă, care îi amintea de verile la Altata, însă cu mai multă lume şi cu mai mult miros de cremă de bronzat. Atentă, în plus, la impertinenţele clienţilor: am cerut fără gheaţă, auziţi, auzi, am cerut cu lămâie şi cu gheaţă, nu-mi spune că n-ai Fanta, mi-aţi pus cu sifon şi eu am cerut fără sifon. Hait! Acei sezonişti spanioli sau americani, cu pantalonii lor înfloraţi şi cu pielea înroşită şi unsuroasa, cu ochelarii lor de soare, cu copiii lor ultrazgomotosi şi cu cărnurile lor plesnind de slipi, tricouri şi costume de baie, se dovedeau a fi mai răi, mai egoişti şi mai nepoliticoşi decât aceia care frecventau cluburile de rendez-vous ale lui Dris Larbi. Iar Teresa îşi petrecea printre ei douăsprezece ore pe zi, de colo până colo, fără să aibă timp să stea jos zece minute, cu vechea fractură de la mână resimţindu-se de greutatea tăvii cu băuturi, cu părul în două codiţe şi cu o basma în jurul frunţii, ca să nu-i cadă picăturile de sudoare în ochi. Mereu cu privirea suspicioasă a lui Tony aţintită în ceafă.

Dar nu era chiar rău de tot, acolo. Intervalul acela din timpul dimineţii, când termina de aranjat chioşcul şi şezlongurile şi rămânea liniştită dinaintea plajei şi a mării, aşteptând în pace. Sau noaptea, când se plimba pe ţărm îndreptându-se spre modesta ei pensiune din partea veche a Marbellei, la fel cum odinioară – cu secole în urmă – făcea la Melilla, când se închidea Yamila. Cel mai greu îi fusese să se obişnuiască, la ieşirea de la El Puerto de Santa Măria, cu agitaţia vieţii de-afară, zgomotele, traficul, lumea îngrămădită pe plaje, muzica asurzitoare din baruri şi discoteci, mulţimea care înţesa coasta de la Torremolinos la Sotogrande. După un an şi jumătate de rutină şi de ordine strictă, Teresa îşi formase unele deprinderi care, după trei luni de libertate, încă o făceau să se simtă mai stingherită acolo decât în spatele gratiilor In închisoare se istoriseau poveşti despre puşcăriaşi cu condamnări lungi care, când ieşeau, încercau să se întoarcă la ceea ce pentru ei devenise singurul cămin posibil. Teresa nu crezuse niciodată în aşa ceva, până când într-o zi, în vreme ce fuma aşezată în acelaşi loc unde stătea acum, simţi dintr-o dată nostalgia ordinii şi a rutinei, a liniştii pe care o lăsase dincolo de gratii, închisoarea nu-i un cămin decât pentru nenorociţi, spusese Paţi odată. Pentru cei lipsiţi de vise. Abatele Faria – Teresa terminase Contele de Monte Cristo şi multe alte cărţi, şi continua să cumpere romane care se tot îngrămădeau în camera ei din pensiune – nu era din aceia care consideră închisoarea un cămin. Dimpotrivă, bătrânul prizonier năzuia să iasă pentru a-şi recăpăta viaţa ce-i fusese furată. Ca şi Edmond Dantes, numai că prea târziu. După ce se gândise mult la asta, Tercsa ajunsese la concluzia că acea comoară a celor doi era doar un pretext pentru a se menţine în viaţă, pentru a visa că vor scăpa, pentru a se simţi liberi în ciuda zăvoarelor şi a zidurilor din castelul If. În cazul Locotenentului O'Farrell, povestea tunului de coca pierdută era şi ea, în felul ei, un fel de a-şi păstra libertatea. Poate că de aceea Teresa nu o crezuse niciodată pe deplin. Cât despre închisoare ca un cămin pentru nenorociţi, poate că era adevărat. De aceea îşi simţea nostalgiile de închisoare, atunci când îi veneau, prea legate de remuşcare; ca păcatele acelea care, pe măsură ce le vindeci, veneau atunci când prin minte îi treceau anumite lucruri. Şi totuşi, la El Puerto totul era simplu, întrucât cuvintele „libertate” şi „mâine” erau doar ceva neconcret, care aştepta la capătul calendarului. Acum, în schimb, trăia în sfârşit printre acele file cu date îndepărtate care, cu luni în urmă, nu însemnau decât nişte numere pe un perete şi care, pe neaşteptate, se preschimbau în zile de câte douăzeci şi patru de ore şi în dimineţi cenuşii ce continuau să o găsească veghind.

Ei, şi-acum? Se întrebă când văzu strada în faţa ei, în afara zidurilor închisorii. Răspunsul i-l înlesni Paţi O'Farrell, recomandând-o unor prieteni care aveau chioşcuri pe plajele din Marbella. N-o să-ţi pună întrebări şi n-o să te exploateze prea mult, îi spuse. Nici n-au să ţi-o pună dacă nu te laşi. Munca aceea făcea posibilă libertatea condiţionată a Teresei – avea mai mult de un an pentru a-şi achita datoria faţă de Justiţie – cu unica limitare de a putea fi localizată şi de a se prezenta, o zi pe săptămână, la comisariatul local. De asemenea, îi asigura suficient cât să-şi plătească o cameră la pensiunea de pe strada Sân Lâzaro, cărţile, mâncarea, ceva haine, tutunul şi porţioarele de ciocolată marocană – să-şi permită câteva prize era acum peste puterile ei – ca să-şi învioreze ţigările Bisonte pe care le fuma în momentele de linişte, uneori cu un pahar în mână, în singurătatea camerei, sau pe plajă, ca acum.

Un pescăruş coborî planând până aproape de ţărm, la pândă, atinse apa şi se îndepărtă spre largul mării fără să fi obţinut nici o pradă. Lua-te-ar naiba, se gândi Teresa în timp ce aspira fumul, văzându-l cum se duce. Ştioarfă nenorocită cu aripi, îi plăcuseră pescăruşii cu ceva vreme în urmă; îi considera romantici, până când începu să-i cunoască, umblând în sus şi-n jos cu Phantom-ul prin Strâmtoare, şi mai ales într-o zi, la început, când avură o avarie în mijlocul mării în timp ce încercau motorul, iar Santiago avu mult de lucru şi ea se tolăni să se odihnească văzându-i cum se roteau prin preajmă, iar el o sfătui să-şi acopere faţa, fiindcă erau în stare, îi spuse, să i-o ciupească dacă adormea. Amintirea îi veni cu imagini foarte precise: apa liniştită, pescăruşii plutind pe suprafaţa ci în jurul şalupei sau rotindu-se pe deasupra, şi Santiago la pupa, cu carcasa neagră a motorului în carlingă, iar el, plin de vaselină până la coate, cu bustul gol, având pe un braţ tatuajul cu Cristosul numelui său, iar pe celălalt umăr acele iniţiale despre care ea niciodată nu apucase să afle ale cui erau.

Mai trase câteva fumuri, lăsând haşişul să-i împrăştie indiferenţă prin vene, spre inimă şi spre creier, încerca să nu se gândească prea muit la Santiago, la fel cum se străduia ca o durere de cap – în ultima vreme capul o durea frecvent -să nu ajungă niciodată să se înteţească pe deplin, şi când avea primele simptome lua două aspirine înainte să fie prea târziu iar durerea să se menţină ore în şir, învăluind-o într-un nor de indispoziţie şi de irealitate care o lăsa epuizată, în general, încerca să nu se gândească prea mult, nici la Santiago, nici la nimeni, nici la nimic; descoperise prea multe incertitudini şi orori la pândă în fiecare idee care trecea dincolo de imediat sau de practic. Uneori, mai ales când stătea culcată fără a izbuti să aţipească, îşi amintea, fără să mai poată evita, însă, dacă nu venea însoţită de reflecţii, acea privire îndreptată în urmă nu-i mai producea nici satisfacţie, nici durere; doar o senzaţie de mişcare spre nicăieri, lentă ca un vapor ce plutea în derivă lăsând în urmă persoane, obiecte, momente.

De aceea fuma acum haşiş. Nu pentru vechea plăcere, care era şi ea, ci pentru că, în plămânii ei, fumul – poate că ăsta a călătorit cu mine în colete de douăzeci de kilograme de la arabi, se gândea uneori, amuzată de paradox, când îşi storcea buzunarul ca să-şi plătească o porţioară amă-râtă – îi accentua acea îndepărtare, care nici ea nu-i aducea mângâiere sau indiferenţă, ci o uşoară stupoare, căci nu întotdeauna era sigură că ea însăşi era cea care se privea, ori se amintea; ca şi cum erau mai multe Terese pitite în memoria ei, şi niciuna nu avea o legătură directă cu cea actuală. Poate că asta e viaţa, îşi spunea deconcertată, şi trecerea anilor, iar bătrâneţea, când soseşte, nu înseamnă decât să priveşti înapoi şi să vezi mulţi oameni ciudaţi, care au fost tu şi în care nu te recunoşti Cu această idee în minte, scotea uneori fotografia ruptă, ea cu feţişoara ei de copilă şi cu jeanşii şi cu scurta, şi braţul Blondului pe umerii ei, acel braţ amputat şi nimic mai mult, în timp ce trăsăturile bărbatului care nu mai era în jumătatea de fotografie i se amestecau în amintire cu ale lui Santiago Fisterra, ca şi cum cei doi ar fi fost unul singur, invers faţă de cum se întâmpla în cazul feţişoarei cu ochi mari şi negri, ruptă în atâtea femei diferite încât era cu neputinţă să le recompui într-una singură. Aşa îşi frământa mintea Teresa din când în când, până ce îşi dădea seama că tocmai aceasta era, sau putea fi, capcana. Atunci chema în ajutor mintea în alb, fumul care îi străbătea încet sân-gele şi tequila care o liniştea cu gustul ei nesuferit şi familiar, şi cu aţipeala care sfârşea prin a însoţi fiecare exces. Iar acele femei care îi apăreau, şi cealaltă, fără vârstă, care le privea pe toate din afară, rămâneau treptat în urmă, plutind ca nişte frunze moarte pe apă.

Tot de aceea citea mult acum. Când citea, descoperise ea în închisoare, se putea acomoda în mintea ei într-un alt fel; ca şi cum, la risipirea hotarelor dintre realitate şi ficţiune, putea asista la propria ei viaţă asemenea cuiva care asistă la ceva ce li se întâmpla celorlalţi. Pe lingă că învăţa lucruri noi, cititul o ajuta să gândească altfel, sau mai bine, fiindcă, în acele pagini, alţii o făceau în locul ei. Era mai intens decât în filme sau în telenovele; acestea erau versiunile concrete, cu chipuri şi glasuri de actriţe şi de actori, în timp ce în romane puteai aplica punctul tău de vedere fiecărei situaţii sau fiecărui personaj Inclusiv vocii care povestea istoria: uneori un narator cunoscut sau anonim, iar alteori ea însăşi. Fiindcă atunci când întorcea fiecare pagina – după cum descoperi cu plăcere şi cu surprindere – ceea ce făcea era să o scrie din nou Când ieşise de la El Puerto, Teresa continuase să citească călăuzin-du-se după intuiţii, după titluri, după primele rânduri sau după ilustraţiile de pe copertă Şi acum, pe lângă vechiul Monte Cnsto legat în piele, avea cărţi ale ei, pe care le cumpăra treptat, încetul cu încetul, ediţii ieftine pe care le găsea în pieţucile de pe stradă sau în prăvăliile de cărţi uzate, ori volume de buzunar pe care le cumpăra după ce învârtea iar şi iar acele expozante rotitoare pe care le aveau unele magazine. Astfel, citi romane scrise demult pentru cavaleri şi doamne care uneori îşi aveau portretele pe supra-copertă ori pe contracopertă şi, de asemenea, romane moderne care aveau de-a face cu iubirea, cu aventurile, cu călătoriile. Dintre toate acestea, preferatele ei erau Gabriela, cui şi scorţişoară, scrisă de un brazilian care se numea Jorge Amado, Anna Karenina, care era viaţa unei aristocrate ruse scrisă de un alt rus, şi Pouestea despre două oraşe, unde a plâns la sfârşit, când viteazul englez -Sidney Carton se numea – o consola pe tânăra înfricoşată luându-i mâna în drum spre ghilotină. De asemenea, citi acea carte despre un medic căsătorit cu o milionară pe care Paţi o sfătuia să o lase pentru mai încolo; şi o alta foarte stranie, greu de înţeles, dar care o subjugase fiindcă recunoscuse din prima clipă pământul şi limba şi sufletul personajelor ce îi populau paginile. Cartea se numea Pedro Parâmo şi, cu toate că Teresa nu reuşea niciodată să-i pătrundă misterul, revenea asupră-i iar şi iar, deschizând-o la întâmplare ca să recitească pagini după pagini. Modul în care curgeau acolo cuvintele o fascina ca şi cum i s-ar fi arătat un loc necunoscut, tenebros, magic, legat de ceva ce ea însăşi poseda – de asta era sigură – prin vreun loc întunecat al sângelui şi al memoriei: „Am venit la Comala fiindcă mi s-a spus că aici trăieşte tatăl meu, pe nume Pedro Parâmo”. Şi, în felul acesta, după numeroasele ei lecturi de la El Puerto de Santa Măria, Teresa continua să devoreze cărţi, una după alta, în ziua ei liberă din Fiecare săptămână, în nopţile când nu izbutea să adoarmă. Până şi familiara frică de lumina cenuşie a zorilor, atunci când devenea insuportabilă, o putea ţine uneori la distanţă, deschizând cartea care se găsea pe noptieră. Şi astfel, Teresa descoperi că ceea ce nu era altceva decât un obiect inert din cerneală şi hârtie căpăta viaţă atunci când cineva îi întorcea paginile şi îi parcurgea rândurile, proiectându-şi acolo existenţa, gusturile, virtuţile şi viciile. Iar acum avea certitudinea a ceva ce abia întrezărea la început, când comenta cu Paţi O'Farrell peripeţiile nefericitului şi mai apoi fericitului Edmond Dantes: aceea că nu există două cărţi la fel pentru că niciodată n-au existat doi cititori la fel. Şi că fiecare carte este, ca fiecare făptură omenească, o carte unică, o poveste unică şi o lume aparte.