Astfel, nu numai că se descriu în continuare specii noi pentru ştiinţă într-un asemenea ritm încât cifrele pe care le avem în prezent (2000) la dispoziţie sunt de mult depăşite

Myzostomida
Mizostomidele reprezintă un grup puţin numeros (circa 150 specii, de talie mică - 0,5 - 12,5 mm) specializate la extrem. Sunt în întregime ectoparazite sau parazite în cavitatea internă, în special la echinodermele crinoidee. Sunt cunoscute ca fosile încă din paleozoic – din ordovician. Unii specialişti consideră că mizostomidele formează singure o clasă separată, în vreme ce alţii le includ printre polichete, cu valoare de ordin; ultimele cercetări bazate pe analiza materialului genetic arată însă în mod paradoxal că mizostomidele sunt mai apropiate de plathelminţi decât de anelide.

Myzostoma cirriferum este o specie comună, ectoparazit pe Anthedon mediterraneum.

Morfologie - animalul se prezintă ca un disc turtit ventral şi uşor bombat dorsal. Pe margini există mici proeminenţe - 10 perechi - care prezintă fiecare câte un cir alungit, tentaculiform. Anterior şi ventral se deschide orificiul bucal, aflat la nivelul unei invaginări cu rol de sac protector. Gura şi faringele sunt exertile. Posterior şi diametral opus gurii se deschide orificiul cloacal. Lateral, se observă 5 perechi de proeminenţe tegumentare asimilate cu parapodele polichetelor, prevăzute fiecare cu câte o ghiară cuticulară. Alternând cu parapodele, spre exterior, se găsesc patru perechi de butoni senzitivi cu aspect de ventuză. In dreptul parapodelor perechii a treia se deschid lateral orificiile genitale.

Organizaţia internă

- Epiderma este ciliată. Ventral, există glande ce formează organe adezive. Musculatura este bine dezvoltată, alcătuind împreună cu tegumentul un sac musculo-cutaneu. La exterior există o pătură de musculatură circulară. Din musculatura longitudinală derivă o serie de septe musculare dispuse radiar.

- Cavitatea celomică este redusă la un rest situat în jurul gonadelor, situat dorsal. restul celomului este invadat de parenchim.

- Tubul digestiv. Gura se continuă cu un bulb faringian musculor şi exertil. Urmează intestinul mediu (stomacul) ce prezintă 2-5 perechi de cecumuri lungi şi ramificate - şi intestinul posterior (cloac) la nivelul căruia se deschid orificiile nefridiilor (interesantă convergenţă cu situaţia de la miriapode şi insecte). Orificiul cloacal se deschide alături de orificiul genital femel, cele două structuri practic deschizându-se la acelaşi nivel.

- Sistemul excretor este reprezentat de o singură pereche de metanefridii care se deschid cu un capăt în celom şi cu celălalt în intestinul posterior.

- Sistemele circulator şi respirator lipsesc, datorită specializării la parazitism.

- Sistemul nervos este compus din ganglioni cerebroizi reduşi, o comisură circumfaringiană şi un lanţ ganglionar ventral condensat la cea mai mare parte a speciilor. Metameria sistemului nervos poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul dispoziţiei nervilor, care se orientează spre parapode şi spre organele de simţ. acestea din urmă sunt reduse, tot ca o consecinţă a parazitismului şi sunt reprezentate în special de papile senzoriale.

- Sistemul genital. Mizostomidele sunt hermafrodite, de regulă proterandrice. Testiculele sunt în număr de 2 - 4 anterioare şi 2 posterioare, intens ramificate. Fiecare testicul se continuă cu un canal deferent, cele două canale deferente de pe aceeaşi parte a corpului unindu-se într-o veziculă seminală continuată cu un scurt canal penian. La exterior se găseşte o mică veziculă peniană. Ovarul este unic sau dublu, învelit în celom ce prezintă diverticule cu câte o bandă dorsală de ciliatură. Dorsal şi ventral, cele două resturi de celom formează un uter fals, care se deschide printr-un oviduct separat de un sfincter muscular, imediat deasupra orificiului anal.

Dezvoltarea embrionară. Larva mizostomidelor se aseamănă cu trocofora anelidelor polichete, această asemănare fiind considerată în prezent ca fiind o convergenţă evolutivă.

Filogenie. Poziţia mizostomidelor ca grup taxonomic nu a cunoscut prea multe modificări în trecut. Datorită prezenţei cheţilor, structurilor tegumentare de tip parapodial, a larvei trocofore etc., mizostomidele erau considerate în mod clar apropiate de polichete, uenori incluse printre acestea cu valoare de ordin sau alteori ca o clasă separată. Recent însă (Eeckhaut et al, 2000), studii ale materialului genetic – subunitatea mică a ARN ribosomal şi factorul de elongaţie 1 alpha – indică faptul că mizostomidele par a fi mai apropiate de plathelminţi decât de orice grup de anelide.

Ecologie. Mizostomidele ectoparazite se hrănesc cu particulele antrenate de cirii tentaculari ai crinoideelor; formele endoparazite la crinoidee, asterioidee, ophiuroidee produc adesea gale deformante (cistimizostomide). Unele specii sunt comensale (stelechopodidele).

Sistematic, grupul este împărţit în două ordine - Proboscidea (cu peste 100 de specii; fam Myzostomidae) şi Pharyngidea (circa 20 specii, fam. Cystimyzostomidae, Pulvinomyzostomidae, Mesomyzostomidae, Protomyzostomidae, Asteriomyzostomidae, Stelechopodidae).

In Marea Neagră mizostomidele lipsesc.

Filogenia anelidelor şi a grupelor înrudite
In cadrul anelidelor se disting de la bun început mai multe linii evolutive. Cea mai bogată ramură a grupului este reprezentată de anelidele propriu-zise - polichetele, oligochetele şi hirudineele, la care se adaugă arhianelidele şi echiuridele, aceste două ultime grupe având o poziţie sistematică particulară; o altă grupă este reprezentată de pogonofore şi vestimentifere, la care structura internă şi morfologia externă indică legăturile clare cu anelidele tipice, însă adaptarea la condiţii deosebite de mediu a dus la modificări profunde.

In cadrul anelidelor tipice, grupul care păstrază cele mai multe trăsături de primitivitate este în mod cert grupul polichetelor, iar dintre acestea, nereidomorfele prădătoare apar ca cele mai puţin specializate. Se consideră astfel că prezenţa metameriei tipice, a parapodelor cu notopod şi neuropod, a cheţilor numeroşi, lipsa branhiilor tegumentare ş.a sunt caractere de primitivitate faţă de situaţia de la polichetele vagile de tip Aphrodite, semivagile de tip Nephthys sau a celor sedentare şi filtratoare - sabelide, serpulide, terebelide.

La rândul lor, polichetele derivă din forme mai vechi, iar arhianelidele actuale ne pot oferi o imagine despre aceşti strămoşi. Faptul că la arhianelidele actuale se pot distinge mai multe variante morfologice destul de diferite şi faptul că o serie de caractere anelidiene lipsesc în vreme ce altele sunt abia schiţate ar putea fi un indiciu că arhianelidele actuale reprezintă urmaşii unui grup vechi din care s-au diferenţiat strămoşii anelidelor actuale.

Oligochetele şi hirudineele pe de altă parte, au relaţii filogenetice foarte apropiate, după cum o demonstrează pe de-o parte structura extremităţii cefalice - cu prostomiu şi peristomiu slab diferenţiate şi fără expansiuni, lipsa parapodelor, cheţii puţini, structura sistemului genital, prezenţa clitellumului (o parte din specialişti chiar le grupează într-o clasă unică - Clitellata) iar pe de altă parte prezenţa la grupe cum sunt branhiobdelidele şi acanthobdelidele a unor caractere de primitivitate.

Astfel, branhiobdelidele (oligochete) parazite pe branhiile unor specii de crustacee au aspect de lipitoare, cu o ventuză ventrală şi orificiu bucal prevăzut cu denticuli chitinoşi iar numărul de segmente este redus; Agrodrillus vermivorus, oligochet lumbriculid din lacul Baikal prezintă o morfologie externă tipică pentru oligochete în vreme ce faringele fuzionat cu esofagul şi transformat în structură masticatoare, reducerea celomului din partea anterioară a corpului la un sistem de canale şi întinderea veziculelor seminale pe lungimea mai multor segmente sunt trăsături pe care le întâlnim la hirudinee; la Acanthobdella peledina (hirudinee) numărul de segmente ale corpului este limitat, iar primele cinci segmente anterioare au cheţi laterali de acelaşi tip cu cei de la lumbricide; cavitatea celomică este neinvadată de musculatură iar organizaţia internă este extrem de asemănătoare cu cea de la oligochete.

De fapt aceste grupe au o poziţie sistematică destul de nesigură, fiind “trecute” fie între hirudinee fie între oligochete, în funcţie de autori. In orice caz, toate indiciile arată că hirudineele nu sunt decât un grup specializat de oligochete, care datorită modului de viaţă şi tipului de hrănire au căpătat o serie de trasături particulare.

In ce priveşte pogonoforele şi vestimentiferele, aceste două grupe sunt în mod clar apropiate între ele. Acest fapt este demonstrat de structura asemănătoare a corpului împărţit în patru regiuni - prosoma / obturaculum, mezosoma / vestimentum, metasoma şi opistosoma; prezenţa structurilor de la nivelul lofoforului / obturaculumului; modul de viaţă; transformarea intestinului mediu în trofozom. Pe de altă parte, opistosoma segmentată şi prevăzută cu cheţi, structura celomului - cu vezicule celomice perechi în mezosoma, metasoma şi segmentele opistosomale, aspecte legate de structura sistemului circulator, indică legătura cu anelidele de tip polichet. In fapt, întregul aspect al morfologiei externe a corpului arată un model anelidian tipic, cu alungirea extremă a primelor două segmente ale corpului în detrimentul celorlalte. Probabil că strămoşii îndepărtaţi ai acestor grupe au fost polichete sedentare tubicole, nevoite să se adapteze în condiţiile în care fundurile marine precambriene s-au scufundat la adâncimi mari sau au fost fragmentate de mişcările tectonice care au determinat apariţia emisiilor de gaze sulfuroase. Oricum, dacă în prezent originea lor anelidiană nu mai lasă nici un dubiu, există însă suficiente semne de întrebare asupra gradului lor de înrudire cu celelalte grupe de anelide.
Echiuridele reprezintă o “achiziţie” relativ recentă a grupului anelidian. Astfel, se consideră că dovezile oferite de apariţia unei larve trocofore considerată ca o “trocoforă adevărată”, tendinţa de metamerizare a unor structuri în ontogeneză – celomul, sistemul excretor, sistemul nervos – dar mai ales datele rezultate din analiza ARN ribozomal şi a factorului de elongaţie 1 alpha, indică filiaţia echiuridelor cu anelidele. Motivul pentru care echiuridele nu sunt metamerizate, ridică o serie de probleme care pot fi explicate prin pierderea segmentaţiei în ontogeneză la strămoşii anelidieni ai grupului.
Mizostomidele reprezintă o categorie aparte; adaptate la ectoparazitism pe echinoderme încă din precambrian, cu fosile datând din ordovician, evoluţia lor a mers în paralel cu cea a grupului parazitat şi chiar dacă în prezent morfologia lor externă şi internă diferă destul de mult de cea a anelidelor tipice (metameria nu afectează mezodermul, pigidiul a dispărut, sistemul excretor se deschide în intestin, structura sistemului genital, s.a), există o serie de trăsături care ar putea indica o origine anelidiană: segmentarea spirală a ouălor, apariţia în ontogeneză a larvei trocofore, prezenţa cheţilor şi a parapodelor, cirii, structura sistemului nervos. De altfel, aceste caractere au determinat pe unii specialişti să includeă mizostomidele între anelidele polichete, cu valoare de ordin. Insă, în ultimele decenii, o serie de date noi vin să schimbe uneori radical modul de prezentare al lumii animale, iar printre grupele vizate de aceste modificări sunt şi mizostomidele. Astfel, prezenţa unei larve asemănătoare cu trocofora anelidelor nu mai este considerat drept un criteriu care să indice în mod nemijlocit originea anelidiană, deoarece astfel de larve sunt considerate de o serie de autori ca fiind rezultatul unei evoluţii convergente în condiţii de mediu şi tipuri de hrănire similare (microplanctonofage). In ultimii ani, studii de genetică moleculară bazate pe analiza subunităţii mici a ARN ribosomal şi a factorului de elongaţie 1 alpha indică faptul că mizostomidele se apropie cel mai mult de plathelminţi, punându-se astfel întrebarea dacă nu cumva acest grup ar putea fi un fel de verigă de legătură între pseudocelomate şi celomate. Până la clarificarea definitivă a poziţiei acestui grup, păstrăm poziţia lor alăturată de cea a anelidelor.
L O P H O P H O R A T A
Lofoforatele reprezintă un grup de organisme incluse în trei încrengături – Phoronida, Brachiopoda şi Bryozoa, care la o primă privire nu au prea multe trăsături comune: foronidele sunt vermiforme, amintind de anelide (dar fără a avea corpul segmentat), brahiopodele sunt asemănătoare mai degrabă cu bivalvele iar briozoarele sunt microscopice. Toate aceste grupe de organisme au însă un mod similar de hrănire: fiind sedentare sau semivagile, îşi prind hrana microscopică cu ajutorul unor tentacule dispuse într-o formaţiune caracteristică denumită lofofor.

Grupul a fost creat mai mult intuitiv şi multă vreme s-a considerat că reprezintă o grupare pur sintetică – de tipul celei a nemathelminţilor – însă date recente rezultate în urma analizei materialului genetic extranuclear au dovedit că toate cele trei grupe de lofoforate sunt înrudite între ele şi formează o ramură a grupului mai mare a lofotrochozoarelor – grup care include nevertebratele care nu au cuticulă protectoare şi care nu năpârlesc. In plus, aceste date vin să confirme şi ipoteza anterioară că lofoforatele sunt organisme de tip protostomian.

Increngătura P H O R O N I D A

Grupă taxonomică ce include 14 specii marine, sedentare, tubicole, care formează asociaţii de indivizi pe substrate solide.

Morfologie externă

- Corpul este cilindric, nesegmentat, prezentând superior lofoforul şi posterior o mică umflatură (ampula) ce ancorează animalul în tub. Corpul este împărţit în zona cefalică care poartă şi lofoforul, trunchi şi ampula.

- Lofoforul reprezintă o coroana dublă de tentacule ciliate dispuse în formă de potcoavă, cu marginile spiralate. Orificiul bucal se deschide între şirul extern şi cel intern de tentacule. Opus orificiului bucal, în afară tentaculelor se deschide orificiul anal, iar în apropierea acestuia se deschid şi cele două orificii excretoare. Tot pe lofofor, superior, se găsesc şi două mici proeminenţe - organele lofoforale.

Organizaţia internă

- Tegumentul unistratificat, secretă un tub protector, cuticular, complet detaşat de corp. Pe acest tub se fixează particule sedimentare, dându-i un aspect caracteristic. Musculatura este relativ bine dezvoltată, formând un sac musculo-cutaneu împreună cu tegumentul. Musculatura este de tip neted, diferenţiindu-se un strat de musculatura circulară externă şi un strat de musculatură longitudinală internă.

- Cavitatea celomică este împarţită în trei zone: protocel, mezocel (foarte mici, situate în zona lofoforului) şi metacel (mare, care umple tot restul corpului). Celomul este compartimentat de un mezenter dorsal şi de un mezenter ventral.

- Nutriţia este microfagă. Tubul digestiv este lung, în forma literei U. Orificiul bucal se continuă cu un esofag uşor dilatat. Urmează intestinul anterior, apoi stomacul - la nivelul ampulei - şi intestinul posterior.

- Sistemul circulator este de tip închis. Există două vase laterale, unite posterior. Anterior se găseşte un inel periesofagian de la care pornesc vase în tentaculele lofoforului. Sângele contine hemoglobina.

- Aparatul respirator lipseşte, respiraţia făcându-se la nivelul lofoforului.

- Sistemul excretor este reprezentat de două nefridii situate superior.

- Sistemul nervos este situat imediat sub epidermă. Există un ganglion nervos situat între gura şi anus, plasat pe un inel nervos de la care pleacă nervi care inervează tentaculele. Tot de pe acest inel nervos porneşte şi cordonul nervos.

- Reproducerea. Foronidele sunt animale hermafrodite sau cu sexele separate. Gonadele sunt situate la nivelul ampulei. In cazul speciilor hermafrodite, una dintre gonade se găseşte de-o parte şi cealaltă de partea opusă a stomacului. Nu există gonoducte, spermatozoizii şi ovulele căzând în celom şi sunt eliminate prin nefridii. Segmentarea este totală şi inegală, nu spirală ca la anelide. In urma segmentării rezultă o celoblastulă, gastrulaţia având loc prin invaginare. Dezvoltarea embrionară debutează cu o larva asemănătoare cu trocofora, denumită larvă actinotrocă; după o scurtă viaţă pelagică, larva actinotrocă se fixează pe substrat transformându-se printr-un proces complicat într-un juvenil.

Ecologie. Foronidele sunt specii larg eurihaline şi euriterme, găsindu-se doar în zonele infralitorale; uneori rezistă exondărilor repetate din zonele intertidale. Se pot fixa pe substrate de natură variată, unele specii putând perfora cavităţi în cochiliile de moluşte, brahiopode sau în roci calcaroase. Alte specii îsi înfundă tuburile în sediment în timp ce unele specii pot fi întâlnite în zona anterioară a tuburilor unor ceriantari (cazul lui Phoronis australis). Sunt animale microfage, cosmopolite.

Sistematică. Foronidele cunoscute în prezent sunt incluse în două genuri - Phoronis - care cuprinde cea mai mare parte a speciilor şi Phoronopsis, cu o singură specie (P. harmeri - descrisă din Pacificul de Est). Phoronis psammophila (Mediterana), P. australis (Japonia, Filipine, Australia), P. ovalis (Atlanticul central şi de Nord), P. vancouverensis (Pacificul de Est). In Marea Neagră a fost descris Phoronis euxinicola, întâlnit pe fundurile sedimentare de pe platforma continentală.

Increngătura B R A C H I O P O D A

Brahiopodele reprezintă unul din cele mai vechi grupe de animale, cunoscute cu fosile din cambrianul inferior. Grupul este exclusiv marin, în prezent înregistrând un regres evolutiv; brahiopodele au înregistrat două maximuri evolutive - primul în paleozoic şi al doilea în mezozoic. Sunt înregistrate peste 16 000 de specii fosile, în timp ce speciile actuale sunt doar 325. Dimensiunile speciilor actuale sunt cuprinse între 1 mm şi 8 cm; speciile fosile puteau atinge 30 cm.

Morfologie externă

Corpul este protejat de o cochilie bivalvă, cele două valve fiind asimetrice şi situate dorsal - ventral. Valva dorsală este întotdeauna mai mică. Brahiopodele sunt în marea lor majoritate animale sesile fixându-se de substrat printr-un peduncul de fixare ce străbate valva ventrală. Cele două valve sunt menţinute de muşchi adductori fixaţi de dentiţia cardinală şi de o placă triunghiulară - deltidium. Valvele sunt căptuşite pe dinăuntru de un pliu tegumentar - mantaua. Marginile mantalei sunt prevăzute cu peri chitinoşi cu baza inclusă într-un sac chetiger. Partea moale ocupă circa 1/3 din spaţiul dintre valve, restul spaţiului rămânând gol, formând o cavitate paleală largă în care se găseşte lofoforul. Acesta este format din două benzi (braţe – de unde şi denumirea grupului) spiralate pe care sunt dispuse tentaculele, benzi unite între ele pe plan median şi cu o morfologie variată în funcţie de diferitele grupe taxonomice.

Braţele prezintă median un şanţ ciliat, mărginit de tentacule, care sunt la rândul lor ciliate. Orificiul bucal se află situat central, între cele două braţe ale lofoforului. Orificiul anal este încadrat de cele două orificii excretoare.

Organizaţia internă

- Tegumentul este alcătuit dintr-un ectoderm unistratificat ce secretă un strat protector de chitină care se depune pe toată suprafaţa corpului. Mai târziu, sub chitină se adaugă lamele organice care alternează cu lamele minerale formate din Ca CO₃, Ca CO₄, Ca SO₄, Mg₂CO₃, dispuse în prisme aranjate perpendicular sau înclinat faţă de suprafaţă. Musculatura este diferenţiată în muşchi adductori şi abductori, ajustori sau rotatori ai valvelor (aceştia din urmă inserându-se cu un capăt pe picior şi cu celălalt pe valve), muşchi retractori ai lofoforului - prezenţi doar la unele specii.

- Celomul este nemetamerizat, trimiţând prelungiri în lobii mantalei şi în tentaculele lofoforului.

- Tubul digestiv are forma literei U, la unele specii fiind orb, la altele deschis la nivelul cavităţii paleale. Tubul digestiv este compus din orificiu bucal, intestin anterior, stomac (voluminos) şi intestin posterior. Lateral, de-o parte şi de alta a stomacului - în care de altfel se deschid - se găsesc două glande digestive.

- Aparatul respirator lipseşte, schimburile gazoase efectuându-se la nivelul tentaculelor lofoforului.

- Aparatul circulator este reprezentat de o inimă situată alături de stomac, de de la care pornesc patru vase: două vase laterale, un vas anterior şi altul posterior.

- Sistemul excretor este reprezentat de două metanefridii situate lateral faţă de stomac.

- Sistemul nervos este compus dintr-un ganglion dorsal şi unul ventral - acesta din urma fiind mai mare - de la care pleacă nervi la organe. Nervii sunt situaţi la nivelul ectodermului (caracter de primitivitate).

- Reproducerea. Sexele sunt separate. Există două perechi de gonade, o pereche fiind situată dorsal şi cealaltă ventral. Gonoprodusele cad în celom şi de aici sunt evacuate la exterior prin nefridii. Unele specii sunt ovipare, altele sunt vivipare, caz în care ouăle sunt incubate fie în nefridiile modificate fie într-o evaginaţie a corpului.

Ecologie. Brahiopodele sunt animale bentale, filtratoare, fixate, trăind până la adâncimi de 5000 m, pe funduri nisipoase sau mâloase. In Marea Neagră brahiopodele lipsesc.

Din punct de vedere sistematic, brahiopodele se împart în două clase:

- Clasa Ecardines (Nearticulata), caracterizată prin valve slab mineralizate, cu lamele calcaroase simple. Piciorul este de dimensiuni mari, animalele putându-se târâ pe substrat. Sunt forme foarte primitive, practic nemodificate morfologic din Silurian. La ora actuală sunt reprezentate doar de Lingula anatina - o veritabilă fosilă vie.

- Clasa Testicardines (Articulata) include specii cu valvele bine mineralizate, lamelele calcaroase fiind dispuse în prisme. Din această clasă fac parte majoritatea speciilor actuale.

Relaţiile filogenetice în cadrul grupului au fost clarificate de analiza materialului genetic extranuclear, care probează că toate grupele de brahiopode descind dintr-un singur strămoş.

Increngătura B R Y O Z O A (ECTOPROCTA)
Include circa 5 000 de specii de organisme microscopice, coloniale, dulcicole, salmastricole şi marine, cu un înveliş secretat de tegument, impregnat adesea cu săruri de calciu, denumit zoecie. Caracteristic briozoarelor este lofoforul - aparat tentacular cu ajutorul căruia briozoarele îşi captureaza hrana lor microscopică. Zoeciile au aspect caracteristic pentru fiecare specie, fiind principalul mijloc de identificare al briozoarelor. Coloniile pot fi repente, cu aspect crustos, sau erecte, cu aspect coraliform sau arborescent.

Morfologie externă

Corpul briozoarelor se împarte în două regiuni: polipidul - zona superioara cu lofoforul, tentaculele şi orificiul bucal, şi cistidul - zona inferioara, cu aspect vezicular.

Cistidul este protejat de schelet iar polipidul este retractil. Orificiul bucal se gaseşte în interiorul coroanei de tentacule în timp ce orificiu anal se găseşte în afără acesteia (poziţie ectoproctă). Unele specii de briozoare prezintă un opercul care protejează polipidul când acesta este retractat. Multe specii prezintă un polimorfism colonial accentuat, într-o colonie putând fi întâlnite urmatoarele tipuri de indivizi: autozoizi (indivizi normali, care hrănesc colonia şi au rol în reproducere), ovicele (indivizi ovoidali în care sunt depuse ouale şi unde se dezvolta larvele), avicularii (indivizi cu rol de apărare, cu aspect de cioc de pasăre dotat cu o falcă mobilă, acţionată de musculatură proprie), vibracularii (indivizi de formă filamentoasă, aflaţi în continuă mişcare, care au rolul de a împrospăta în permanenţă apa din apropierea coloniei).

Organizarea internă

- Tegumentul este unistratificat. Sub tegument se gaseşte musculatura - circulara şi longitudinală, slab dezvoltată cu excepţia a două benzi musculare ce formează muşchii retractori ai polipidului. anterior există alţi muşchi, care reţin polipidul extins - muşchii parietovaginali..

- Celomul este larg, pătrunzând în lofofor până în vârful tentaculelor. Cavitatea celomică este împărţită incomplet în două de un diafragm situat la baza lofoforului.

- Tubul digestiv are forma literei U, cu un cecum inferior ancorat de partea inferioră a corpului printr-un cordon subţire - funiculul.

- Sistemele circulator şi respirator lipsesc. Respiraţia se face la nivelul lofoforului.

- Aparatul excretor este de asemenea absent. Cataboliţii sunt înglobaţi de celule fagocitare care ulterior sunt eliminate printr-un orificiu special situat deasupra anusului.

- Sistemul nervos este relativ slab dezvoltat, în legatură cu viaţa sedentară a acestui grup de vieţuitoare. Este reprezentat de un ganglion nervos situat superior, între orificiul bucal şi cel anal. De la acest ganglion porneşte un sistem de fibre nervoase la tentaculele lofoforului.

- Sistemul genital. Briozoarele sunt animale hermafrodite. Ovarele se formează pe peritoneul cistidului şi au forma de ciorchine; testiculele se dezvolta la nivelul funiculului. După fecundare ouăle şi mai apoi larvele se dezvolta fie în organismul matern, fie în ovicele sau oecii (oecia este un mugure al cistidului cu rol de cameră incubatoare). Larvele sunt mici, asemănătoare cu larva trocoforă, cu o metamorfoză complicată.

Briozoarele au de asemenea şi reproducere asexuată. Astfel, se pot forma noi indivizi prin înmugurire pe peretele cistidului în partea superioară, unde se formează o veziculă alcătuită doar din ectoderm şi mezoderm. Toate organele interne, inclusiv tubul digestiv, se formează din ectoderm, nu din mezoderm.

Statoblastele sunt structuri de rezistenţă, asemănătoare cu gemulele de la spongieri şi apar doar la briozoarele dulcicole în anotimpul rece. Statoblastele se formează la nivelul funiculului (organ de origine mezodermică) în care se infiltrează un cordon de ectoderm. Din acest material se formează germeni ecto-mezodermici în jurul cărora se formează învelişul de protecţie, format din structuri complexe, de natură chitinoase, care conţin de asemenea aer, ceea ce le conferă rezistenţă la temperaturi scăzute şi flotabilitate.

Ecologie. Briozoarele sunt larg răspândite în toate apele interioare curgătoare şi stătătoare, în bazinele marine şi oceanice. Formează adesea asociaţii extinse pe substrat dur din cele mai variate materiale. Reprezintă unul din cele mai importante grupe de vieţuitoare care participă la formarea foulingului.

Din punct de vedere sistematic se împart în două clase.

Clasa Phylactolaemata

Cuprinde briozoare dulcicole sau salmastricole, la care coroana de tentacule are formă de U sau de potcoavă. Orificiul bucal este ridicat pe un mamelon în interiorul coroanei de tentacule. Peretele zoeciei uşor invaginat. Coloniile pot fi fixate sau mobile, cu loja chitinoasă, cornoasă sau gelatinoasă, necalcificată. Cavitatea celomică comunică la toţi indivizii coloniei.

Familia Plumatellidae - Plumatella fungosa dezvoltă colonii masive, cu aspect spongios pe diferite plante acvatice sau, mai rar, pe substrat dur.
Clasa Gymnolaemata

Include briozoare marine, cu orificiul bucal situal la nivelul coroanei de tentacule, care sunt dispuse circular. Teaca tentaculară este neînvaginată, peretele zoeciei este calcificat iar cavităţile celomice ale indivizilor de regulă nu comunică între ele.

Familia Membraniporidae. Cităm din acest grup pe Membranipora membranacea, ce este întâlnită pe substrate variate ­în infralitoral. Colonia este extinsă într-un singur strat. Zoeciile au aspect dreptunghiular, cu marginile superioare uşor zimţate.

Familia Escharellidae. Lepralia pallasiana, una din cele mai comune specii de briozoare de la litoralul românesc - se întâlneşte pe aceleaşi tipuri de substrat ca şi specia precedentă. Forma zoeciei este hexagonal-alungita, cu membrana frontală perforată.

Ambele specii sunt foarte comune în zonele litorale ale litoralului românesc al Marii Negre.