Cazul Pelican



Yüklə 1,7 Mb.
səhifə15/28
tarix17.01.2019
ölçüsü1,7 Mb.
#98897
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   28

24
Sursele lui obişnuite de la Casa Albă negau că ar şti ceva despre referatul „pelican". Sarge nu auzise niciodată de el. Telefoanele date la FBI nu relevară nimic. Un prieten de la Departamentul de Justiţie îi spusese că nu deţine nici o informaţie. Făcu cercetări tot weekend-ul, fără să afle nimic. Povestea cu Callahan se confirmă cînd găsi un exemplar al ziarului din New Orleans. Cînd apelul ei sună în camera re­dactorilor, luni, el nu avea nimic nou să-i spună. Dar măcar îl sunase.

Pelicanul spunea că se află la un telefon public, deci să nu-şi bată capul.

― Încă mai fac cercetări, o înştiinţa el. Dacă există un astfel de referat în oraş, e foarte bine protejat.

― Te asigur că e acolo şi cred că e bine apărat.

― Sînt sigur că poţi să-mi spui mai multe.

― Mult mai multe. Referatul aproape că m-a omorît ieri, deci s-ar putea să fiu gata să vorbesc mai curînd decît cre­deam. Trebuie să spun tot ce ştiu cît mai sînt în viaţă.

― Cine încearcă să te omoare?

― Aceiaşi oameni care i-au omorît pe Rosenberg, pe Jensen şi pe Thomas Callahan.

― Ştii cine sînt?

― Nu, dar am văzut cel puţin patru dintre ei de miercuri încoace. Sînt aici, în New Orleans, băgîndu-şi nasul peste tot

CAZUL PELICAN 213

şi sperînd că voi face o prostie care să le permită să mă lichi­deze.

― Cîţi oameni ştiu despre referat?

― Bună întrebare. Callahan l-a dus la FBI şi cred că de acolo a ajuns la Casa Albă, unde, evident, a creat zarvă şi, de acolo, nu se ştie. La două zile după ce s-a dus la FBI, Callahan a murit. Bineînţeles că eu ar fi trebuit să mor o dată cu el.

― Erai cu el?

― Eram aproape, dar nu suficient de aproape.

― Deci tu eşti femeia neidentificată?

― Aşa m-a descris ziarul.

― Atunci poliţia are numele tău?

― Mă numesc Darby Shaw. Sînt studentă în anul doi la drept, la Tulane. Thomas Callahan a fost profesorul şi iubi­tul meu. Am scris un referat, i l-am dat şi restul îl ştii. Înţe­legi toate astea?

Grantham mîzgălea cu furie.

― Da, te ascult.

― M-am cam săturat de Cartierul Francez şi mă gîndesc să plec azi. Am să te sun mîine de undeva. Ai acces la infor­maţiile privind campania prezidenţială?

― Sînt publice.

― Ştiu. Dar cît de repede poţi căpăta informaţia?

― Ce informaţie?

― Lista tuturor marilor contribuabili la ultimele alegeri prezidenţiale.

― Nu e greu. Pot să obţin informaţia azi după-amiază.

― Fă asta şi am să te sun mîine dimineaţă.

― Bine. Ai o copie a referatului?

Ea ezită.

― Nu, dar îl ştiu pe dinafară.

― Şi ştii cine e în spatele crimelor?

― Da şi cu cît îţi spun mai repede, cu atît mai curînd îţi vor pune numele pe lista lor.

― Spune-mi acum.

214


John Grisham

― Hai s-o luăm încet. Te sun mîine.

Grantham ascultă atent, apoi închise. Îşi luă carnetul de note şi se strecură prin labirintul de birouri şi oameni pînă la biroul de sticlă al redactorului-şef Smith Keen. Keen era un tip zdravăn şi vesel, care lăsa uşa biroului mereu deschisă, ceea ce provoca un haos permanent în biroul lui. Tocmai termina o convorbire telefonică atunci cînd Grantham intră şi închise uşa.

― Uşa aia rămîne deschisă, spuse Keen cu asprime.

― Trebuie să stăm de vorbă, Smith.

― O să vorbim cu uşa deschisă. Deschide uşa aia bleste­mată!

― O deschid imediat. Grantham vorbise cu ambele palme îndreptate spre redactorul-şef. Da, era ceva serios. Hai să vorbim.

― Bine. Ce e?

― E ceva foarte important, Smith.

― Ştiu. Doar ai închis uşa, deci ştiu că e important.

― Tocmai am terminat de vorbit cu o tînără pe nume Darby Shaw, care ştie cine i-a omorît pe Rosenberg şi Jensen.

Keen se aşeză încet şi se uită la Grantham.

― Da, fiule, e important. Dar de unde ştii? De unde ştie ea? Cum poţi să dovedeşti?

― Încă nu am materialul, Smith, dar e de acord să stăm de vorbă. Citeşte asta. Grantham îi dădu o copie a articolu­lui care relata moartea lui Callahan. Keen o parcurse încet.

― Bun. Cine e Callahan?

― Acum o săptămînă, el a dat o hîrtie, cunoscută sub numele de referatul „pelican", cuiva de la FBI, de aici, din oraş. Evident, referatul implică o persoană necunoscută în aceste crime. Referatul a circulat, apoi a fost trimis la Casa Albă, după care nu se mai ştie nimic de soarta lui. Peste două zile, Callahan îşi porneşte maşina pentru ultima oară. Darby Shaw spune că este femeia neidentificată pomenită în articol. Era cu Callahan şi ar fi trebuit să moară cu el.



CAZUL PELICAN 215

― De ce ar fi trebuit să moară?

― Ea a scris referatul, Smith. Sau pretinde că l-a scris.

Keen se lăsă adînc în scaun şi-şi puse picioarele pe birou. Studie fotografia lui Callahan.

― Unde e referatul?

― Nu ştiu.

― Ce era în el?

― Nici asta nu ştiu.

― Atunci nu avem nimic, nu-i aşa?

― Încă nu. Dar dacă îmi spune tot ce era în el?

― Şi cînd o să facă asta? Grantham ezită.

― Cred că în curînd. Foarte curînd.

Keen scutură din cap şi aruncă copia pe birou.

― Dacă punem mîna pe referat, avem o bombă, Gray, dar nu o putem publica. Înainte de a publica ceva, trebuie să facem o verificare laborioasă, supărătoare, fără fisură şi co­rectă.

― Dar am verde?

― Da, dar mă ţii la curent oră de oră. Nu scrii nimic pînă nu stăm de vorbă.

Grantham zîmbi şi deschise uşa.

Nu era o treabă de patruzeci de dolari pe oră. Nici măcar de treizeci sau douăzeci. Croft ştia că va avea noroc dacă va stoarce cincisprezece de la Grantham pentru această treabă simplă de căutare a acului în carul cu fîn. Dacă ar fi avut altă slujbă, i-ar fi spus lui Grantham să-şi caute pe altcineva sau, şi mai bine, s-o facă el însuşi.

Dar lucrurile merseseră încet şi putea fi şi mai rău decît cincisprezece dolari pe oră. Termină o ţigară de marijuana tn ultima toaletă, trase apa după ea şi deschise uşa. Îşi puse ochelarii întunecaţi de soare şi intră în coridorul care da spre atrium, unde patru scări rulante duceau o mie de avo­caţi spre cămăruţele lor, unde îşi vor petrece ziua înşelînd şi

216 John Grisham

ameninţînd. Avea chipul lui Garcia în memorie. Chiar îl visa pe acest puşti cu chip strălucitor şi înfăţişare frumoasă, subţire şi îmbrăcat într-un costum scump. Îl va recunoaşte de la prima vedere.

Stătea lîngă o coloană, ţinînd în mînă un ziar şi încercînd să-i prindă cu privirea pe toţi din spatele ochelarilor întune­caţi. Peste tot avocaţi, grăbindu-se să ajungă sus, cu feţişoa­rele lor spilcuite şi ducînd serviete diplomat elegante. Doamne, cît îi ura pe avocaţi! De ce se îmbrăcau toţi la fel? Costume închise la culoare. Pantofi negri. Feţe întunecate. Din cînd în cînd, cîte un nonconformist, cu un papion îndrăzneţ. De unde vin toţi ăştia? La puţin timp după ares­tarea lui pentru droguri, primii săi avocaţi fuseseră nişte tipi furioşi angajaţi de Post. Apoi îşi angajase singur unul, un im­becil care cerea mult prea mult şi care nu fusese în stare să găsească tribunalul. Apoi, procurorul era tot avocat, bineînţeles. Avocaţi, avocaţi.

Două ore dimineaţa, două ore la prînz, două ore seara, apoi Grantham va avea încă o clădire pe lîngă care să patru­leze. Nouăzeci de dolari pe zi nu era mult şi va renunţa la ei de îndată ce va găsi ceva mai bun. Îi spusese lui Grantham că nu era nici o speranţă, era ca şi cum ar fi tras pe întuneric. Fusese de acord, dar îi ceruse să tragă în continuare. Nu pu­teau face altceva. Credea că Garcia era speriat şi că nu îl va mai suna. Trebuia să-l găsească.

Avea în buzunar două fotografii, pentru orice eventuali­tate, şi făcuse o listă a firmelor din clădire, după cartea de te­lefon. Era o listă lungă. Clădirea avea douăsprezece etaje, ocupate mai ales de firme unde lucrau aceşti domnişori spil­cuiţi. Se afla într-un cuib de şerpi.

Pe la nouă şi jumătate, afluenţa luase sfîrşit şi unele din chipurile care coborau cu scările rulante, îndreptîndu-se spre tribunale, instituţii şi comisii, i se păreau cunoscute.

CAZUL PELICAN 217

Croft se strecură prin uşile turnante şi îşi tîrî picioarele pe


trotuar.

Patru cvartale mai departe, Fletcher Coal se plimba prin faţa biroului Preşedintelui şi asculta atent la telefon. Se încruntă, închise ochii, apoi se uită la Preşedinte ca pentru a spune „Veşti rele, foarte rele". Preşedintele citea o scrisoare şi se uită la Coal peste ochelari. Mişcarea de du-te-vino a lui Coal, ca a Fuhrerului, îl enerva şi-şi puse în gînd să spună ceva despre asta.

Coal trînti telefonul.

― Nu trînti telefonul! spuse Preşedintele.

Coal era netulburat.

― Scuzaţi-mă. Era Zikman. Gray Grantham l-a sunat acum o jumătate de oră şi l-a întrebat dacă ştie ceva despre referat.

― Minunat! Fantastic! De unde îl are?

Coal continua să se plimbe.

― Zikman nu ştie nimic despre el, aşa că ignoranţa lui era sinceră.

― Ignoranţa lui e întotdeauna sinceră. E cel mai tîmpit membru al echipei mele, Fletcher, vreau să plece.

― Nu are importanţă.

Coal se aşeză într-un scaun şi-şi strînse mîinile în faţa bărbiei. Era adîncit în gînduri şi Preşedintele încercă să nu-l bage în seamă. Se gîndiră amîndoi un timp.

― Voyles să fi vorbit? spuse în cele din urmă Preşedin­tele.

― Poate, dacă e vorba de asta. Grantham e cunoscut pentru cacealmale. Nu putem fi siguri că a citit referatul. Poate a auzit despre el şi doar încearcă să mai afle ceva.

― Poate, pe dracu'! Şi dacă scrie vreun articol despre blestemăţia aia? Ce se întîmplă? Preşedintele lovi cu palma în birou şi sări în picioare. Ce se întîmplă atunci, Fletcher? Ziarul ăla mă urăşte! Se duse spre fereastră.

218


John Grisham

― Nu pot să publice nimic dacă nu mai au o sursă de in­formaţii şi nu e posibil să existe o altă sursă, pentru că nimic nu e adevărat. E o idee nebunească şi a mers mai departe decît merită.

Prost dispus, Preşedintele se uită pe fereastră.

― Cum a aflat Grantham despre el?

Coal se ridică şi începu să măsoare camera, dar mai încet de data aceasta. Încă era adîncit în gînduri.

― Cine ştie. Aici, în afară de mine şi de dumneavoastră, nu ştie nimeni de el. Au adus un exemplar, care e încuiat la mine în birou. Am tras personal o copie xerox şi i-am dat-o lui Gminski, care a jurat să ţină secretul.

Preşedintele zîmbi batjocoritor spre fereastră.

Coal continuă.

― Bine, aveţi dreptate. S-ar putea să circule o mie de exemplare. Dar sînt inofensive, afară doar, bineînţeles, dacă prietenul nostru a făcut porcăriile alea şi atunci...

― Atunci m-am ars.

― Da, aş zice că ne-am ars.

― Cîţi bani am luat?

― Milioane, direct şi indirect.

Şi legal şi ilegal, dar Preşedintele nu ştia mare lucru de­spre aceste tranzacţii şi Coal preferă să nu spună nimic. Preşedintele se duse încet spre canapea.

― De ce nu-l suni pe Grantham? Trage-l de limbă. Vezi ce ştie. Dacă e o cacealma, o să se vadă limpede. Ce părere ai?

― Nu ştiu.

― Ai mai vorbit cu el pînă acum, nu-i aşa? Toţi îl cu­nosc pe Grantham.

Acum, Coal se plimba în spatele canapelei.

― Da, am vorbit cu el. Dar, dacă îl chem aşa, din senin, o să devină bănuitor.

― Da, cred că ai dreptate. Preşedintele se plimba la un cap al canapelei, iar Coal la celălalt.

― Care e partea rea a lucrurilor? întrebă în cele din urmă Preşedintele.

CAZUL PELICAN 219

― S-ar putea ca prietenul nostru să fie implicat. I-aţi cerut lui Voyles să-l lase în pace. Prietenul nostru ar putea fi demascat de presă. Voyles se apără şi spune că dumnea­voastră i-aţi spus să urmărească alţi suspecţi. Post se înfurie că iar s-a ascuns publicului un fapt murdar. Şi putem spune adio realegerii.

― Şi altceva?

Coal se gîndi o secundă.

― Da, toate astea sînt o nebunie. Referatul e o închi­puire. Grantham nu va găsi nimic şi eu întîrzii la o întîlnire de lucru. Se îndreptă spre uşă. Am o partidă de squash la prînz. Mă întorc la unu.

Preşedintele privi uşa închizîndu-se şi respiră uşurat. Plănuise să facă o partidă de golf după-masă, aşa că dă-l încolo de „pelican". Coal nu era îngrijorat, aşa că nici el nu trebuia să fie.

Apăsă tastele telefonului, aşteptă răbdător şi în cele din urmă Bob Gminski răspunse. Directorul CIA era un jucător groaznic, unul dintre puţinii pe care Preşedintele putea să-i umilească; îl invită să joace cu el. Sigur, îi spuse Gminski, avea o mie de lucruri de făcut, dar îl invita Preşedintele, deci va fi încîntat să i se alăture.

― Apropo, Bob, ce-i povestea aia cu „pelicanul" din New Orleans?

Gminski îşi drese vocea şi încercă să pară calm.

― I-am spus vineri lui Fletcher Coal că este o ficţiune. Cred că autorul ar trebui să părăsească Facultatea de Drept şi să se apuce de romane. Ha, ha, ha!

― Minunat, Bob. Atunci nu e nimic.

― Facem cercetări.

― Ne vedem la trei.

Preşedintele închise telefonul şi se duse direct la crosă.


25
Riverwalk se întinde pe patru sute de metri, de-a lungul apei, şi e întotdeauna aglomerat. Adăposteşte două sute de magazine, cafenele şi restaurante, pe mai multe nivele, majoritatea sub acelaşi acoperiş, multe din ele avînd uşi ce dau spre o terasă, lîngă rîu. Se află la capătul străzii Poydras, la o aruncătură de băţ de Cartierul Francez.

Ajunse acolo la unsprezece şi îşi bău cafeaua într-un mic bistro, în timp ce încerca să citească ziarul şi să pară calmă. Frenchmen's Bend se afla cu un etaj mai jos, după colţ. Era nervoasă şi cafeaua nu o ajuta cu nimic.

Avea în buzunar o listă cu ce trebuia să facă, etape pre­cise, momente precise, chiar şi cuvinte şi propoziţii pe care le memorase în eventualitatea că lucrurile vor merge foarte prost şi Verheek îi va scăpa de sub control. Dormise două ore şi îşi petrecuse restul timpului cu un bloc-notes, făcînd schiţe şi planuri. Dacă va muri, nu va fi din cauza lipsei de pregătire.

Nu putea să aibă încredere în Gavin Verheek. Era anga­jatul unei instituţii de apărare a legii, care uneori lucra după legi proprii. Primea ordine de la un paranoic şi cu fapte mur­dare la activ. Şeful lui răspundea în faţa Preşedintelui în exerciţiu al unei administraţii conduse de proşti. Preşedin­tele avea prieteni bogaţi şi imorali care îi ofereau o mulţime de bani. Dar acum nu avea la îndemînă pe altcineva în care

CAZUL PELICAN 221

să aibă încredere. După cinci zile şi două încercări nereuşite de a fi ucisă, renunţa. New Orleans îşi pierduse farmecul. Avea nevoie de ajutor şi, dacă trebuia să aibă încredere în poliţie, FBI-ul era la fel de bun ca oricare altă instituţie.

Unsprezece patruzeci şi cinci. Plăti cafeaua, aşteptă un grup mare de cumpărători şi merse în spatele lor. La Frenchmen's Bend era o duzină de oameni care scotoceau prin mărfuri în clipa cînd trecu de uşa în faţa căreia, în zece minute, urma să se afle prietenul ei. Merse la o librărie, cu două uşi mai departe. În apropiere erau cel puţin trei maga­zine în care putea să cumpere şi să se ascundă pentru a su­praveghea intrarea. Alese librăria deoarece aici vînzătorii nu erau grăbiţi şi se aşteptau ca unii clienţi să-şi omoare timpul în magazin. Se uită prin reviste, apoi intră între două rafturi cu cărţi de bucate şi se uită după Gavin.

Thomas spunea că nu vine niciodată la timp. Pentru el, o oră de întîrziere însemna să vină la timp, dar îi va acorda cincisprezece minute şi va pleca.

Îl aştepta la douăsprezece fix; el era acolo. Tricou negru, şapcă roşie de base-ball, ziar împăturit. Era puţin mai subţire decît se aştepta, dar poate pierduse cîteva kilograme. Inima ei bătea repede. Fii calmă, fir-ar să fie.

Ţinea o carte de bucate în faţa ochilor şi se uita peste ea. Avea părul grizonat şi pielea întunecată. Ochii îi erau as­cunşi în spatele ochelarilor de soare. Se plimba de colo-colo şi părea nervos, aşa cum fusese şi la telefon. Muta ziarul dintr-o mînă în cealaltă, îşi trecea greutatea de pe un picior pe altul şi se uita nervos în jur.

Era în regulă. Îi plăcea cum arată. Avea o înfăţişare vul­nerabilă, neprofesională, care dovedea că şi el era speriat.

După cinci minute, intră pe uşă, cum îi spusese ea, şi merse în fundul magazinului, pe dreapta.

Khamel fusese antrenat să nu se sperie de moarte. Fu­sese aproape de ea de multe ori şi nu se temuse. Şi, după treizeci de ani de aşteptare, nimic, absolut nimic nu îi produ-

222


John Grisham

cea încordare. Se mai excita cînd era vorba de sex, dar atît. Neastîmpărul era mimat. Micile mişcări nervoase erau un joc. Supravieţuise unor înfruntări cu bărbaţi aproape la fel de talentaţi ca şi el şi era sigur că se va descurca în această mică întîlnire cu o fetiţă speriată. Scotoci printre jachetele safari şi încercă să pară nervos.

Avea o batistă în buzunar, pentru a o convinge că răcise şi vocea îi era puţin îngroşată şi răguşită. Ascultase înregis­trarea de o sută de ori şi era sigur că are inflexiunile, ritmul şi accentul din Vestul Mijlociu. Dar Verheek vorbea puţin pe nas; de aici batista, pentru a simula răceala.

Îi venea greu să lase pe cineva să se apropie de el din spate, dar ştia că trebuie. Nu o văzu. Era foarte aproape, în spatele lui, cînd spuse „Gavin!".

Se întoarse brusc. Ţinea în mînă o pălărie de panama albă.

― Darby, exclamă el, trăgînd batista din buzunar pentru un strănut prefăcut. Părul ei era auriu şi mai scurt decît al său. El strănută şi tuşi.

― Hai să ieşim de aici, spuse el. Nu-mi place deloc. Nici Darby nu era încîntată. Era luni şi colegii ei se

Îndreptau spre facultate, iar ea era aici, deghizată la maxi­mum şi jucînd un rol de capă şi spadă alături de acest bărbat care putea să o ducă la moarte.

― Fă ce-ţi spun eu, bine? Unde ai răcit?

El strănută în batistă şi vorbi foarte încet. Părea că-l doare gîtul.

― Noaptea trecută. Am dat aerul condiţionat prea tare. Hai să ieşim de aici.

― Vino după mine.

Ieşiră din magazin. Darby îl luă de mînă şi coborîră încet scările care duceau spre terasă.

― I-ai văzut? întrebă el.

― Nu. Nu încă. Dar sînt sigură că sînt pe aici.

― Unde naiba mergem? Vocea era răguşită.



CAZUL PELICAN 223

Erau pe terasă şi aproape alergau, vorbind fără să se uite unul la celălalt.

― Vino cu mine.

― Mergem prea repede, Darby. Părem suspecţi. Mergi mai încet. Ascultă, e o nebunie. Lasă-mă să dau un telefon şi vom fi în siguranţă. Pot să chem trei agenţi în zece minute.

Vocea suna bine. Mergea. Se ţineau de mînă şi fugeau ca să-şi scape vieţile.

― Nu.


Ea încetini. Terasa era aglomerată. Lîngă Bayou Queen, un vas cu zbaturi, se formase coadă. Se opriră la capătul cozii.

― Ce naiba e asta? întrebă el.

― Te plîngi de orice? şopti ea.

― Da. Mai ales de lucrurile prosteşti, iar ce faci tu e ceva prostesc. Urcăm pe vasul ăsta?

― Da.

― De ce?


Strănută iar şi tuşi scos din fire. Ar fi putut să o omoare cu o singură mînă, dar şi în faţă şi în spate erau oameni, peste tot oameni. Mîndria lui era că lucra curat şi aici nu era un loc potrivit. „Urcă pe vas, mai joacă teatru cîteva minute şi vezi ce se întîmplă". Vor urca pe puntea superioară, o va omorî, o va arunca în rîu şi va începe să ţipe. Încă un acci­dent groaznic. S-ar putea să meargă. Dacă nu, va avea răbdare. Într-o oră, fata va fi moartă. Gavin era plîngăreţ, aşa că se va văicări.

― Pentru că am o maşină cu o milă mai sus, într-o par­care lîngă care vom acosta într-o jumătate de oră, îi explică ea vorbind încet. Coborîm de pe vas, urcăm în maşină şi plecăm. Coada începuse să se mişte.

― Nu-mi plac vasele. Am rău de mare. E periculos, Darby. Tuşi şi privi în jur ca un om urmărit.

― Linişteşte-te, Gavin. O să meargă.

Îşi trase pantalonii în sus. Aveau nouăzeci de centimetri în talie şi acopereau opt straturi de chiloţi şi şorturi de gim-

224


John Grisham

nastică. Tricoul era foarte larg; arăta ca un tip de optzeci de kilograme. Părea că e în regulă.

Erau aproape de treptele vasului.

― Nu-mi place, mormăi el destul de tare ca ea să audă.

― Taci din gură, spuse fata.

Omul cu armă alergă spre capul cozii şi începu să-şi facă loc cu coatele printre turiştii cu bagaje şi aparate de luat ve­deri. Erau îngrămădiţi unul lîngă altul, ca şi cum o plimbare cu vasul pe rîu era cea mai extraordinară excursie din lume. Mai omorîse el, dar niciodată într-un loc atît de aglomerat, îi vedea capul prin mulţime. Îşi făcu disperat loc printre oa­menii din coadă. Cîţiva îl înjurară, dar nu-i păsa. Arma o avea în buzunar, dar apropiindu-se de fată o scoase şi o ţinu lîngă piciorul drept. Ea era aproape de trepte, aproape de vas. Îmbrînci oamenii. Ei protestară furioşi pînă cînd văzură arma, apoi începură să ţipe. Ea ţinea bărbatul de mînă, iar acesta vorbea mereu. Ajunsese să păşească pe vas, cînd el dădu la o parte ultima persoană din drumul lui şi-i puse arma la baza craniului, chiar sub şapca roşie de base-ball. Trase o dată şi oamenii ţipară şi se aruncară la pămînt.

Bărbatul căzu pe scări. Darby se dădu îngrozită înapoi. Urechile îi răsunau de la împuşcătură, se auzeau ţipete, toţi erau înspăimîntaţi. Ucigaşul fugea spre un şir de magazine, acoperit de un grup mare de oameni. Un bărbat solid, cu un aparat de filmat striga după el, iar Darby îl urmări o secundă cum dispare. Poate că îl văzuse undeva înainte, dar acum nu putea să gîndească. Ţipa şi nu putea să se oprească.

― Are o armă! strigă o femeie de lîngă vas.

Mulţimea se îndepărtă de bărbatul împuşcat, care era în patru labe şi avea un pistol mic în mînă. Se legăna jalnic, înainte şi înapoi, ca un copil care încearcă să meargă de-a buşilea. Sîngele i se scurgea de pe bărbie şi forma un pîrîiaş. Capul lui atîrna aproape de bord. Ţinea ochii închişi. Înaintă cîţiva centimetri, ajungînd cu genunchii în balta roşie.

Mulţimea se dădu înapoi îngrozită la vederea omului rănit care lupta cu moartea. Se legăna şi încerca să înainteze,



CAZUL PELICAN 225

sumai din dorinţa de a se mişca, de a trăi. Începu să urle; vaiete de durere într-o limbă pe care Darby nu o recunoştea.

Sîngele i se scurgea din nas şi de pe bărbie. Se lamenta în limba aceea necunoscută. Doi membri ai echipajului rămăseseră nehotărîţi pe scări, uitîndu-se, dar temîndu-se să se apropie. Îi îngrijora pistolul.

O femeie ţipă, apoi alta. Darby se trase încet înapoi.

― E egiptean, spuse o doamnă scundă, cu pielea întune­cată. Acest lucru nu însemna nimic pentru mulţime, care rămăsese încremenită.

El se clătină şi se năpusti spre marginea pasarelei. Arma îi căzu în apă. Căzu pe burtă, cu capul atîrnînd peste pasa­relă. Sîngele picura în rîu. Din spate se auziră ţipete şi doi poliţişti se repeziră spre el.

Vreo sută de oameni înaintau încet pentru a vedea mor­tul. Darby se strecură printre ei, apoi părăsi locul. Poliţia va pune întrebări şi, deoarece nu putea să răspundă la ele, pre­fera să dispară. Se simţea slăbită; trebuia să se aşeze puţin şi să se gîndească. La Riverwalk era un bar unde se serveau fructe de mare. Era aglomerat, fiind ora prînzului. Se duse la toaletă. Încuie uşa şi se aşeză pe capacul WC-ului.

Puţin după căderea nopţii, plecă de la Riverwalk. Hotelul Westin era la două cvartale şi spera să ajungă acolo fără să fie împuşcată pe trotuar. Avea alte haine şi un trenci nou, negru. Şi ochelarii şi pălăria erau noi. Se săturase să chel­tuiască atîţia bani pe haine inutile. Se săturase de o mulţime de lucruri.

Ajunse întreagă la Westin. Nu erau camere şi se aşeză în holul bine luminat, unde rămase o oră, bînd cafea. Era timpul să plece, dar nu putea să o facă fără nici o precauţie. Trebuia să se gîndească.

Poate că se gîndea prea mult. Poate că şi ei se gîndeau acum la ea ca la cineva care gîndeşte şi-şi făceau planuri în consecinţă.


Yüklə 1,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin