Clive Cussler

Câteva luni mai târziu, după o furtună cumplită, mai mult mort decât viu, Ulise s-a luptat cu valurile înspumate şi a ieşit târâş pe ţărmul insulei feacilor. Epuizat, a adormit pe un morman de frunze din apropierea plajei, unde a fost găsit de o prinţesă, fiica lui Alcinou, regele feacilor. Curioasă, ea l-a scuturat ca să vadă dacă mai trăia.

El s-a trezit şi nu şi-a mai putut dezlipi ochii de la ea, atât de fascinat fusese de frumuseţea ei.

— Doar în Delos am mai văzut o fiinţă atât de frumoasă ca tine.

Copleşită de acele vorbe, Nausicaa l-a dus pe naufragiat la palatul tatălui ei, unde Ulise a destăinuit că era regele Itacăi şi, drept urmare, s-a bucurat de o primire regească şi de respectul cuvenit. Regele Alcinou şi soţia lui, regina Arete, i-au oferit cu dărnicie lui Ulise o corabie cu care să ajungă acasă, dar numai după ce acesta le-a promis să desfete pe rege şi pe curtenii săi cu o relatare a marelui război din care se întorcea, precum şi a aventurilor prin care trecuse de când plecase din Uium. S-a organizat un mare ospăţ în onoarea lui Ulise, care s-a învoit cu plăcere să le istorisească povestea aventurilor şi a nefericirilor lui.

— Curând după ce am plecat din Uium, a început el, vânturile ni s-au dovedit potrivnice, iar corăbiile mele au fost duse până departe în largul mării. După zece zile de vâslit prin marea cu valuri mari, am ajuns într-un târziu lângă ţărmul unei ţări necunoscute. Acolo, eu şi supuşii mei am fost trataţi cu căldură şi prietenie de băştinaşii care-şi spuneau Mâncători de Lotus, datorită fructului unui copac de care nu auzisem până atunci, pe care îl mâncau şi care îi ţinea într-o stare permanentă de beatitudine. Unii dintre oamenii mei au început să mănânce fructe de lotus şi la scurt timp au devenit apatici, nemaiavând nici o dorinţă de a se întoarce la casele lor. Socotind că voiajul nostru spre casă putea să se încheie acolo, am poruncit ca aceşti oameni să fie duşi cu forţa pe corăbii. Am ridicat imediat pânzele şi am vâslit din răsputeri spre larg.

Cum am crezut din greşeală că eram departe spre răsărit, am pornit spre apus, orientându-ne noaptea după stele, iar ziua după soarele care răsărea şi apunea. Flota mea a ajuns la un grup de insule care, scăldate de ploi dese şi călduţe, erau acoperite de codri deşi. Pe insule trăia o rasă de oameni care-şi spuneau ciclopi, nişte namile leneşe, care creşteau turme necuprinse de oi şi capre.

Am pornit în fruntea câtorva dintre luptătorii mei în căutare de provizii. Pe povârnişul unui munte am dat de o peşteră care slujea drept stâna, având la intrare bârne care să nu le îngăduie animalelor să se împrăştie. Socotind că acela era un dar din partea zeilor, am început să mânăm o parte din oi şi capre, pentru a alcătui o turmă pe care să o ducem la corăbii ca să avem mâncare pentru restul călătoriei. Deodată, am auzit zgomot de paşi şi, curând, un munte de om a apărut la intrarea în peşteră. A pătruns înăuntru şi a rostogolit o stâncă mare în dreptul intrării, după care a început să-şi îngrijească turma. Noi ne-am ascuns în întunericul dinăuntru, fără a mai îndrăzni măcar să răsuflăm.

După o vreme, a suflat în jarul fumegând al unui foc până ce a stârnit flăcările şi atunci ne-a văzut stând înfricoşaţi în fundul peşterii. N-am văzut chipuri mai urâte decât ale ciclopilor, care aveau un singur ochi mare şi rotund, negru precum noaptea.

— Cine sunteţi voi? Ne-a întrebat el. De ce-aţi călcat în casa mea?

— Nu suntem invadatori, i-am răspuns eu. Am tras pe insulă ca să ne facem provizii de apă.

— Ba aţi venit să-mi furaţi oile, a bubuit uriaşul. O să-mi chem vecinii şi prietenii. Vor veni curând cu sutele şi vă vom fierbe şi mânca pe toţi.”

Deşi eram războinici aheeni care duseseră un război lung şi greu, ne-am dat seama că vom fi copleşiţi de numărul lor. Am găsit un ţăruş lung şi subţire care slujea la împrejmuirea oilor şi i-am ascuţit capătul cu spadă. Apoi am ridicat un burduf din piele de oaie, plin cu vin şi i-am spus:

— Uite, ciclopule, îţi oferim vin, numai lasă-ne să trăim.

— Care ţi-e numele? M-a întrebat el.

— Mama şi tata m-au botezat Nimeni.

— Ce nume caraghios mai e şi ăsta? A întrebat uriaşul şi, fără să mai scoată o vorbă, a băut tot vinul din burduf şi s-a cherchelit în foarte scurtă vreme, după care a adormit.”

Atunci am luat ţăruşul cel lung şi ascuţit, m-am repezit spre uriaşul adormit şi i l-am înfipt în ochi.

Urlând de durere, el a ieşit bălăbănindu-se din peşteră, şi-a scos ţăruşul din ochi şi a început să strige după ajutor. Ciclopii din vecini l-au auzit şi au venit în goană să vadă ce se întâmplase.

— Te-a atacat cineva? L-au întrebat ei. Iar el le-a răspuns:

— Am fost atacat de Nimeni.”

Socotind că-şi pierduse minţile, ceilalţi ciclopi au plecat pe la casele lor. Noi ne-am dus într-o fugă până la corăbii, de unde am strigat către uriaşul orb:

— Vă mulţumim pentru oile pe care ni le-aţi dăruit, ciclopi proşti. Iar dacă te întreabă cineva cine ţi-a scos ochiul, să le spui că acela care te-a păcălit a fost Ulise, regele Itacăi.”

— Aţi mai pierdut corăbii înainte de a ajunge aici, în Feacia? L-a întrebat darnicul rege pe Ulise.

Acesta a clătinat din cap.

— Vreme de luni în şir, nu. Apoi a luat o gură din pocalul cu vin şi a continuat: Purtaţi departe spre apus de vânturile puternice şi de curenţi, am văzut pământ şi am oprit în largul insulei ce se numea Eolia. Acolo trăia bunul rege Eol, fiul lui Hippotes, care era iubit de zei. Avea şase fiice şi şase fii care-şi doreau femei, de aceea şi-a convins fiii să se însoare cu fiicele lui. Trăiau cu toţii laolaltă, benchetuind şi bucurându-se de toate bunătăţile din lume.

După ce am primit provizii de la acest rege darnic, am pornit din nou pe marea înspumată. În a şaptea zi, după ce valurile s-au mai liniştit, am intrat într-un port care ţinea de oraşul lestrigonilor. După ce am trecut de strâmtoarea străjuită de două stânci uriaşe până la cer, corăbiile mele au aruncat ancora. Recunoscători că simţim din nou pământul sub picioare, am început să cercetăm ţinutul şi am întâlnit o fecioară frumoasă care ducea un vas cu apă. Când am întrebat-o cine le era rege, ea m-a îndrumat către casa tatălui ei. Numai că la sosire am descoperit că soţia regelui era o uriaşă înaltă cât un copac bătrân şi am rămas ca trăsniţi de cum am văzut-o. Ea şi-a chemat bărbatul, pe Antifat, care era şi mai înfricoşător decât ea şi de două ori mai mare decât ciclopii. Îngroziţi la vederea unei asemenea grozăvenii, am fugit către corăbii. Dar Antifat a dat alarma şi, curând, mii de lestrigoni uriaşi au apărut ca din senin, alcătuind un zid pe culmile stâncoase şi, înarmaţi cu praştii pe măsură, au început să azvârle bolovani aproape la fel de mari cât corăbiile noastre. Nava mea a fost singura care a scăpat de acel măcel. Toate celelalte s-au scufundat. Oamenii mei au fost azvârliţi în apele portului, unde lestrigonii i-au săgetat ca pe peşti şi i-au tras la mal, jefuindu-i şi apoi mâncându-i. În câteva clipe, corabia mea a ieşit în larg, iar noi am scăpat cu viaţă, dar inimile ne erau greu încercate de tristeţe. Nu pierdusem doar prieteni şi tovarăşi dragi, ci şi corăbiile care transportau toate bogăţiile luate că pradă de război din Uium. Aproape tot ce ni se cuvenea din aurul dardanian zăcea pe fundul apelor din portul lestrigonilor.

Cât se poate de îndureraţi, am tot vâslit până am ajuns la insula Eea a lui Circe, leagănul vestitei şi frumoasei regine venerate ca o zeiţă.

Robit de farmecele lui Circe, frumoasă şi cu cosiţe ca aurul, m-am împrietenit cu ea şi am zăbovit în tovărăşia ei timp de trei luni pline.

Curând mi-a încolţit gândul de a mai rămâne acolo, dar războinicii mei au stăruit să ne continuăm călătoria spre căminele noastre din Itaca, ameninţându-mă că altfel vor pleca fără mine.

Cu lacrimi în ochi, Circe mi-a îngăduit să plec, dar m-a implorat ca întâi să mai fac un voiaj.

— Trebuie să mergi până la sălaşul lui Hades şi să ţii sfat cu cei care au murit. Ei te vor îndruma şi te vor face să înţelegi moartea. Iar după ce-ţi vei continua drumul, să te păzeşti de cântecul sirenelor, pentru că ele vă vor ademeni, pe tine şi pe supuşii tăi, ca să muriţi zdrobiţi de stâncile insulelor ce le sunt cămin. Să vă astupaţi urechile, ca să nu le auziţi cântecele seducătoare. După ce veţi scăpa de ispita sirenelor, veţi naviga prin dreptul unor vârfuri stâncoase care se numesc Rătăcitoarele. Nimic, nici măcar păsările înaripate, nu poate trece pe deasupra lor. În afară de o corabie, niciuna nu a putut trece pe lângă Rătăcitoare, fiindcă toate şi-au găsit sfârşitul, iar din ele n-au mai rămas decât bucăţi de lemn şi leşurile marinarilor.

— Şi cine este acela care a reuşit să le biruie? Am întrebat-o eu.

— Vestitul Iason pe corabia lui, Argonaut.

— Iar după aceea vom avea parte de ape liniştite?

Circe a clătinat din cap şi a zis:

— După aceea veţi ajunge la un al doilea munte din piatră care se înalţă până la cer şi ale cărui povârnişuri sunt netede ca pereţii unei urne funerare, de aceea nimeni nu le poate urca. Acolo, în mijloc, se găseşte o peşteră, în care Scila, un monstru-femeie, bagă groaza în oricine îndrăzneşte să se apropie. Ea are şase gâturi lungi ca nişte şerpi, iar capetele ei au fălci cu trei rânduri de dinţi care pot face fărâme un om cât ai clipi. Fii atent că-şi va întinde capetele ca să-ţi înşface marinarii şi oştenii. Să vâsliţi cât puteţi de repede, altfel sigur veţi pieri cu toţii. Apoi va trebui să treceţi prin apele unde pândeşte Caribda, un vârtej uriaş care va încerca să vă tragă corabia în adâncuri. Să vă calculaţi trecerea, ca să o surprindeţi când doarme.”

Luându-ne rămas-bun de la Circe cu lacrimi în ochi, ne-am suit în corabie şi am început să batem apele mării cu vâslele.

— Şi chiar ai coborât în tărâmul umbrelor? A întrebat în şoaptă frumoasa soţie a regelui Alcinou, apoi a pălit la faţă.

— Da, am urmat sfatul lui Circe şi am vâslit către Hades şi îngrozitorul tărâm al morţilor. După cinci zile de vâslit, când am pătruns în apele fluviului Ocean, care curge la capătul lumii, ne-am trezit într-o pâclă deasă. Cerul dispăruse, iar noi ne aflam într-o beznă veşnică, unde razele soarelui nu ajung niciodată. Am tras corabia pe uscat.

Am coborât singur şi am păşit prin lumina stranie până când am ajuns la o peşteră uriaşă ce se căsca la poalele unui munte. Apoi m-am aşezat să aştept.

Curând au început să se adune spiritele, care scoteau gemete îngrozitoare. Am rămas fără grai când a apărut însăşi mama mea. Nu ştiam că murise, pentru că la plecarea mea spre Uium era încă în viaţă. „Fiule, mi-a spus ea cu glas scăzut, de ce vii în lumea întunericului dacă eşti încă viu? Nu ai ajuns încă la casa ta din Itaca?”

Cu lacrimi în ochi, i-am povestit despre călătoria cumplită şi pierderea în condiţii groaznice a oştenilor mei în drumul spre casă.

„Am murit de durere, temându-mă că nu-mi voi revedea fiul”, mi-a spus ea.

Am izbucnit în lacrimi la auzul vorbelor ei şi am încercat să o îmbrăţişez, dar ea era ca o pală de fum care s-a mistuit, iar braţele mele au rămas goale.

Apoi au sosit, rând pe rând, pâlcuri de bărbaţi şi femei, oameni pe care îi cunoscusem şi îi respectasem. Soseau, mă recunoşteau şi clătinau încet din cap, după care se întorceau în adâncul peşterii. Am rămas uimit văzându-l şi pe vechiul meu camarad de luptă, regele Agamemnon, comandant în bătăliile contra cetăţii Uium.

— Ai murit pe mare? L-am întrebat.

— Nu, soţia mea şi amantul ei, împreună cu o hoardă de trădători, m-au atacat. Am luptat din răsputeri, dar m-au copleşit. Tot ei au ucis-o şi pe Cassandra, fiica Iui Priam.”

Apoi a apărut nobilul Ahile, alături de Patrocle şi Aiax, care m-au întrebat de soarta familiilor lor, dar eu nu aveam ştiri despre ei.

Am vorbit despre vremurile de odinioară, după care şi ei s-au întors în lumea subpământeana. Apoi au venit lângă mine duhurile altor prieteni şi războinici şi fiecare mi-a istorisit povestea lui.

Văzusem atâţia morţi, încât inima mi-era înnegurată de tristeţe. În cele din urmă, n-am mai putut să rabd, am părăsit acel tărâm cumplit şi m-am îmbarcat pe corabie. Fără să mai privesc înapoi, am navigat prin giulgiul de ceaţă întunecată până am zărit din nou soarele şi am pornit spre ţara sirenelor.

— Şi ai trecut pe lângă sirene fără necazuri? L-a întrebat regele.

— Da, a răspuns el. Dar, înainte de a naviga prin acele ape, am luat o bucată mare de ceară pe care am tăiat-o în bucăţi cu spadă.

Apoi am frământat între degete ceara aceea până s-a muiat şi cu bucăţile am astupat urechile echipajului. Le-am poruncit apoi să mă lege de catarg şi să nu ia în seamă rugăminţile mele de a schimba direcţia, pentru că altfel aveam să sfârşim zdrobiţi de stânci.

Sirenele şi-au început cântările fermecate imediat ce ne-au văzut corabia trecând prin dreptul insulei lor stâncoase. „Vino la noi să asculţi dulceaţa cântecelor noastre, vestite Ulise. Auzi-ne cântul şi lasă-te în braţele noastre, pentru că te vom fermeca şi te vom face mai înţelept.”

Muzica şi sunetul glasurilor lor erau atât de ameţitoare, încât m-am rugat de oamenii mei să cârmească spre ele, însă ei doar m-au legat mai straşnic de catarg şi au iuţit vâslitul până când n-am mai auzit glas de sirene. Abia atunci şi-au scos şi ei ceară din urechi şi m-au dezlegat.

După ce am trecut de insula stâncoasă, am înfruntat valuri mari şi mugetul sălbatic al mării. Am strigat oamenilor mei să vâslească mai vârtos, iar eu am cârmit corabia printre coamele talazurilor. Nu le-am spus despre îngrozitorul monstru Scila, căci n-ar mai fi vrut să vâslească şi s-ar fi ascuns de frică pe fundul corăbiei. Am ajuns la strâmtoarea presărată cu colţi de stâncă şi am pătruns în apele învolburate ale Caribdei, care ne-a răsucit vasul ca pe o coajă de nucă. Ne simţeam de parcă am fi fost în vârtejul stârnit într-un vas ce clocoteşte la foc. Ne aşteptam să pierim dintr-o clipă în alta, căci Scila s-a năpustit de deasupra, iar capetele ei de viperă au smuls dintre noi pe şase dintre cei mai buni oşteni. Le-am auzit răcnetele disperate în vreme ce erau ridicaţi spre cer, striviţi de dinţii ei ascuţiţi şi i-am văzut cu feţele îndreptate spre mine, în chinurile morţii. A fost cea mai îngrozitoare privelişte la care mi-a fost dat să asist în toată călătoria aceea cumplită.

Îndată ce am ieşit în largul mării, fulgere şi trăsnete au început să cutremure cerul. Un fulger a izbit corabia, năpădind-o cu miros de pucioasă. Forţa lui teribilă a sfârtecat-o în bucăţi, azvârlind echipajul în apele turbate, unde s-au înecat cu toţii.

Am reuşit să mă agăţ de o frântură din catargul de care era încă legată o chingă din piele, pe care am folosit-o ca să mă leg peste brâu de o rămăşiţă a chilei. Ajungând călare pe plută aceea încropită în grabă, am fost dus de apele mării spre larg, ajungând astfel la mila vânturilor şi a curenţilor. La multe zile după aceea, cu mine mai mult mort decât viu, pluta a ajuns pe insula Ogigia, tărâmul lui Calipso, o femeie foarte inteligentă şi de o frumuseţe răpitoare, care era sora lui Circe. Patru dintre supuşii ei m-au găsit pe ţărm şi m-au purtat la palatul ei, unde ea însăşi m-a oblojit şi mi-a purtat de grijă până când m-am însănătoşit pe deplin.

O vreme am trăit fericit pe Ogigia, îngrijit cu dragoste de Calipso, care dormea alături de mine. Ne petreceam timpul într-o grădină neasemuit de frumoasă, unde se găseau patru fântâni care îşi aruncau apele în toate direcţiile. Pe insulă erau păduri bogate, pline de păsări colorate care zburau din ramură în ramură, iar pâraie limpezi alergau sprinţar prin poiene liniştite, mărginite de vii înfloritoare.

— Şi cât timp ai stat cu Calipso? A întrebat regele.

— Şapte luni.

— De ce nu ţi-ai căutat o corabie cu care să pleci de acolo? L-a întrebat regina Arete.

Ulise a ridicat din umeri.

— Pentru că pe insulă nu exista nici o corabie.

— Atunci cum ai reuşit să pleci până la urmă?

— Buna şi blândă Calipso ştia de durerile mele. Ea m-a trezit într-o dimineaţă şi mi-a vorbit de dorinţa ei de a mă întoarce acasă. Ea mi-a dăruit unelte, m-a dus în pădure şi m-a ajutat să-mi construiesc o plută care să reziste urgiilor mării. Tot ea a cusut pânze din piei de vită şi mi-a dat provizii şi apă de drum. După cinci zile eram pregătit de plecare. M-au întristat nespus vaietele ei de durere că trebuia să-mi îngăduie să plec. Era o femeie cum rar se găseşte, una pe care şi-ar dori-o orice bărbat. Dacă n-aş fi iubit-o mai mult pe Penelopa, aş fi rămas bucuros acolo, alături de ea. Ulise a făcut o pauză şi în ochi i-a apărut o lacrimă. Mă tem că a murit de durere în zilele pustii de după plecarea mea.

— Ce s-a întâmplat cu pluta? L-a întrebat Nausicaa. Când te-am găsit, erai abandonat pe ţărm.

— După şaptesprezece zile senine, marea s-a răsculat pe negândite şi şi-a arătat mânia. Furtuna grozavă, însoţită de o ploaie orbitoare şi de rafale cumplite de vânt, mi-a smuls pânza de la plută.

Pierderea pânzei a fost urmată de valuri înalte, care mi-au izbit ambarcaţiunea firavă atât de tare, încât abia se mai ţinea laolaltă. M-am lăsat în voia mării vreme de două zile, după care apele m-au azvârlit pe ţărmurile voastre, unde tu, scumpă şi frumoasă Nausicaa, m-ai găsit. Ulise a tăcut o clipă. Aici se încheie povestea nenorocirilor şi necazurilor mele.

Toată lumea din palat a rămas înfiorată de incredibila poveste a lui Ulise. Regele Alcinou s-a ridicat cu grabă şi s-a adresat oaspetelui său:

— Ne simţim onoraţi să avem în mijlocul nostru un musafir atât de vestit ca tine şi îţi rămânem îndatoraţi că ne-ai desfătat cu povestea ta minunată. De aceea, în semn de recunoştinţă, a ta să fie cea mai iute corabie a mea, împreună cu un echipaj, ca să te ducă tocmai până în Itaca.

Ulise a mulţumit din suflet, pentru că s-a simţit copleşit de o asemenea generozitate, însă abia aştepta să pornească la drum.

— Rămâneţi cu bine, tu, rege Alcinou, tu, frumoasă regină Arete şi tu, prea bună şi blândă Nausicaa. Să fiţi fericiţi în căminul vostru şi fie ca zeii să vă aibă în paza lor.

Apoi Ulise a păşit peste prag şi a fost condus până la corabie.

Favorizat de vânturi şi de marea prietenoasă, a ajuns în cele din urmă în regatul lui de pe insula Itaca, unde l-a regăsit pe fiul său Telemah.

Tot acolo a găsit-o pe soţia sa, Penelopa, asediată de pretendenţi, pe care i-a ucis până la unul.

Astfel se încheie aventura lui Ulise, o poveste care a dăinuit vreme de veacuri, înflăcărând imaginaţia tuturor celor care au citit-o sau au ascultat-o. Din păcate, ea nu este întru totul adevărată. Altfel spus, doar o parte din ea este adevărată.

Iar asta pentru că Homer nu a fost grec. Iar Iliada şi Odiseea s-au desfăşurat în alte locuri decât cele în care le plasează legendele.

Adevărata poveste a aventurilor lui Ulise suna cu totul altfel, iar ea avea să fie scoasă la lumină abia mult, mult mai târziu…

PARTEA ÎNTÂI.

Nici iadul nu-şi arată mânia precum marea.

Capitolul 1

15 AUGUST 2006

KEY WEST, FLORIDA.

Heidi Lishemess tocmai se pregătea să plece la întâlnirea cu soţul ei ca să petreacă seara în oraş, când a mai aruncat o ultimă privire asupra imaginilor culese de un satelit pentru operaţiuni de scanare ultrarapidă. Heidi stătea la birou, cu părul presărat cu fire argintii strâns într-un coc, cu silueta ei plină îmbrăcată într-un şort verde şi o bluză asortată, ca măsură de confort în arşiţa şi umiditatea tipice pentru Florida în luna august.

Era cât pe ce să închidă computerul până a doua zi dimineaţa, când a remarcat ceva greu de definit la ultima imagine recepţionată de computer tocmai de la satelitul aflat deasupra Atlanticului, la sud-vest de Insulele Capului Verde, în largul coastelor Africii. S-a aşezat la loc şi s-a uitat mai atent la ecran.

Pentru un ochi neformat, imaginea de pe monitor prezenta aparent doar câţiva nori nevinovaţi care pluteau deasupra mării de un albastru ca azurul. Lui Heidi ea i s-a părut mai curând ameninţătoare.

A comparat-o cu cea primită cu două ore în urmă. Masa de nori cumulus crescuse în volum mai rapid decât orice embrion de furtună pe care îl ţinea minte din cei optsprezece ani de când se ocupa cu monitorizarea şi prognoza uraganelor tropicale din Oceanul Atlantic la Centrul pentru studiul uraganelor de la National Underwater and Marine Agency {2} (NUMA). S-a apucat să mărească cele două imagini ale furtunii aflate în plină evoluţie.

Soţul ei, Harley, un bărbat cu un aer optimist şi cu o mustaţă care îl făcea să semene cu o morsă, chel şi purtând ochelari fără rame, a intrat în biroul ei cu o expresie de nerăbdare pe faţă. Şi el era meteorolog, însă lucra la Institutul Meteorologic Naţional ca analist de date climatologice, pe baza cărora se transmiteau recomandări serviciilor aeriene comerciale şi private, ambarcaţiunilor şi navelor oceanice.

— Ce te mai reţine? A întrebat el, arătând cu degetul spre ceasul de la mâna. Hai, că am făcut rezervări la Crab Pot.

Fără să ridice ochii spre el, Heidi a făcut un semn către cele două imagini puse alături pe ecran.

— Astea au fost făcute la interval de două ore. Spune-mi şi mie cum ţi se par.

Harley a rămas o vreme cu ochii lipiţi de ecran. Apoi pe frunte i-au apărut câteva cute, şi-a aranjat mai bine ochelarii pe nas şi s-a aplecat ca să vadă mai de aproape şi să compare. Într-un târziu, s-a uitat la soţie şi a dat afirmativ din cap:

— E o evoluţie a naibii de rapidă.

— Prea rapidă, a spus Heidi. Dacă şi în continuare se va dezvolta în acelaşi ritm, doar Dumnezeu ştie cât de puternică va fi furtună pe care o vor naşte norii ăştia.

— Nu se ştie, a spus el gânditor. S-ar putea să atace ca o leoaică furioasă şi să ajungă o biată mieluşea. S-a mai întâmplat.

— Adevărat, dar aproape tuturor furtunilor le trebuie zile, dacă nu săptămâni ca să ajungă la o asemenea forţă. Asta a crescut în câteva ore ca o ciupercă după ploaie.

— E prematur să-i prevezi direcţia de deplasare sau locul în care va atinge forţa maximă şi va provoca daunele cele mai mari.

— Am ciudatul sentiment că va fi imprevizibilă.

Harley a surâs.

— Sper că ai să mă ţii la curent cu evoluţia ei, bine?

— Cei de la Institutul Meteorologic Naţional vor afla primii, a promis ea, bătându-l uşor pe braţ.

— Te-ai gândit ce nume o să-i dai noii tale prietene?

— Dacă ajunge violentă aşa cum cred eu, o să-i spun Lizzie, după ucigaşa Lizzie Borden.

— E cam devreme să alegi un nume care începe cu L {3}, dar mi se pare potrivit. Harley a ridicat poşeta soţiei şi i-a întins-o. Ai timp berechet mâine să vezi cum evoluează. Acum mor de foame. Hai, că ne aşteaptă crabii!

Ascultătoare, Heidi a ieşit din birou în urma soţului, stingând luminile şi încuind uşa. Însă neliniştea crescândă nu i s-a atenuat când s-a aşezat pe bancheta maşinii. Nu-i era mintea la mâncare. Gândurile îi rămăseseră la ceea ce părea a fi un uragan în plină formare şi care putea atinge proporţii înspăimântătoare.

Oricum s-ar numi, un uragan rămâne tot uragan când apare în Oceanul Atlantic. Lucrurile stau altfel în Pacific, unde se cheamă taifun, sau în Oceanul Indian, unde este cunoscut sub numele de ciclon.

Uraganul este cea mai temută forţă a naturii, depăşind de multe ori efectele devastatoare ale erupţiilor vulcanice sau ale cutremurelor, deoarece provoacă distrugeri pe suprafeţe mult mai extinse.

La fel ca un om sau un animal, uraganul se naşte în anumite condiţii, în primul rând, apele tropicale din largul coastelor vestice ale Africii trebuie să se încălzească, ajungând la temperaturi ce depăşesc 27°C. Apoi razele solare înfierbânta apa, producând cantităţi uriaşe de vapori ce se ridică în atmosferă. Umiditatea se înalţă spre straturile de aer mai rece şi condensează, formând mase de nori cumulus, care dau naştere ploilor pe arii extinse şi furtunilor însoţite de descărcări electrice. Această combinaţie asigură căldura care alimentează evoluţia furtunii de la faza „copilăriei” la „pubertate”.