Capitolul XVI religiile din china antică



Yüklə 3,84 Mb.
səhifə31/104
tarix03.11.2017
ölçüsü3,84 Mb.
#29610
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   104

Acestea toate se petreceau la doi sau trei ani după crucificare. (Nu se cunoaşte data exactă a răstignirii lui lisus: ea a putut să aibă loc în 30 sau 33. Prin urmare, convertirea lui Pavel poate fi datată cel mai devreme în 32 şi cel mai târziu în 36.) După cum vom vedea, credinţa în învierea lui Hristos constituie elementul fundamental al creştinismului, mai ales al creştinismului Sfântului Pavel2. Acest fapt este de mare importanţă, căci Epistolele sale constituie primele documente relatând istoria comunităţii creştine. Or, Epistolele sunt toate pătrunse de o fervoare fără egal: certitudinea învierii, deci mântuirea întru Hristos. „în sfârşit, scria marele elenist Wilamowitz-Moellendorff, limba greacă exprimă o ardentă şi vie experienţă spirituală"3.

Un alt fapt merită evidenţiat: scurtul răstimp — de numai câţiva ani — care separă experienţa extatică a lui Pavel de evenimentul care a revelat vocaţia lui lisus. în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu (deci în 28-29 d.Hr.), un ascet, loan Botezătorul, a început să umble prin toată împrejurimea Iordanului, „propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor" (Luca, 3: l sq.). Istoricul Flavius Josephus îl descrie ca pe „un om cinstit", care îi îndemna pe evrei să practice virtutea, dreptatea şi evlavia (Ant. Jud., 18, v. 2, § § 116-119). De fapt, el era un adevărat profet, luminat, irascibil şi vehement, în luptă deschisă cu ierarhia religioasă şi politică evreiască. Şef al unei secte milenariste, loan Botezătorul vestea iminenţa împărăţiei, dar fără ca să revendice titlul de Mesia. Chemarea sa a avut un mare succes. Printre miile de oameni care veneau din toată Palestina ca să primească botezul lui loan se afla şi lisus, originar din Nazaretul Galileei. Potrivit tradiţiei creştine, loan Botezătorul a recunoscut în el pe Mesia.

1 Faptele Apostolilor, 9: 3-5, 18-19. Autorul Faptelor istoriseşte încă în două locuri întâlnirea cu Hristos înviat pe drumul Damascului; 22: 4-21; 26: 12-20.

2 în Epistola întâi către Corinteni (15: 5-8) el enumera cu grijă pe toţi cei cărora li s-a arătat Hristos înviat.

3 Wilamowitz-Moellendorff, citat de G. Bonikamm, Paul, pp. 9-10.

425


Naşterea creştinismului

Nu cunoaştem motivul pentru care s-a botezat lisus. Dar este sigur faptul că botezul i-a revelat măreţia mesianică, în Evanghelii, misterul acestei revelaţii e tradus prin imaginea Spiritului lui Dumnezeu coborând în chip de porumbel şi un glas venind din cer şi zicând: „Acesta este Fiul meu cel iubit..." (Matei, 3: 16; cf. Marcu, 1:11; Luca, 3: 22). îndată după botez, lisus s-a retras în pustiu. Evangheliile precizează că „Duhul 1-a mânat în pustie", spre a fi ispitit de Satan (Marcu, 1: 12; Matei, 4: 1-10; Luca, 4: 1-13). Caracterul mitologic al acestor ispitiri este evident, dar simbolismul lor relevă structura specifică eshatologiei creştine. Morfologic, scenario-ul este constituit dintr~o serie de înfruntări iniţiatice, analoage cu acelea ale lui Gautama Buddha (cf. § 148). lisus posteşte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi Satan îl „ispiteşte": el îi cere mai întâi miracole („zi ca pietrele acestea să se facă pâini"; el îl duce pe aripa Templului Ierusalimului şi îi spune: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos") şi apoi îi oferă puterea absolută: „toate împărăţiile lumii şi slava lor". Cu alte cuvinte, Satan îi oferă puterea de a distruge Imperiul roman (deci triumful militar al iudeilor, vestit prin apocalipse) cu condiţia ca lisus să i se închine lui4.

Câtva timp, lisus a practicat botezul, ca şi loan Botezătorul, şi probabil cu mai mult succes decât el (cf. loan, 3: 22-24; 4: 1-2). Dar aflând că profetul fusese arestat de Irod, lisus a părăsit ludeea, îndreptându-se către ţinutul său natal. Flavius Josephus explică actul lui Irod prin frica lui: acesta se temea de influenţa Botezătorului asupra maselor şi se temea de o răscoală. Oricum ar fi, întemniţarea sa a declanşat propovăduirea lui lisus. De la sosirea sa în Galileea, lisus a proclamat Evanghelia, adică Vestea cea Bună: „S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape: pocăiţi-vă şi credeţi în Vestea cea Bună"5. Mesajul exprimă speranţa eshatologică, care, cu puţine excepţii, domina religiozitatea evreiască de mai bine de un secol. Urmând profeţilor şi lui loan Botezătorul, lisus predica transfigurarea iminentă a J urnii: aceasta este esenţa predicăm sale (cf, § 220).

înconjurat de primii săi ucenici, lisus predica şi învăţa în sinagogi şi în aer liber, adresându-se, mai ales, celor umili şi dezmoşteniţi. El întrebuinţa mijloacele didactice tradiţionale, raportându-se la istoria sfântă şi la personajele biblice cele mai cunoscute, folosind tezaurul imemorial de imagini şi simboluri, întrebuinţând mai ales limbajul figurat al parabolelor. Ca atâţia alţi „oameni-divini" ai epocii elenistice, lisus era medic şi taumaturg, vindecând tot felul de boli şi alinându-i pe cei posedaţi. Ca urmare a anumitor miracole, el a fost bănuit de vrăjitorie, crimă pedepsită cu moartea. „Cu Belzebuth, Căpetenia demonilor, scoate pe demoni", spuneau unii. „Alţii, ispitîndu-1, cereau de la El semn venit din cer"6. Faima de exorcist şi taumaturg nu s-a şters din amintirea evreilor: o tradiţie din secolul I sau ai II-lea îl menţionează pe Yeshu „care practica vrăjitoria şi uimea Israelul"7.

Propovăduirea lui lisus nu a întârziat să neliniştească cele două grupări politice şi religioase influente: fariseii şi saducheii. Primii erau iritaţi de libertăţile pe care şi le lua Nazarineanul

4 Desigur, scenario-ul „ispitirilor" a fost inclus mai târziu între tradiţiile culese în Evanghelii, după eşecul răscoalei din 66-70', adică după distrugerea Templului de către romani. Dar, în orizontul simbolic în care se dezvolta Biserica, „ispitirile" prefigurau minunile lui lisus (căci la scurtă vreme după aceea el va preschimba apa în vin şi va înmulţi pâinile şi peştii) şi triumful creştinismului (căci, deşi Imperiul roman nu a fost distrus de o răscoală armată, el va sfârşi prin a fi învins, adică prin a deveni creştin).

5 Marcu, 1:15. Matei, 4: 17 vorbeşte despre împărăţia Cerurilor, dar cele două formule sunt sinonime.

6 Luca, 11: 15-16. Luca a înţeles bine că cererea unui „semn" din cer şi acuzarea de vrăjitorie constituiau o unitate narativă; alte Evanghelii le povestesc separat; Marcu, 3: 22; H: 11; Matei, 12: 24, 38; 16: 1; cf. C. H. Dodd, The Founder ofChristianity, p. 179, n. 11.

7 Cf. fi. Sanhedrin, 43 a. Acelaşi text aduce şi al!e informaţii, a căror importanţă o vom vedea mai târziu, căci ele sunt independente de izvoarele creştine (cf. p. 327, n. 12). Sursele rabinice sunt citate şi discutate de J. Klausner, Jexus ofNazareth, pp. 17-47.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

426

faţa de Tora. Cât despre saduchei, ei erau atenţi să evite tulburările susceptibile a izbucni ca urmare a oricărei propagande mesianice, într-adevăr, împărăţia lui Dumnezeu propovăduită de lisus amintea, pentru unii, de fanatismul religios şi intransigenţa politică a zeloţilor. Aceştia din urmă refuzau să recunoască autoritatea romanilor pentru că, pentru ei, „Singur Dumnezeu era Cârmuitor şi Stăpân" (Josephus, Ant. Jud., 18, l, 6, § 23). Cel puţin unul dintre cei doispre­zece apostoli, Simon Zelotul8, era un vechi zelot (Marcu, 3: 18). Luca arată că, după răstignire, un discipol spune: „Ci noi nădăjduiam că El este cel ce avea să izbăvească pe Israel" (24: 21).



De altfel, unul din episoadele cele mai spectaculoase şi mai misterioase relatat de Evanghelii scoate în evidenţă neînţelegerea în legătură cu împărăţia propovăduită de lisus9. După ce predicase o bună parte a zilei aceleia, lisus află că cei 5 000 de oameni care îl urmaseră pe malul Tiberiadei nu aveau nimic de mâncare cu ei. Atunci le-a poruncit la toţi să se aşeze şi, înmulţind miraculos câteva pâini şi câţiva peşti, au mâncat cu toţii. Este vorba de un act ritual străvechi, prin intermediul căruia e afirmată sau restaurată solidaritatea mistică a unui grup. în cazul de faţă, masa în comun ar putea se însemne anticiparea simbolică a viitorului eschaton, deoarece Luca (9: 11) precizează că lisus le vorbise chiar atunci despre împărăţia lui Dumnezeu. Dar, exaltându-se de această nouă minune, mulţimea nu a înţeles semnificaţia ei profundă şi a văzut în lisus pe „regele-profet" aşteptat cu nerăbdare, care avea să-1 mântuiască pe Israel. „însă lisus a cunoscut că au să vină să-L ia cu sila ca să-L facă rege" (loan, 6: 15). Atunci, El a împrăştiat mulţimea, a intrat într-o barcă împreună cu ucenicii şi a traversat Lacul Tiberiadei.

Neînţelegerea ar putea fi socotită drept o revoltă eşuată, în orice caz, lisus a fost părăsit de mulţime. După loan (6: 66-67), numai Cei Doisprezece i-au rămas credincioşi. Cu ei, în primăvara anului 30 (sau 33), lisus a hotărât să sărbătorească Pastele în Ierusalim. S-a discutat mult — şi se mai discută încă — despre ţelul acestei călătorii. Probabil că lisus voia să-si proclame mesajul în însuşi centrul religios al Israelului, ca, într-un feJ sau altul, să determine un răspuns decisiv din partea iudeilor10. Pe când era aproape de Ierusalim, oamenii „credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta îndată" (Luca, 19: 11). lisus a intrat în oraş ca un rege mesianic (Marcu, 11: 9-10), i-a alungat pe vânzătorii şi negustorii din Templu şi a propovăduit mulţimii (11: 15 sq.). A doua zi a intrat din nou în Templu şi a rostit parabola cu lucrătorii de vie, care, după ce omoară pe trimişii stăpânului lor, îi prind şi îi omoară şi fiul. „Ce va face acum stăpânul viei? conchide lisus. Va veni şi va pierde pe lucrători, iar via o va da altora" (12:9).

Pentru preoţi şi cărturari, semnificaţia parabolei era transparentă: profeţii au fost persecutaţi şi ultimul trimis, loan Botezătorul, fusese ucis de puţină vreme. După lisus, Israel continua să fie via lui Dumnezeu, dar ierarhia sa religioasă era condamnată; noul Israel va avea alte căpetenii11, în plus, lisus lăsa să se înţeJeagă că el era moştenitorul viei, „fiul cel iubit" al stăpânului — proclamaţie mesianică ce putea să provoace sângeroase represalii din partea ocupantului. Or, după cum va spune Marele Preot Caiafa, „mai de folos ne este ca să moară un om pentru popor, decât tot neamul să ne piară" (loan, 11: 50). Trebuia intervenit repede, înainte ca să se alarmeze partizanii lui lisus. Arestarea trebuia să aibă loc în taină, în timpul nopţii, în ajunul Paştilor, lisus a celebrat ultima cină cu discipolii. Această ultimă agapă va deveni ritul central al creştinismului: euharistia, a cărei semnificaţie ne va reţine atenţia ceva mai departe (§ 220).

8 Cf. S. C. F. Brandon, Jesux andthe Zealots, pp. 44-47, 243-245.

9 Episodul este istorisit de toate cele patru Evanghelii (Marcu şi Matei îl povestesc de două ori); Marcu, 6: 30-44; 8: 1-10; Matei, 14: 13-21; 15: 32-39; Luca, 9: 10-17; loan, 6: 1-15.

10 C. H. Dodd, op. cit., pp. 139 sq; R. M. Grant, Auguxtnx to Constantine, p. 43.

11 Cf. C. H. Dodd, p. 150.

427


Naşterea creştinismului

„După ce au cântat laude au ieşit la Muntele Măslinilor" (Matei, 26: 30). Din această noapte patetică, tradiţia a păstrat amintirea a două întâmplări care obsedează încă conştiinţele creştine, lisus îl vesteşte pe Petru că, „înainte de a fi cântat cocoşul", se va fi lepădat de trei ori de el (Matei, 26: 34; cf. Mărcii, 14: 26-31). Or, lisus vedea în Petru pe cel mai statornic ucenic al său, cel care trebuia să sprijine comunitatea credincioşilor. Desigur, renegarea lui Petru nu făcea decât să confirme fragilitatea naturii umane. Totuşi, o asemenea faptă nu anulează câtuşi de puţin măreţia şi virtuţile charismatice ale lui Petru. Semnificaţia acestui incident dureros este evidentă: în economia mântuirii, virtuţile omeneşti, la fel ca şi păcatele, nu contează; ceea ce contează este să te căieşti şi să nu pierzi speranţa. O mare parte a istoriei creştinismului ar fi greu de explicat fără precedentul lui Petru; renegarea şi căinţa sa (Matei, 26: 74) au devenit, într-o oarecare măsură, modelul exemplar al oricărei vieţi creştine.

Nu mai puţin exemplară este scena următoare, care se petrece „într-un loc numit Ghetsemani". lisus ia cu el pe Petru şi pe alţi doi apostoli şi le spune: „întristat este sufletul meu până la moarte, rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu mine" (Matei, 26: 38). Depărtându-se câţiva paşi, „a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat: «Tată, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti»" (26: 39). Dar când s-a întors i-a găsit pe discipoli aproape dormind. Si i-a zis lui Petru: „Aşadar, n-aţi avut putere să privegheaţi cu mine un singur ceas" (26: 40). „Vegheaţi şi vă rugaţi!", le spune el din nou. Zadarnic însă; revenind „i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi" (26: 43; cf. Marcu, 14: 32-42; Luca, 22: 40-46). Or, ştim după Ghilgameş (§ 23), a înfrânge somnul, a rămâne „treaz" constituie cea mai dură confruntare iniţiatică, deoarece ea urmăreşte transmutarea condiţiei profane, obţinerea „imortalitaţii". La Ghetsemani, „veghea iniţiatică" — deşi limitată la numai câteva ore — s-a dovedit mai presus de puterile omeneşti. Acest eşec va deveni şi el model exemplar pentru majoritatea creştinilor.

Curând după aceasta, lisus este prins de straja Marelui Preot, întărită probabil cu soldaţi romani. Este greu de stabilit suita evenimentelor. Evangheliile înfăţişează două judecăţi deosebite. Sinedriul 1-a găsit pe lisus vinovat de blasfemie. Căci, întrebat de Marele Preot: „Eşti tu Hristosul (adică Mesia), Fiul Celui Binecuvântat?", el răspunde: „Eu sunt" (Marcu, 14: 61-62; cf. Matei, 26: 57-68; Luca, 22: 54, 66-71). Blasfemia se pedepsea prin omorâre cu pietre, dar nu este sigur că, în epocă, Sinedriul avea dreptul de a condamna la moarte, în orice caz, lisus a fost apoi judecat de Pilat din Pont, prefectul ludeei. Acuzat de răsculare („Tu eşti Regele iudeilor?"), el a fost condamnat la moarte prin crucificare, supliciu tipic roman. Luat în batjocură (împodobindu-1 cu o mantie de purpură şi cu o cunună de spini, soldaţii i se adresau: „Bucură-te, regele iudeilor!"), lisus a fost răstignit întrei doi „tâlhari". Cu acest termen — lestes — Josephus îi desemnează adesea pe răsculaţi. Astfel, contextul executării lui lisus a fost în mod clar suprimarea revoltei evreieşti împotriva ocârmuirii romane şi a colaboratorilor ei în ludeea. Orice proclamare a apropierii împărăţiei lui Dumnezeu implica, în ochii autorităţilor de la Ierusalim, restaurarea unui regat evreiesc12.

Prinderea, judecarea şi răstignirea lui lisus i-au împrăştiat pe credincioşi. Curând după arestare, Petru, discipolul preferat, se leapădă de el de trei ori. Cu siguranţă că propovăduirea lui lisus şi chiar numele său s-ar fi adâncit în uitare, în absenţa unui episod singular şi de neînţeles în afara credinţei: învierea celui răstignit. Tradiţia transmisă de Pavel şi de Evanghelii acordă o importanţă decisivă mormântului gol şi numeroaselor apariţii ale lui lisus înviat. Oricare ar fi natura acestor experienţe, ele constituie sursa şi temelia creştinismului. Credinţa în lisus

12 R. M. Grant, Augustus Io Constantine, p. 43. Tradiţia rabinică arată că lisus a fost judecat de către autorităţile evreieşti şi condamnat la spânzurătoare în ajunul Paştilor; J. Klaussner, Jesus ofNazareih, pp. 18 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

428


Hristos înviat a transformat o mână de fugari demoralizaţi într-un grup de oameni hotărâţi şi convinşi de invincibilitatea lor. S-ar putea spune că apostolii au cunoscut şi ei confruntarea iniţiatică a disperării şi a morţii spirituale, înainte de a renaşte la o viaţă nouă şi de a deveni primii misionari ai Evangheliei.

220. Vestirea Cea Bună: împărăţia Iui Dumnezeu e aproape

Rudolf Bultmann vorbea despre „insuportabila platitudine" a biografiilor lui lisus. într-ade-văr, mărturiile sunt puţin numeroase şi puţin sigure. Cele mai vechi dintre ele — Epistolele lui Pavel — neglijează cu totul, aproape, viaţa istorică a lui lisus. Evangheliile sinoptice, redactate între anii 70 şi 90, reunesc tradiţii transmise oral de către primele comunităţi creştine. Dar aceste tradiţii se referă atât la lisus, cât şi la Hristos înviat. Aceasta nu infirmă necesarmente valoarea lor documentară, căci elementul esenţial al creştinismului, ca de altfel al oricărei religii care se revendică de la un întemeietor, este tocmai memoria. Amintirea lui lisus constituie modelul exemplar al oricărui creştin, însă tradiţia transmisă de primii martori nu era doar „istorică", ci şi „exemplară"; ea păstra structurile semnificative ale evenimentelor şi propo-văduirii, şi nu amintirea exactă a activităţii lui lisus. Fenomenul este bine cunoscut, şi nu doar în istoria religiilor.

Pe de altă parte, trebuie ţinut seamă de faptul că primii creştini, evreii din Ierusalim, constituiau o sectă apocaliptică înăuntrul iudaismului palestinian. Ei erau într-o aşteptare iminentă a celei de a doua veniri a lui Hristos: parousia; pe ei îi preocupa sfârşitul istoriei şi nu istoriografia aşteptării eshatologice. în plus, după cum era de aşteptat, în jurul învăţăto­rului înviat, s-a cristalizat destul de devreme o întreagă mitologie, care ne aminteşte de aceea a zeilor mântuitori şi a omului inspirat de divinitate (theios anthropos). Această mitologie, pe care o vom evoca mai departe (§ 222), este deosebit de importantă; ea ne ajută să înţelegem dimensiunea religioasă specifică creştinismului, precum şi istoria lui ulterioară, miturile care 1-au proiectat pe lisus din Nazaret într-un univers de arhetipuri şi de figuri transcendentale sunt tot atât de „adevărate" ca şi gesturile şi cuvintele sale: aceste mituri confirmă, într-adevăr, puterea şi creativitatea mesajului său originar. Graţie, de altfel, acestei mitologii şi simbolistici universale, limbajul religios al creştinismului a devenit ecumenic şi accesibil şi dincolo de focarul său de origine.

Se admite îndeobşte că Evangheliile sinoptice ne-au transmis esenţialul mesajului, în primul rând, proclamarea împărăţiei lui Dumnezeu. După cum am arătat (p. 425), lisus şi-a început misiunea în Galileea, predicând „Vestea cea Bună care vine de la Dumnezeu: «S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu e aproape»" (Marcu, 1: 15)13. Eschatonul este iminent: „sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Marcu, 9: 1; cf. 13: 30). „Cât despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Marcu, 13: 32).

Totuşi, alte cuvinte ale lui lisus lasă să se înţeleagă că împărăţia a şi venit. După alungarea unui demon, el spune: „Dacă însă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot afară pe demoni, atunci a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu" (Luca, 11: 20). Alta dată lisus afirmă că din zilele lui loan Botezătorul până acum „împărăţia lui Dumnezeu suferă silnicie şi oamenii silei pun

13 Exegeza contemporană acceptă drept autentice patru enunţuri privind împărăţia lui Dumne/eu: Marcu, 1: 15 a; Luca, 11: 20; Luca, 17: 20-21; Matei, 11: 12. Cf. N. Perrin, Rediscovering the teachings ofJesus, pp 63 sq.; id., The New Testament: An Introduction, pp. 288 sq.

429


Naşterea creştinismului

mână pe ea" (Matei, 11: 12)*. Sensul pare a fi: împărăţia este împiedicată de către cei violenţi, dar ea este de pe acum prezentă14. Spre deosebire de sindromul apocaliptic, ilustrat din belşug în literatura epocii, împărăţia soseşte fără cutremure, ba chiar fără semne exterioare, „împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe văzute, nici nu se va spune: «lat-o acolo, sau iat-o aici, căci, să ştiţi, împărăţia lui Dumnezeu este în înăuntrul vostru»" (Luca, 17: 20-21). în parabolele sale, împărăţia lui Dumnezeu este comparată cu dezvoltarea seminţei care creşte singură (Marcu, 4: 26-29), cu grăuntele de muştar (30-32), cu drojdia care face să crească aluatul (Matei, 13: 33).

Este posibil ca aceste două proclamări divergente ale împărăţiei — într-un viitor foarte apropiat, în prezent — să corespundă unor faze diferite din propovăduirea lui lisus15. Se poate concepe, de asemenea, că ele exprimă două traduceri diferite ale aceluiaşi mesaj: (1) iminenţa împărăţiei, anunţată de profeţi şi apocalipse, altfel spus, „sfârşitul lumii istorice", şi (2) anticiparea împărăţiei, prin aceia, care, graţie mijlocirii lui lisus, trăiesc de pe acum în prezentul atemporal al credinţei16.

Mai ales această a doua tălmăcire posibilă a mesajului evidenţiază demnitatea mesianică a lui lisus. Este în afara oricărei îndoieli că discipolii săi 1-au recunoscut drept Mesia, după cum o dovedeşte numirea de „Christ" (echivalent grecesc al „Celui Uns", adică „Mesia"). lisus nu foloseşte niciodată acest termen cu privire la el însuşi; îl acceptă totuşi când este rostit de alţii (Marcu, 8: 29; 14: 61). Probabil că lisus a evitat denumirea de Mesia pentru a evidenţia deosebirea dintre Vestea cea Bună pe care o predica el şi formele naţionaliste ale mesianismului evreu, împărăţia lui Dumnezeu nu era teocraţia pe care voiau zeloţii să o instaureze cu ajutorul armelor. lisus se autodefinea mai ales prin expresia Fiul Omului. Acest termen, care nu era la început decât un sinonim pentru „omul" (cf. § 203), a sfârşit prin a însemna — implicit în predicaţia lui lisus şi explicit în teologia creştină — Fiul lui Dumnezeu.

Dar, în măsura în care se poate reconstitui, cel puţin în liniile principale, „personajul" lisus, el poate fi comparat mai ales cu figura Slujitorului Pătimitor (Isaia, 40-55; cf. § 196). „Nimic nu ne îndreptăţeşte să respingem ca neautentice versetele în care se vorbeşte despre încercările grele care îl aşteaptă, întreaga sa misiune devine inexplicabilă dacă se refuză să se admită că el a întrezărit şi acceptat eventualitatea suferinţelor, umilirii şi, fără doar şi poate, a morţii înseşi. Urcându-se la Ierusalim, el şi-a asumat desigur, poate fără să îndepărteze definitiv posibilitatea unei intervenţii victorioase a lui Dumnezeu, riscurile demersului său"17.

„Să nu socotiţi, declară lisus, că am venit să stric Legea sau pe Profeţi: n-am venit să stric, ci să împlinesc" (Matei, 5: 17). Ca şi profeţii, el exaltă curăţenia inimii împotriva formalis­mului ritual; el revine neobosit asupra iubirii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, în Predica de pe Munte (Matei, 5: 3-12; Luca, 6: 20-23), lisus evocă fericirile care îi aşteaptă pe cei milostivi şi pe cei curaţi cu inima, pe cei blânzi şi pe făcătorii de pace, pe cei ce plâng şi pe cei prigoniţi pentru dreptate. Este textul evanghelic cel mai cunoscut în afara lumii creştine. Şi totuşi, pentru, lisus Israel rămâne poporul ales al lui Dumnezeu. El pentru oile pierdute ale casei lui Israel a fost trimis (Matei, 15: 24) şi în mod cu totul excepţional îşi întoarce faţa către păgâni; le porunceşte discipolilor săi să îi evite (Matei, 10: 5). Dar la întemeierea împărăţiei

* In versiunile româneşti, citatul este tradus astfel: „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se străduiesc pun mâna pe ea" (nota trad.).

14 Cf. Ernst Kăsemann „The Problem of the Historical Jesus", pp. 42 sq.; N. Perrin, Rediscovering, pp. 76 sq.

15 Marcel Simon, Ije Juddisme et le Christianisme antique, p. 86.

16 Reluându-1 pe R. Bultmann, N. Perrin vorbeşte despre „experienţa realităţii existenţiale"; cf. New Testament, p. 290.

17 M. Simon, op. cit., p. 87. Despre cele două figuri ideale, a lui Mesia şi a Slujitorului patimilor, în persoana lui lisus, cf, C. H. Dodd, op. cit,, pp. 103 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

430

el pare să fi acceptat „toate neamurile" (Marcu, 13: 10, Matei, 8: 11). în continuarea Profeţilor şi a lui loan Botezătorul, propovăduirea lui lisus urmărea transformarea radicală a poporului evreu, altfel spus, emergenţa unui Nou Israel, a unui nou popor al lui Dumnezeu. Tatăl nostru (Luca, 11:1-4; Matei, 6: 9-13) rezumă admirabil „metoda" de a ajunge la aceasta. Expresie a evlaviei ebraice, rugăciunea nu foloseşte persoana întâi singular, ci doar pluralul: Tatăl nostru, pâinea noastră cea de toate zilele d&-ne-o nouă astăzi, iartă-«e nouă păcatele noastre, izbăvQşte-ne de Cel Rău. Conţinutul derivă din rugăciunea Kaddisch a vechii sinagogi; el reflectă nostalgia de a retrăi o experienţă religioasă primitivă: epifania lui Iahve ca Tată. Insă textul propus de lisus este mai concis şi mai emoţionant18. Dar, orice rugăciune trebuie să fie pătrunsă de credinţa adevărată, adică aceea mărturisită de Avraam (cf. § 57). „Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă" (Marcu, 10: 27). De asemenea, totul este cu putinţă pentru cel credincios (Marcu, 9: 23). Prin misterioasa virtute a credinţei avraamice, modul de a fi al omului decăzut este schimbat din rădăcină. „Toate cele ce veţi cere rugându-vă, credeţi că le veţi primi si vi se vor da" (Marcu, 11: 24; cf. Matei, 21: 22). Cu alte cuvinte, Noul Israel se naşte prin puterea tainică a credinţei avraamice, şi aceasta explică, de altfel, şi succesul misiunii creştine propovăduind credinţa în lisus Hristos înviat.


Yüklə 3,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   104




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin