Capitolul XVI religiile din china antică



Yüklə 3,84 Mb.
səhifə34/104
tarix03.11.2017
ölçüsü3,84 Mb.
#29610
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   104

1 „în toate crizele istorice, două mituri crepusculare au obsedat poporul roman: 1) viaţa Cetăţii este finită, durata sa fiind limitată la un anumit număr de ani (numărul „mistic" revelat de cei doisprezece vulturi văzuţi de Rorrmlus) şi 2) «Anul cel Mare» va pune capăt istoriei întregi, deci şi aceleia a Romei, printr-o ekpyrosis universală. Istoria însăşi a Romei şi-a luat asupra ei sarcina să dezmintă aceste temeri până foarte târziu. Căci la 120 de ani de la întemeierea Romei s-a înţeles că cei doisprezece vulturi văzuţi de Romulus nu semnificau 120 de ani de viaţă istorică a Cetăţii, după cum se temuseră mulţi. După 365 de ani, s-a putut constata că nu era vorba de un «An Mare», în care un an al Cetăţii ar fi fost echivalent cu o zi, şi s-a presupus că destinul acordase Romei un alt «An Mare», alcătuit din douăsprezece luni de câte 100 de ani fiecare" (Le mythe de V eternei retour, ediţie nouă, p. 157).

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

442

Cetăţii. Data sa de naştere, 23 septembrie, a fost considerată „drept punctul de plecare al Universului căruia August i-a salvat existenţa şi i-a schimbat faţa"2. Acum se dezvoltă speranţa că Roma se poate regenera periodic ad infinitum. Astfel, eliberată de miturile celor doisprezece vulturi şi al ekpyrosis-u\\\i., Roma va putea să se întindă, după cum anunţă Vergiliu (Eneida, VI, 798), până în regiunile care „sunt dincolo de drumurile Soarelui şi ale Anului" (extra anni solisque vias).



Avem de-a face cu un suprem efort de a elibera istoria de destinul astral sau de legea ciclurilor cosmice, şi de a regăsi, prin intermediul mitului înnoirii veşnice a Romei, mitul arhaic al regenerării anuale a Cosmosului prin recrearea sa periodică (de către preoţii sacrificatori sau de către Suveran). Este, totodată, o încercare de a valoriza istoria pe plan cosmic; adică de a considera evenimentele şi catastrofele istorice drept adevărate arderi şi dizolvări cosmice care trebuie să pună capăt perioadei Universului ca să-i permită regenerarea. Războaiele, distrugerile, suferinţele provocate de istorie nu mai sunt semne înainte-mergdtoare ale trecerii de la o vârstă cosmică la alta, ci constituie ele însele această trecere. Astfel, cu fiecare perioadă de pace, istoria se înnoieşte şi, prin urmare, o nouă lume începe; în ultimă instanţă (după cum o demonstrează mitul constituit în jurul lui Augustus), Suveranul repetă creaţia Cosmosului.

în Egloga a IV-a, Vergiliu vesteşte că Vârsta de Aur este pe punctul de a reîncepe sub consulatul lui Asinius Pollion (~ 40, adică înainte de victoria finală a lui Octavian). „Este naş­terea unui nou ciclu de secole (magnus ab integro saeclorum nascitur ordo). Iată revine Fecioara (jam redit et Virgo) şi se reîntoarce domnia lui Saturn". O „seminţie de aur" apare pretutindeni în lume, iar Suveranul ei e Apollon (5-10). Vergiliu asociază toate aceste semne specifice reîntoarcerii Vârstei de Aur cu naşterea unui copil căruia nu i se cunoaşte identitatea, dar pe care numeroşi savanţi îl presupun a fi copilul lui Pollion. S-a discutat îndelung şi se mai discută încă semnificaţia acestui inspirat şi enigmatic poem. Pentru noi, este de ajuns să subliniem puterea vizionară a lui Vergiliu: ca un adevărat vates, el a surprins contextul atât cosmic, cât şi religios al sfârşitului războaielor civile şi a intuit funcţia eshatologică a păcii instaurate prin victoria lui Octavian Augustus.

într-adevăr, domnia lui Augustus marchează o renaştere creatoare a religiei romane tradiţio­nale4. Potrivit lui Suetoniu (Aug., 90-92), Augustus se purta ca un adevărat roman de altădată, ţinând seamă de vise şi de alte vestiri, observând manifestările zeilor, practicând pieîas faţă de zei şi de oameni. „Această religio, şi nu teologia stoică, a dictat mereu actele hotărâtoare ale împăratului... Prinpietas şi religio, atitudinea religioasă şi idealurile trecutului roman erau reluate în mod conştient şi reînnoite"5. Augustus decretează restaurarea sanctuarelor ruinate şi zideşte un mare număr de temple. El restabileşte funcţiile sacerdotale rămase neocupate de multă vreme (de exemplu, slujba aQflamen Dialis), reînvie confrerii venerabile ca acelea ale titiilor, ale lupercilor şi ale alvarilor. Contemporanii nu se îndoiau de autenticitatea schimbării. „Venirea erei noi a fost celebrată în cântecele poeţilor, precum şi în manifestări publice" (F. Altheim, op. cit., p. 238). Operele de artă ale secolului lui Augustus reflectă în mod strălucit reînnoirea experienţei şi gândirii religioase.

Istoria şi-a luat sarcina să dezmintă „vârsta de aur" încă de la moartea lui Augustus şi romanii au început din nou să trăiască în aşteptarea unui dezastru iminent. Dar secolul lui Augustus

2 J. Carcopino, Virgile et le Mystere de la IV-e eglogue, p. 200.

3 Le mythe de l'eternel retour, pp. 159—160.

4 Este meritul lui Franz Altheim de a fi insistat asupra autenticităţii religioase a reformelor lui Augustus; cf. History of Roman religion, pp. 350 sq.; La religion romaine antique, pp. 230 sq. Paginile care urmează datorează mult analizelor sale.

5 F. Altheim, La religion romaine, p. 241.

443

Păgânism, creştinism si gnosă în epoca imperială



a rămas modelul exemplar al civilizaţiei Occidentului creştin, în plus, Vergiliu şi, în parte, Cicero au inspirat teologia literaturii şi, în general, teologia culturii specifică Evului Mediu, care s-au continuat în Renaştere.

226. Tribulaţiile unei religio illicita

După moarte, lulius Cezar a fost proclamat zeu printre zei, şi în ~ 29 i s-a consacrat un templu în Forum. Romanii erau de acord cu apoteoza post-mortem a marilor lor căpetenii, dar le refuzau divinizarea în timpul vieţii6. Augustus a acceptat onorurile divine numai în provincii; la Roma el nu era decât „fiul zeului" Divifillius. Totuşi, genius-u] imperial era venerat cu prilejul banchetelor oficiale şi particulare.

Zeificarea împăraţilor „buni" şi, pornind de aici, organizarea cultului imperial se genera­lizează după Augustus7. Tiberiu nu a fost zeificat deoarece Caligula a neglijat să ceara senatului acest lucru. Cât priveşte pe Caligula, el a avut grijă să se zeifice înainte de moarte, dar senatorii i-au condamnat memoria. Claudius, Vespasian şi Titus au cunoscut apoteoza, nu însă Galba, Othon şi Vitellius, care nu o meritau, nici Domitian, duşmanul senatului. O dată mecanismul succesiunii asigurat, toţi marii împăraţi din secolul al II-lea au fost divinizaţi; ceea ce nu avea să se întâmple în secolul al IlI-ea, când împăraţii se succedau prea repede8.

începând din secolul al II-lea, refuzul de a sărbători cultul imperial a fost principala cauză a persecuţiilor împotriva creştinilor. La început, cu excepţia carnagiului poruncit de Nero, măsurile anticreştine au fost încurajate mai ales de ostilitatea opiniei publice, în cursul primelor două secole, creştinismul a fost considerat religio illicita; creştinii erau persecutaţi pentru că practicau o religie clandestină, fără autorizaţia oficială, în 202, Septimiu Sever a publicat primul decret anticreştin, interzicând prozelitismul. La puţină vreme după aceea, Maximin atacă ierarhia bisericească, dar fără succes. Până la domnia lui Decius, Biserica se dezvoltă paşnic. Dar în 250, un edict al lui Decius obligă pe toţi cetăţenii să aducă jertfe zeilor Imperiului. Persecuţia a fost de scurtă durată, dar foarte severă, ceea ce explică marele număr de renegări. Totuşi, graţie mai ales mărturisitorilor şi martirilor ei, Biserica a ieşit victorioasă din crunta încercare. Represiunea hotărâtă de Valerian în 257-258 a fost urmată de o lungă perioadă paşnică (260-303). Creştinismul a reuşit să se infiltreze peste tot în Imperiu şi în toate straturile sociale (până în însăşi familia împăratului...).

Ultima persecuţie, aceea a lui Diocleţian (303-305), a fost cea mai îndelungată şi cea mai sângeroasă, în pofida situaţiei dramatice a Imperiului, opinia publică s-a arătat, de data aceasta, mai puţin ostilă faţă de creştini. Or, Diocleţian luase hotărârea să nimicească această religie exotică şi antinaţională, tocmai pentru a întări ideea de Imperiu; el voia să reanime vechile tradiţii religioase romane şi, mai ales, să exalte imaginea semidivină a împăratului. Dar moş­tenirea reformei lui Augustus se dezagregase treptat. Cultele din Egipt şi din Asia Mică se bucurau de o uimitoare popularitate; ele beneficiau, în plus, de protecţia imperială. Commodus (185-192) se iniţiase în Misterele lui Isis şi ale lui Mithra, iar Caracalla (211-217) încurajase cultul zeului solar sirian, Sol invictus. Câţiva ani mai târziu, împăratul sirian Elagabal, el însuşi preot al Zeului din Emesa, a introdus cultul său la Roma. Elagabal a fost asasinat în 222 şi zeul sirian proscris la Roma. Totuşi, după cum vom vedea (p. 468), Aurelian (270-275) a reuşit să

6 Totuşi, Cezar îşi avea statuia sa în Capitoliu şi o altă statuie în templul lui Quirinus, cu inscripţia: Deo invicto. în ~ 44, primise deja oficial titlul de „lulius divinul".

7 Nu e vorba de o influenţă a Orientului elenistic. Cicero scria deja că „spiritele oamenilor viteji şi buni sunt, în ele însele, divine." (De Legg., II, 11, 27).

8 Izvoarele sunt citate de Robert Grant, Augustus to Constantine, p. 17.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

444

reintroducă cu succes cultul lui Sol invictus. Aurelian înţelesese că era zadarnic să exalte marele trecut religios al Romei, şi că trebuia mai ales să integreze venerabila tradiţie romană într-o teologie solară de structură monoteistă, singura religie care era pe cale de a deveni universală.



încă înainte de marile persecuţii, către sfârşitul secolului al II-lea, mai mulţi teologi şi polemişti creştini au încercat să-şi justifice şi să-şi apere religia în faţa autorităţilor şi a intelligentsiei păgâne. Dar întreprinderea lor a fost sortită eşecului. Naivi sau stângaci, unii apologeţi (Tatian, Tertullian) au atacat cu virulenţă păgânismul şi cultura elenistică. Cel mai însemnat dintre ei, Iustin (martirizat către 165), se străduieşte să arate că creştinismul nu dispreţuieşte cultura păgână; el laudă filosofia greacă, dar aminteşte că ea se inspiră din revelaţia biblică. Reluând argumentele iudaismului alexandrin, Iustin afirmă că Platon şi ceilalţi filosofi greci au cunoscut doctrina profesată, cu rnult înainte de ei, de „profetul" Moise. Eşecul apologeţilor era de altfel previzibil. Pentru autorităţi, creştinismul se făcea vinovat nu numai de ateism şi de lezmaiestate, dar era suspect şi de tot felul de crime, de la orgie şi incest până la infanticid şi antropofagie. Pentru elita păgână, esenţialul teologiei creştine — întruparea Mântuitorului, patimile şi învierea — era pur şi simplu ininteligibil.

Pentru misiunea creştină, persecuţiile constituiau cel mai mare pericol; dar nu era singurul pericol care ameninţa Biserica. Misterele lui Isis şi ale lui Mithra, cultul lui Sol invictus şi monoteismul solar reprezentau o competiţie redutabilă, cu atât mai mult cu cât beneficiau de protecţia oficială, în plus, un pericol şi mai subtil ameninţa din interior Biserica: diversele erezii şi, în primul rând, gnosticismul. Ereziile şi gnosele îşi fac apariţia de la începutul creştinismului, în absenţa unui Canon, singurul mijloc de a verifica autenticitatea credinţelor şi a practicilor rituale era tradiţia apostolică. Către 150, toţi apostolii erau morţi, dar transmiterea mărturiei lor era asigurată de un anumit număr de texte pe care ei le redactaseră sau inspiraseră şi de tradiţia orală.

Totuşi, cele două căi ale tradiţiei apostolice — cea scrisă şi cea orală — erau susceptibile să primească inovări mai mult sau mai puţin echivoce. Alături de cele patru Evanghelii şi de Faptele Apostolilor, acceptate de toate comunităţile creştine9, alte texte circulau sub numele Apostolilor: Evanghelia după Toma, Evanghelia Adevărului, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Faptele lui Petru, ale iui loan etc. Majoritatea acestor lucrări, calificate drept „apocrife" (deoarece conţineau revelaţii rămase până atunci „ascunse"), comportau relatarea unei doctrine ezoterice, comunicată Apostolilor de Hristos înviat şi privind sensul secret al întâmplărilor vieţii sale. De la această învăţătură secretă, păstrată şi transmisă prin tradiţie orală se reclamau gnosticii.

227. Gnosa creştină

Problema ezoterismului şi, pornind de aici, a iniţierii avea să provoace numeroase con­troverse, mai ales, şi în primul rând, în timpul crizei declanşate de gnosticism, în faţa pretenţiilor extravagante ale unor autori gnostici, Părinţii Bisericii, urmaţi de majoritatea istoricilor vechi şi moderni, au negat existenţa unei învăţături ezoterice practicate de lisus şi continuate de discipoli. Dar această opinie este contrazisă de fapte. Ezoterismul, altfel zis transmiterea iniţiatică a doctrinelor şi practicilor rezervate unui număr restrâns de adepţi, este atestat în toate marile religii din epoca elenistică şi din jurul începutului erei noastre, în grade diferite, găsim scenariul

9 Este semnificativ că, în a doua jumătate a secolului al II-lea, aceste texte au fost adoptate de toate marile Biserici ale epocii drept singurele scrieri reprezentând tradiţia apostolică. De acum înainte, creştinismul posedă canonul său — Noul Testament — şi devine o „religie a Cărţii".

445

Păgânism, creştinism şi gnosă în epoca imperială



iniţiatic (învăţătură şi rituri secrete, segregare a credincioşilor, jurământul tăcerii etc.) în iudaismul normativ şi în sectele iudaice, la esenieni (de exemplu, Manualul de Disciplină, IX, 16 sq; VI, 13-23), la samariteni şi la farisei10.

Practicarea unei învăţături ezoterice este menţionată şi în Evanghelia după Marcu (ci. 4: 10 sq.; 7:17 sq.; 10: 10 sq.). De la începuturile Bisericii, distingem, înăuntrul comunităţii, trei trepte, care presupun ucenicia iniţiatică: „începătorii", „înaintaţii" şi „Desăvârşiţii". Potrivit lui Origen, „Evangheliştii au ţinut ascuns (aprokryphan) sensul pe care lisus îl dădea majorităţii parabolelor" (Corn. Mth.y XIV, 2). Şi mai explicit este Clement din Alexandria. El îi evocă pe maeştrii săi, care au păstrat „adevărata tradiţie a fericitelor învăţături, venite toate direct de la sfinţii apostoli Petru, lacov, loan şi Pavel, transmise din tată în fiu, [şi care] au ajuns până la noi prin graţia lui Dumnezeu" (Stromaîa, I, l, 11, 3). E vorba de învăţături rezervate unui anumit număr de adepţi, şi care, transmise oral (13,2), trebuie să rămână secrete; aceste învăţături constituie tradiţia gnostică (15,2). într-o altă lucrare, Clement precizează: „Lui lacov cel Drept, lui loan, lui Petru, Domnul, după învierea sa, le-a dat gnosa; aceştia au dat-o altor apostoli; ceilalţi

apostoli au dat-o celor 70, dintre care unul era Barnaba"1'.

Este imposibil de precizat criteriul care călăuzea alegerea discipolilor demni să fie iniţiaţi în gnosă şi, mai ales, circumstanţele şi etapele iniţierii. O anumită instrucţie de tip „ezoteric" era dată treptat tuturor credincioşilor; ea se referea la simbolismul botezului, al euharistiei şi al Crucii, asupra Arhanghelilor şi a interpretării Apocalipsei. în ce priveşte secretele revelate celor „Desăvârşiţi" şi celor pe punctul de a deveni astfel, ele se refereau probabil la misterele coborârii şi ascensiunii lui Hristos prin cele şapte ceruri locuite de îngeri (cf. Efeseni, 4: 9) şi la eshatologia individuală, adică la itinerarul mistic al sufletului după moarte. Or, acest itinerar mistic este pus în legătură de Pseudo-Dionisie cu tradiţia orala a apostolilor. „Aşa ne apare existenţa unei succesiuni de maeştri gnostici sau maeştri spirituali, deosebită de succesiunea episcopilor, care transmit credinţa Apostolilor [...], dar care continuă tradiţia charismatica a vremilor apostolice şi a Apostolilor"12.

Totuşi, tradiţiile ezoterice ale apostolilor prelungesc un ezoterism evreiesc privind misterul ascensiunii sufletului şi secretele lumii celeste. Dar aceste doctrine se regăsesc şi la mandeeni. în plus, ele sunt analoage cu anumite concepţii eshatologice egiptene (cf. § 53) şi iraniene. Alături de alte idei şi credinţe, deosebite de acelea împărtăşite de iudaism şi creştinism, ele se întâlnesc la anumiţi autori gnostici, păgâni sau heterocreştini. Se înţelege de ce, pornind de la un anumit moment, gnosa şi ezoterismul au devenit suspecte în ochii ierarhiei eclesiastice. Reclamându-se de la o tradiţie apostolică orală şi secretă, anumiţi gnostici puteau să introducă în creştinism doctrine şi practici radical opuse etosului evanghelic. Nu „ezoterismul" sau „gnosa" ca atare se dovedeau primejdioase, ci „ereziile" care se infiltrau sub acoperirea „secretului iniţiatic".

Desigur, atâta vreme cât „Cartea" şi dogmele nu erau fixate, putea părea abuzivă calificarea de erezie dată unor interpretări îndrăzneţe ale învăţăturii lui Hristos. Dar în numeroase cazuri „erezia" — adică interpretarea falsă a mesajului evanghelic — era evidentă; de pildă, atunci când se respingea validitatea Vechiului Testament şi Dumnezeu-Tatăl era considerat un demiurg răuvoitor şi stupid. Tot aşa, când se condamna Lumea şi se denigra viaţa ca fiind creaţii

1(1 Ve/i izvoarele citate şi comentate de Morton Smtih,Clement of Alexandria and a Secret GospelofMark, pp. 197-199. Literatura Merkabah, în primul rând textele Hekalat, va fi elaborată pornind de la această tradiţie a doctrinelor şi practicilor secrete ale iudaismului (ibid., p. 198).

11 Fragment din Hypotvpose, citaî de Eusebiu, Hist, Eccl, II, I, 3-4; cf. Jean Danielou, „Leş traditions secretes des Apotres", p. 200.

!2 J. Danidlou, op. cit., pp. 208 sq.

De la Gauîama Buddha până la triumful creştinismului

446

accidentale sau demonice; sau când se nega întruparea, moartea şi învierea Fiului. Este adevărat că Sfântul Pavel, şi el, considera această lume dominată de Satana, iar apocalipsele evreieşti şi creştine preziceau pieirea iminentă a pământului. Dar nici Sfântul Pavel, nici autorii Apocalipselor nu contestau originea divină a Creaţiei.



228. Delimitările gnosticismului

Este greu de precizat originea curentului spiritual cunoscut sub numele de „gnosticism". Dar trebuie să distingem numeroase gnose anterioare sau contemporane, aparţinând diferitelor religii ale epocii (zoroastrianismul, Misterele, iudaismul, creştinismul), gnose care, după cum am văzut, comportau un învăţământ ezoteric. Adăugăm că aproape toate temele mitologice şi eshatologice întrebuinţate de autorii gnostici sunt anterioare gnosticismului stricto sensu. Unele sunt atestate în Iranul antic şi în India în epoca Upanişadelor, în orfism şi platonism; altele caracterizează sincretismul de tip elenistic, iudaismul biblic şi intertestamentar, sau primele manifestări ale creştinismului. Totuşi, ceea ce defineşte gnosticismul stricto sensu nu este integrarea mai mult sau mai puţin organică a unui anumit număr de elemente disparate, ci reinterpretarea îndrăzneaţă, şi deosebit de pesimistă, a câtorva mituri, idei şi teologumene

de largă circulaţie în epocă13.

O formulă a gnosei valentiniene, transmisă de Clement din Alexandria, proclamă că se poate dobândi eliberarea aflând „ce eram şi ce am devenit; unde eram şi unde am fost aruncaţi; către ce ţel ne grăbim şi de unde am fost răscumpăraţi; ce este naşterea şi ce este regenerarea" (Extrase din Theodot, 78,2). Spre deosebire de Upanişade, de Sămkhya-Yoga şi de buddhism — care evită sistematic să discute despre cauza primă a decăderii umane — cunoaşterea răscumpărătoare propovăduită de gnostici constă, întâi de toate, în revelarea unei „istorii secrete" (mai exact, rămase secrete pentru neiniţiaţi): originea şi creaţia Lumii, originea Răului, drama Răscumpărătorului divin coborât pe pământ ca să-i salveze pe oameni, şi victoria finală a lui Dumnezeu transcendent, victorie care se va traduce prin încheierea Istoriei şi nimicirea Cosmosului. Este vorba de un mit total: el raportează toate evenimentele decisive, de la originea lumii până în prezent, şi, demonstrând interdependenţa lor, asigură credibilitatea eschatonului. Acest mit total îl cunoaştem în versiuni numeroase. Vom menţiona mai departe câteva dintre ele, insistând mai ales asupra celei mai grandioase, aceea elaborată de Mani (§ 233).

Revenind la formula valentiniană, gnosticul află ca fiinţa sa adevărată (i.e. fiinţa sa spirituală) este de origine şi natură divină, deşi, de fapt, este ostatică într-un trup; el află, de asemenea, că locuia într-un tărâm transcendental, dar că, apoi, a fost azvârlit în lumea aceasta, că înaintează rapid către salvare şi va sfârşi prin a fi eliberat din temniţa lui trupească; el descoperă, în fine, că, în timp ce naşterea sa echivala cu o cădere în materie, „renaşterea" sa va fi de ordin pur spiritual. Reţinem ideile fundamentale: dualismul spirit/materie, divin (transcendent)/antidivin; mitul căderii sufletului (= spirit, părticică divină), adică întruparea într-un corp (asimilat cu o închisoare); şi certitudinea eliberării („mântuirea"), dobândită graţie gnosei.

La prima vedere s-ar zice că avem de-a face cu o dezvoltare nemăsurată, anticosmică şi pesimistă a dualismului orfico-platonician14. în realitate, fenomenul este mai complex. Drama

13 Aşa, de exemplu, învăţaţii gnostici au reinterpretat mitul coborârii lui Hristos în lume, desprinzându-1 de contextul său biblic — Mesia trimis de Dumnezeul creator — si raportându-1 la o cu totul altă „istorie secretă". (Creaţia constituie o sinistră tragedie şi, prin urmare, trebuie atribuită unui Demiurg sau unei Fiinţe demonice, adevărată întrupare a Răului.)

14 Cf. §§181 sq. Amintim că, pentru Platon, Demiurgul nu este întruparea Răului. Lumea este un „Cosmos", deci e perfectă şi armonioasă. Pentru Plotin, ca şi pentru stoici, astrele sunt zei a căror contemplare uşurea/ă apropierea de fiinţele

447

Păgânism, creştinism şi gnosă în epoca imperială



umanităţii — anume căderea şi răscumpărarea — oglindeşte drama divină. Dumnezeu trimite în lume o Fiinţă primordială, sau pe propriul său Fiu, ca să-i salveze pe oameni. Această Fiinţă transcendentă suferă toate consecinţele umilitoare ale întrupării, dar reuşeşte să dezvăluie câtorva aleşi adevărata gnosă răscumpărătoare, înainte de a se întoarce, în cele din urmă, la Cer. Anumite variante amplifică într-un sens mai dramatic coborârea Fiului sau a Fiinţei transcendente: el este prins de Puterile Demonice, şi, decăzut prin scufundarea în materie, îşi uită propria sa iden­titate. Dumnezeu grăbeşte atunci un Trimis, care, „trezindu-1", îl ajută să-şi recâştige conştiin­ţa de sine. (Este mitul „Salvatorului salvat", înfăţişat admirabil în Imnul Mărgăritarului; cf. § 230.)

în ciuda unor paralele iraniene, modelul imediat al Mântuitorului trimis de Dumnezeu este evident lisus Hristos. Textele descoperite în 1945 la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, demon­strează originea iudeo-creştină a câtorva şcoli gnostice importante15. Si totuşi teologiile şi mora­lele lor sunt radical deosebite de acelea profesate de iudaism şi creştinism. Mai întâi, pentru gnostici, Adevăratul Dumnezeu nu este Dumnezeu Creatorul, adică Iahve. Creaţia este opera Puterilor inferioare, ba chiar diavoleşti; Cosmosul este imitarea, mai mult sau mai puţin demo­nică, a unei lumi superioare. Aceste concepţii sunt de neconceput pentru evrei şi pentru creştini. Desigur, în păgânismul târziu, cosmogonia îşi pierduse orice semnificaţie religioasă pozitivă. Dar gnosticii merg şi mai departe. Crearea lumii nu numai că nu mai este o dovadă a atotputerii lui Dumnezeu; ea este explicată printr-un accident survenit în regiunile superioare, sau drept rezultat al atacului primordial al întunericului împotriva Luminii (cf. mitul manihean, § 233). Cât priveşte existenţa întrupată, departe de a se încadra într-o „istorie sfântă", cum gândeau evreii şi creştinii, ea confirmă şi ilustrează căderea sufletului. Pentru gnostic, singurul obiectiv demn de a fi urmărit este eliberarea acestei părticele divine şi reurcarea ei către sferele celeste.

După cum am văzut (§§ 181 sq.), „căderea" omului, adică întruparea sufletului, preocupase încă pe teologii orfici şi pitagoricieni: ea era explicată fie ca pedepsirea unui păcat săvârşit în Cer, fie ca rezultatul unei alegeri dezastruoase făcute de sufletul însuşi, în primele secole ale erei creştine aceste două mituri au fost amplificate şi modificate de numeroşi autori, gnostici şi negnostici16.


Yüklə 3,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   104




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin