Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului



Yüklə 2,54 Mb.
səhifə19/37
tarix29.08.2018
ölçüsü2,54 Mb.
#75742
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   37

pe dumnezeu să dăruiască fiilor Izrailului biruinţă asu­pra "fiilor Veniaminului" nu este altul decît "Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron..."

Încă nu pricepeţi despre ce este vorba? Atunci fa­ceţi socoteala pe degete şi veţi rămîne uluiţi.

Este acelaşi Fineas despre care am citit că în timpul vieţii lui Moise i-a străpuns cu lancea pe evreul Zimri şi pe frumoasa madianită Cozbi în clipa în care această pereche scotea suspine amoroase. Cartea "Numerii", care în cap. al XXV-lea ne prezintă o dare de seamă oficială asupra faptei eroice a acestui levit, îl şi numeşte Fineas, "fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron..." (v. 7 şi 11). După cum îşi aminteşte cititorul, faptele acestea s-au petrecut în Moab, înainte de sosirea evreilor în "pămîntul făgăduinţei, cu mult înainte de trecerea Iordanului. Prin urmare, de atunci ― de pe timpul morţii lui Zimri pînă la măcelul organizat împotriva seminţiei lui Veniamin ― a curs multă apă. Acest măcel a avut loc după moartea lui Samson. Cu el se încheie cartea "Judecăto­rilor".

Încă nu aţi uitat desigur, că, dintre evreii care atin­seseră vîrsta de 20 de ani în momentul ieşirii din Egipt, generalul Iosua şi domnul Caleb fuseseră singurii cărora dumnezeu le făgăduise că vor păşi pe pămîntul Canaanului. Pe de altă parte, Biblia spune că Iosua a trăit 110 ani. Dacă adunăm cei 40 de ani cît a rătăcit el prin pustiu cu cei 20 de ani pe care-i avea în momentul trecerii prin Marea Roşie, rezultă că, atunci cînd i-a luat locul lui Moise, Iosua avea 60 de ani. Prin urmare, el i-a coman­dat şi i-a cîrmuit pe evrei vreme de vreo 50 de ani.

Dar cît timp s-a scurs de la trecerea evreilor peste Iordan, sub conducerea lui Iosua, şi pînă la nimicirea "fii­lor Veniaminului"?

Cîrmuirea lui Iosua a durat 50 de ani. În cartea "Jude­cătorilor", cap. al II-lea, v. 10, se spune că a trăit o gene­raţie întreagă "care nu cunoştea nici pe domnul şi nici faptele pe care le făcuse domnul". Să socotim, pentru această generaţie, 20 de ani. Urmează apoi prima robie a evreilor sub regele Mesopotamiei: 8 ani. Eliberarea, cîr­muirea judecătorului Otniel: 40 de ani. A doua robie, pe timpul regelui Eglon: 18 ani. Datorită judecătorului Ehud, jugul a fost scuturat şi poporul evreu a căpătat un lung răgaz: 80 de ani. Urmează a treia robie, pe timpul regelui Iabin: 20 de ani. Victoria lui Debora şi a lui Barac şi un nou răgaz: 40 de ani. O nouă apariţie a madianiţilor, a patra robie: 7 ani. Fapta eroică a lui Ghedeon şi eliberarea de sub madianiţi: 40 de ani de pace. Evreii cad din nou în robie, dar de astă dată sub jugul propriului lor tiran, Abimelec: 3 ani. Cîrmuirea judecă­torului Tola: 23 de ani. Cîrmuirea judecătorului Iair: 22 de ani. A şasea robie, la amoniţi: 18 ani. Eliberarea datorită lui Ieftae şi cîrmuirea acestui judecător: 6 ani. Cîrmuirea paşnică a celor trei judecători: Ibţan ― 7 ani. Elon ― 10 ani şi Abdon ― 8 ani. A şaptea robie, la filis­teni: 40 de ani. Faptele eroice şi cîrmuirea lui Samson: 20 de ani. În total: 480 de ani! Iată cît timp s-a scurs de cînd au trecut peste Iordan evreii, în rîndurile cărora se afla şi Fineas, care-l însoţea pe tatăl său Eleazar, şi pînă la moartea lui Samson.

Concluzie: preotul Fineas a avut cel puţin 500 de ani cînd a înălţat domnului ruga pentru fiii Izrailului împo­triva "fiilor Veniaminului", implorînd răzbunarea lui dumnezeu pentru ţiitoarea levitului, pe care masculii tur­baţi din oraşul Ghibeea o siluiseră de şapte sute de ori în decursul unei singure nopţi!

Dar de ce textul biblic uită să menţioneze vîrsta pre­cisă a marelui preot Fineas? Puţină exactitate ar fi prins tare bine aici. Altfel, scepticii ar putea să spună că "po­rumbelul sfînt", certîndu-se cu aritmetica, a uitat şi cro­nologia ― cronologia oficială şi sacră! Mai mare ruşi­nea!

Cele 11 seminţii ale Izrailului, după ce au trecut prin sabie seminţia Veniaminului, s-au căit în scurtă vreme pentru acţiunile lor distrugătoare. Evreii se tînguiau zicînd: "Pentru ce, doamne dumnezeul lui Izrail, s-a întîmplat aceasta în Izrail, ca să lipsească astăzi din Izrail o seminţie?"

După aceea şi-au adus aminte de cei 600 de fii ai Ve­niaminului, care duceau o viaţă searbădă, ascunşi pe stînca Rimon. De ce să nu devină ei sămînţa din care să crească din nou copacul Veniaminului? Bună idee, dar... chiar în momentul cînd începuseră acţiunile duşmănoase din Miţpa, evreii făcuseră pe negîndite legămînt să nu dea niciodată fiicele Izrailului de soţii celor din seminţia Veniaminului (XXI, 1). S-au apucat atunci să caute o ieşire din această situaţie dificilă. Şi iată că un om deştept le-a dat o sugestie: să se intereseze, să caute şi de bună seamă că se vor găsi familii care n-au fost la Miţpa în clipa în care a fost făcut legămîntul.

Au început cercetările. S-a descoperit că evreii din oraşul Iabeş nu luaseră parte la mitingul care adoptase rezoluţia cu privire la exterminarea "fiilor Veniaminului". Atunci a început exterminarea bunilor evrei care locuiau în Iabeş, şi oamenii trimişi acolo cu această cu­vioasă misiune s-au potolit numai după ce din toată popu­laţia oraşului n-au rămas decît 400 de fecioare pe care le-au trimis pe stînca Rimon.

Locuitorii stîncii au băgat însă de seamă că numărul de femei pe care îl primiseră era prea mic, că două sute dintre "fiii Veniaminului" fuseseră nedreptăţiţi la împăr­ţeală. Se crea din nou o situaţie încordată. Atunci bătrînii şi-au adus aminte de marea sărbătoare care urma să se prăznuiască în cinstea domnului în oraşul Silo şi au luat următoarea hotărîre înţeleaptă: "fiilor Veniaminu­lui" care nu căpătaseră neveste să li se îngăduie să ră­pească femei în timpul ceremoniilor religioase şi a ser­bărilor populare din Silo. Aceştia au răpit, pentru a-şi satisface plăcerile, 200 de dănţuitoare din Silo. Taţii şi mamele fetelor nu aveau dreptul să protesteze şi, cu ex­cepţia lor, toată lumea a fost mulţumită. Îndată după aceasta, urmaşii Veniaminilor au refăcut şi au rezidit oraşele lor arse.

Acest mod de refacere a unui trib întreg a părut des­tul de ciudat tuturor criticilor. Dar cum criticii sînt nele­giuiţi, ce valoare pot avea observaţiile lor? "Chivotul legămîntului" se găsea la Silo în timpul serbării, deci însuşi dumnezeu fusese de faţă. Şi dacă el nu s-a apucat să verse foc şi pară care să-i fi înghiţit pe criminali, mai e oare nevoie de vreo altă dovadă a bunăvoinţei lui faţă de răpitorii încîntătoarelor fete?

Ţineţi-vă gura, criticilor! Ploconiţi-vă în faţa căilor necunoscute ale "proniei" divine!

CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI CINCILEA

MIŞCĂTOAREA IDILĂ A LUI RUT ― SFÎNTA STRĂBUNĂ A UNUI IISUS HRISTOS
Am ajuns la o istorisire din Biblie care stoarce lacrimi de înduioşare. Este vorba despre Rut şi Noemina. Cu sufletul plin de duioşie reproducem această istori­sire . Rămasă văduvă, Noemina şi-a pierdut pe cei doi fii ai săi, căsătoriţi cu moabitence. Una dintre nurorile Noeminei s-a lăsat înduplecată de soacră-sa şi "s-a întors către poporul ei", pe cînd cealaltă, Rut, i-a spus: "...încotro vei merge tu, voi merge şi eu şi unde vei mînea tu, voi mînea şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi dumnezeul tău, dumnezeul meu" (Cartea Rut, I, 15―16).

Noemina şi Rut erau atît de sărace, încît socoteau fe­ricită ziua în care reuşeau să adune de pe ogorul cuiva o mînă de spice de orz rămase de la secerători. Şi s-a întîmplat (ce "pronie milostivă"!) ca Rut să se apuce să adune spice pe ţarina unui oarecare Booz, pe care Biblia ni-l prezintă cu respect ca pe un om "cu bună stare" (11, 1). Şi în loc s-o alunge pe Rut, aşa cum îi îngăduia legea, Booz i-a zis: "«...Să ştii că am poruncit slugilor mele să nu se atingă de tine. Şi dacă îţi este sete, du-te la urcioare şi bea din apa pe care au scos-o slugile». Atunci ea a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat în faţa lui şi a grăit către el: «...Fie să găsesc mereu, doamne, har în ochii tăi, căci tu m-ai mîngîiat şi cuvintele tale au mers la inima roabei tale, cu toate că eu nu sînt nici cît una din slujitoarele tale!»« (II, 9, 10, 13).

Bogătanul Booz "s-a îmbunat" pînă într-atîta, încît chiar a poftit-o pe Rut să prînzească cu slugile lui: "«...Mănîncă la masa mea şi întinge bucătura ta în oţet». ...Ea mîncă şi se satură şi îi mai prisosi..." (v. 14).

Ştergeţi-vă lacrimile de înduioşare! Urmează pilde şi mai mişcătoare de "bunătate" religioasă.

Aflînd de pe ce ţarină adunase noră-sa spice şi unde prînzise, Noemina bătu din palme de uimire şi-i spuse: "Omul acesta ne este rudă; este unul din neamurile cu drept de răscumpărare faţă de noi" (v. 20). Şi iată că în capul soacrei se născu planul cuvios de a-şi da nora după această "rudă" bogată.

"După acestea, soacra ei, Noemina, i-a zis: «Se cu­vine să-ţi caut un adăpost, ca să-ţi fie bine.

Ci acum, Booz, cu ale cărui slujitoare ai fost, este ne­greşit rudă cu noi. Şi iată că el vîntură în noaptea aceasta orzul la arie.

Tu deci spală-te şi unge-te cu miresme, ia pe tine veş­mintele cele frumoase şi coboară-te la arie. Nu te arăta omului pînă nu va sfîrşi de mîncat şi de băut.

Iar cînd se va culca, tu să bagi de seamă unde s-a culcat şi du-te şi ridică pătura de pe picioarele lui şi culcă-te acolo. Şi el îţi va spune ce să faci».

Şi Rut a zis către ea: «Tot ce mi-ai spus, voi înde­plini».

Şi s-a pogorît la arie şi a făcut în totul cum i-a po­runcit soacră-sa.

Ci Booz, după ce mîncase şi băuse şi inima lui se înveselise, s-a dus să se culce lîngă o movilă de boabe. Şi Rut a venit tiptil şi a ridicat pătura de pe picioarele lui şi s-a culcat acolo.

Însă, spre miezul nopţii, Booz a tresărit de frică şi, dibuind cu mîna, iată că o femeie era culcată la picioa­rele lui.

Şi a întrebat: «Cine eşti tu?». Răspuns-a ea: «Eu sînt Rut, roaba ta. Întinde poala veşmîntului tău peste roaba ta, căci tu îmi eşti rudă cu drept de răscumpă­rare».

Zis-a el: «Binecuvîntată să fii tu de domnul, fiica mea! Dragostea ta cea din urmă covîrşeşte pe cea de la început, fiindcă nu te-ai dus după oameni tineri, nici săraci, nici cu stare.

Ci acum, fiica mea, nu te teme; toate cîte ai spus îţi voi face...»" (III, 1―11).

Totuşi, Booz, respectînd întocmai pravilele biblice, care statorniceau cum se pot lua noi soţii din rîndul rudelor rămase văduve, i-a spus că mai există încă un bărbat care e rudă şi mai apropiată cu ea şi cu Noemina. Dar bărbatul acela, nu se ştie de ce, renunţase la încîntătoarea moabiteancă. Atunci Booz a adunat poporul şi a vestit că el o ia pe Rut.

"...Şi a intrat la ea şi domnul i-a dat sarcină şi a născut un fecior. Atunci au grăit femeile către Noemina: «Binecuvîntat să fie domnul care nu te-a lăsat, astăzi, fără răscumpărător! Pomenit să fie numele lui Izrail! El să-ţi împrospăteze sufletul şi să aibă grijă de tine la bătrîneţea ta; căci pe el l-a născut nora ta...» Şi i-au pus numele Obed. El este tatăl lui Iesei, tatăl lui David" (IV, 13―17).

Aceasta este povestea biblică plină de învăţăminte a lui Rut, noră exemplară, şi a Noeminei, cea mai de treabă dintre toate soacrele. În treacăt, trebuie să adu­cem prinosul nostru de admiraţie mărinimiei lui Booz, care, îndată ce Rut i-a căzut cu tronc, i-a îngăduit să mănînce cu secerătorii lui, să întingă "bucătura în oţet" ca să nu i se oprească în gît.

Criticii găsesc, totuşi, ciudat faptul că bogătanul Booz, în loc să mîne peste noapte acasă, s-a lungit la arie aşa cum fac muncitorii de rînd după seceriş. Dar şi mai ciudat li se pare că Rut s-a culcat pe furiş lîngă Booz, aşa cum povesteşte autorul acestei "istorii sfinte". Ei văd la autorul Bibliei semnele unui gust destul de dubios cînd el o sileşte pe tînăra femeie să facă lucruri necuviincioase fără a se ruşina. Dacă acest Booz, spun ei, ca rudă cu drept de răscumpărare, era dator s-o ia de soţie pe Rut, Noemina, care îi ţinea loc de mamă, ar fi avut datoria s-o dea în căsătorie în chip cinstit. Ea nu ar fi trebuit s-o înveţe meseria de tîrfă. În afară de aceasta, Noemina ar fi trebuit să ştie şi singură că există o rudă mai apropiată decît Booz şi acestei rude ar fi trebuit să i se adreseze.

Încă ceva: se ştie că biserica creştină susţine că Iisus Hristos se trage din David, prin urmare din Booz şi Rut. Booz se trage în linie directă din Fares, născut din incestul săvîrşit de Tamara, care s-a prefăcut în fe­meie desfrînată pentru a-l ademeni pe socrul ei, Iuda. În afară de aceasta, Booz însuşi este fiul lui Salmon şi al Rahabei, o femeie desfrînată din Ierihon. Cît despre Rut, ea este moabiteancă şi, prin urmare, face parte dintr-un trib care se trage din incestul săvîrşit de Lot cu fiica sa mai mare.

Totuşi, în toată povestea asta, cel mai interesant lu­cru pentru un cercetător este că, dictînd "Cartea Rut", "porumbelul" din nou nu a băgat de seamă că minciuna lui grosolană iese la iveală pretutindeni.

Între Salmon, soţul Rahabei, şi Iesei, tatăl lui David, nu mai există, în ordine cronologică, decît Booz şi Obed. Dar Rahab şi Salmon sînt contemporani cu Iosua, fiul lui Nun; Rahab s-a căsătorit cu Salmon după cucerirea Ierihonului. Pe de altă parte, Obed a trăit pe timpul ar­hiereului Eli, iar succesorul lui Eli, Samuil, a fost contem­poran cu Iesei; cîrmuirea judecătorilor ia sfîrşit cu Sa­muil, care a dat binecuvîntarea celui dintîi rege evreu, Saul, apoi l-a răsturnat şi "l-a uns rege" pe David.

Cronologia cărţii "Rut" vine categoric în contradic­ţie cu Cartea lui Iosua, fiul lui Nun, şi cu cartea ..Judecă­torilor". Materialmente este cu neputinţă să fi avut loc aşa cum e descris în aceste din urmă cărţi, lungul şir de calamităţi îndurate de poporul evreu, de războaie vic­torioase şi de îndelungate şi numeroase robii alternînd cu stări de independenţă, perioadă care a durat pînă la moartea lui Samson, adică 480 de ani, şi paralel Salmon şi Booz ― care au trăit la începutul acestei perioade ― să fi fost contemporani cu sfîrşitul ei.


CAPITOLUL AL DOUĂZECI Şl ŞASELEA

SFÎNTUL PROROC SAMUIL
A trăit în vremurile biblice un om pe nume Elcana, care a avut două soţii cît se poate de legitime: Ana şi Penina. Dintre ele, cea dintîi nu a avut copii. În fiecare zi, între cele două soţii aveau loc discuţii dintre cele mai penibile, pentru că proli­fica Penina, care era respingătoare ca păcatul şi acră ca oţetul, rîdea de sterpiciunea Anei. Pentru a pune capăt acestei stări de lu­cruri, Ana a hotărît să facă un pelerinaj religios. Dar unde să se ducă? Biblia spune că "chivotul legămîntului" se afla pe atunci la Silo, sub paza arhiereului Eli, a celor doi fii ai lui şi a lui Fineas. (Acesta nu trebuie confundat cu Fineas, fiul lui Eleazar). Elcana n-a stat mult pe gînduri şi a pornit cu familia lui spre Silo.

Ajunsă la Silo, "ori de cîte ori se ducea la casa dom­nului... ea plîngea şi nu mai mînca. Însă Elcana, bărba­tul ei, îi zicea: «Ano, de ce plîngi şi de ce nu mănînci? Şi de ce ţi-e inima rea? Oare nu sînt eu mai de preţ pentru tine decît zece feciori?»

Şi odată Ana, după ce mîncase şi după ce băuse în Silo, s-a sculat şi a venit în faţa domnului.

Iar Eli, arhiereul, şedea pe scaun lîngă unul din uşorii casei domnului.

Şi cum era cu sufletul amărît, se ruga înaintea dom­nului, vărsînd lacrimi.

Şi ea a făcut o juruinţă şi a zis: «Doamne Savaot! Dacă vei căuta spre jalea roabei tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita pe roaba ta şi vei da roa­bei tale o mlădiţă de parte bărbătească, eu îl voi sfinţi domnului pentru toate zilele vieţii lui şi briciul nu se va atinge de capul lui».

Dar pe cînd ea stăruia în rugăciunea ei înaintea dom­nului, Eli a luat seama la gura ei.

Însă fiindcă Ana se ruga în gîndul ei şi numai buzele ei se mişcau, iar glasul ei nu se auzea, Eli a crezut că este beată.

De aceea Eli a grăit către ea: «Cîtă vreme mai ţine beţia ta? Du-te şi trezeşte-te!»" (Cartea întîi a lui Sa-muil, I, 714).

Ana nu şi-a pierdut cumpătul şi i-a explicat cu vioi­ciune că nu a băut "nici vin, nici băutură îmbătă­toare...". Dîndu-şi seama de greşeala pe care o făcuse, arhiereul s-a interesat de Ana. Se ştie cam cum se întîmplă minunile de felul aceleia pentru care se ruga Ana. Aceeaşi metodă încercată se practică şi în zilele noastre. Nu e greu de ghicit ce s-a întîmplat. Cu îngăduinţa lui Elcana, soţul evlavioasei femei care se tînguia într-una, Eli a poftit nevasta stearpă să-i facă o vizită în locaşul sfînt. Ce-i drept, Ana a cam şovăit, dar soţul a liniştit-o: du-te, i-a zis el, cu domnul acesta; el o să-ţi dea să ţii talismanul sfînt şi asta o să-ţi fie de folos. În felul acesta Ana a fost admisă "în sfîntul locaş".

Deoarece Ana întîrzia să iasă din templu, Elcana s-a aşezat să se odihnească lîngă colonada exterioară. În cele din urmă, scumpa-i soţioară a apărut însoţită de Ofni şi Fineas, fiii preotului. Ei l-au încredinţat pe bu­nul Elcana că nu încape nici un fel de îndoială că de astă dată dumnezeu, cu atotputernicul lui har, va împlini ru­gămintea Anei. Şi, ce-i drept, după nouă luni, în familia lui Elcana a apărut un copil rotofei şi zdravăn, căruia i-au dat numele Samuil. Plină de bucurie, Ana repetă juruinţa ei de a nu tăia niciodată vreun fir de păr de pe capul acestui copil atît de mult aşteptat.

Cînd Samuil a mai crescut, Ana l-a dus la arhiereul Eli. Băiatul a fost consacrat domnului şi pus să cînte în corul templului şi să păzească altarul. Eli a încredinţat pe mamă, cu cuvîntul său de "proroc", că pe băiat îl aşteaptă o carieră neobişnuită. Ana cea bună la suflet era atît de mulţumită, încît pe dată, fără să se mişte din loc, a alcătuit o cîntare lungă, care este expusă în întregime în cap. al II-lea. Cititorul trebuie să ne fie recu­noscător că trecem peste ea fără s-o reproducem.

Dar nu putem să trecem sub tăcere versetele pline de indignare în care "sfîntul duh" înfierează purtarea dom­nilor Ofni şi Fineas, doi "ticăloşi" care pricinuiau mari necazuri lui dumnezeu:

"Însă feciorii lui Eli erau oameni vicleni care nu voiau să ştie de domnul, nici de îndatoririle preoţilor faţă de popor. Ori de cîte ori cineva aducea o jertfă, venea sluga preotului, în vreme ce carnea fierbea, cu o furcu­liţă cu trei dinţi în mînă, şi o înfigea în cazan sau în oală, sau în tingire, sau în blid şi cît scotea furculiţa lua preotul pentru sine. Şi astfel se purtau ei cu toţi izrailiţii care veneau să aducă jertfă acolo în Silo. Ba chiar mai înainte ca să ardă grăsimea, venea sluga preo­tului şi îmbia pe cel care aducea jertfă: «Dă-i preotului carne de fript, fiindcă el nu vrea să ia de la tine carnea fiartă, ci crudă». Şi dacă omul îi răspundea: «Stai să ardă mai întîi grăsimea şi pe urmă ia-ţi cît îţi pofteşte sufletul», celălalt îi lua vorba: «Nu, ci să-mi dai acum, iar dacă nu-mi dai, iau cu sila!». Astfel păcatul acestor tineri era grozav de mare înaintea domnului, fiindcă ei dispreţuiau prinoasele domnului" (Cartea întîi a lui Samuil, ÎI, 12―17).

Dar asta încă nu-i totul! Feciorii lui Eli "se culcau cu femeile care făceau de slujbă la uşa cortului desco­peririi" (v. 22).

Arhiereul cunoştea toate aceste fapte revoltătoare ale feciorilor săi, dar calmul profesional de slujitor al reli­giei, care era convins că credincioşii vor înghiţi totul, îl făcea să privească în tăcere aceste fapte ale feciorilor săi, atît de obişnuite pentru clerici.

Odată, cu această indignare lăudabilă, Biblia arată în acelaşi capitol că mama lui Samuil îşi vizita cu regu­laritate feciorul în Silo. "Şi Eli a binecuvîntat pe Elcana şi pe soţia lui, zicînd: «Dăruiască-ţi domnul, copii din femeia aceasta, în locul celui afierosit, pe care tu l-ai împrumutat domnului». Ei au plecat pe urmă acasă. Dom­nul însă a cercetat pe Ana şi ea a zămislit şi a născut încă trei feciori şi două fete. Iar copilul Samuil creştea sub paza domnului" (Cartea întîi a lui Samuil, II, 2021 ).

Scepticii îşi vor închipui, probabil, că mărirea fami­liei lui Elcana a avut loc cu contribuţia lui Ofni şi Fineas. Dar credincioşii vor obiecta că numai dumnezeu Savaot a binecuvîntat-o pe drăgălaşa Ana şi că tocmai în aceasta consta harul, în timp ce feciorii lui Eli, care se culcau cu alte pelerine, erau nişte ticăloşi ordinari. Ar fi fost un mare sacrilegiu să pună mîna pe femeile binecuvîntate de domnul, un sacrilegiu, poate, tot atît de mare ca şi acela de a băga furculiţa în oala sfîntă, în care fierbea carnea jertfită lui dumnezeu.

"Şi copilul Samuil slujea domnului sub ochii lui Eli. Iar în zilele acelea cuvîntul domnului era scump şi ară­tările erau singuratice.

Şi odată Eli stătea culcat în culcuşul său. Şi ochii lui începuseră să se întunece, astfel că nu putea să mai vadă bine.

Candelabrul domnului încă nu se stinsese şi Samuil dormea în locaşul domnului, unde se afla chivotul lui dumnezeu.

Atunci domnul strigă: «Samuile! Samuile!». Iar el răspunse: «Iată-mă!».

Şi a alergat la Eli şi a zis: «Iată-mă! M-ai strigat?». Dar Eli a zis: «Nu te-am chemat. Întoarce-te şi te culcă!». Şi el s-a dus şi s-a culcat.

Însă domnul iarăşi l-a strigat: «Samuile!«. Şi s-a scu­lat Samuil şi s-a dus la Eli şi i-a zis: «Iată-mă! M-ai chemat?». Ci răspuns-a Eli: «Nu te-am chemat, fiul meu; întoarce-te şi te culcă!».

Dar Samuil nu cunoştea încă pe domnul şi cuvîntul domnului pînă atunci nu i se descoperise.

Şi domnul a strigat a treia oară pe Samuil şi el s-a sculat şi a alergat la Eli şi i-a zis: «Iată-mă! M-ai che­mat?». Atunci şi-a dat seama Eli să domnul era cel care striga la copil.

Deci zis-a Eli către Samuil: «Du-te şi te culcă! Şi dacă te va mai chema, tu să zici: Vorbeşte, doamne, că robul tău ascultă!». Şi Samuil s-a dus şi s-a culcat în culcuşul său.

Şi a venit domnul şi a stat în dreptul lui şi l-a stri­gat ca şi mai înainte: «Samuile! Samuile!». Ci Samuil i-a răspuns: «Vorbeşte, căci robul tău ascultă!».

Şi domnul a zis către Samuil: «Iată, eu sînt gata să fac în Izrail un lucru pe care oricine îl va auzi îi vor ţiui amîndouă urechile».

În ziua aceea voi adeveri cu Eli tot ceea ce am vor­bit despre casa lui de la început şi pînă la sfîrşit.

Iar tu să-i dai de ştire că eu voi pedepsi casa lui în veşnicie, pentru fărădelege, fiindcă a ştiut că fiii săi huleau pe dumnezeu şi el nu i-a ţinut de rău.

Pentru aceea m-am jurat pentru casa lui Eli, că nele­giuirea casei lui Eli nu se va ierta în veac nici cu jertfe, nici cu prinoase!»u (Cartea întîi a lui Samuil, III, 114).

Dimineaţa, arhiereul a vrut să afle cum s-a sfîrşit aventura din timpul nopţii; vă puteţi închipui în ce încurcătură era tînărul levit, discipolul lui. Eli a început să stăruie, cerînd să-i spună tot adevărul, şi în cele din urmă Samuil şi-a dat drumul la gură cu toată sinceri­tatea.

"Atunci Samuil i-a împărtăşit lui toată descoperirea, fără să-i tăinuiască ceva. Iar Eli i-a zis: «El este dom­nul; facă ceea ce va socoti cu cale!». Şi Samuil creştea şi domnul era cu el şi nu lăsa să cadă pe pămînt nici unul din cuvintele lui. Şi a fost cuvîntul lui Samuil că­tre tot Izrailul şi tot Izrailul din Dan pînă în Beerşeba ştia că Samuil a fost adeverit să fie proroc al domnului" (Cartea întîi a lui Samuil, III, 1820).

Această primă parte a basmului cu vestitul proroc, care a fost, în acelaşi timp, şi ultimul dintre judecătorii Izrailului, a stîrnit unele observaţii critice. În legătură cu cartea atribuită lui Samuil, Fréret a emis următoarele considerente. El releva o greşeală pe care n-ar fi făcut-o nici un istoric serios, şi anume că cititorului nu i se spune absolut nimic cu privire la situaţia generală a po­porului despre care este vorba. Într-adevăr, este foarte greu să-ţi dai seama ce teritoriu ocupau evreii pe vre­mea preotului Eli, unde anume trăiau ei, dacă mai erau robi sau numai tributari ai fenicienilor, pe care scriitorii evrei ignoranţi, în treacăt fie spus, se încăpăţînează să-i numească filisteni. Autorul a fost, pe cît se pare, un preot pe care îl interesau în exclusivitate problemele profe­siunii lui, pe toate celelalte considerîndu-le fleacuri.

Autorul vorbeşte de oraşul Silo, arătînd că aici ar fi fost reşedinţa arhiereului Eli. În legătură cu acesta, Vol­taire face observaţia că satul denumit Silo aparţinea fenicienilor şi că e puţin probabil ca ei să fi tolerat acolo un mare preot al unei credinţe străine. Chiar dacă "chi­votul legămîntului" se afla în acel sat, el nu a putut să fie păstrat acolo decît în taină, pentru că, aşa cum vom afla din cele ce urmează, filistenii au pus mîna pe el abia mult mai tîrziu, în urma unei bătălii destul de crîncene. Dar atunci cum se explică pelerinajul evreilor la Silo?


Yüklə 2,54 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin