Codul lui da Vinci

La marque.

Fache îşi ţinea prada din scurt în seara asta. O alegere înţeleaptă. Robert Langdon se dovedise un muşteriu pe măsură.

9
Pentru a fi sigur că discuţia sa cu domnul Langdon nu va fi între­ruptă, Bezu Fache îşi închisese telefonul mobil. Din păcate, apara­tul era un model scump, echipat cu linie radio dublă şi, în ciuda ordinelor sale, pe una dintre ele era acum apelat de agenţii săi.

― Capitaine?

Telefonul pârâi, ca o staţie de emisie-recepţie.

Fache scrâşni din dinţi, turbat. Nu pricepea ce ar putea fi atât de important încât să-i fie întreruptă această surveillance cachée, mai cu seamă într-un moment atât de critic.

― Un moment, vă rog, i se adresă el lui Langdon.

Apoi scoase telefonul din buzunar şi apăsă o tastă.

― Oui?

― Capitaine, un agent du Département de Cryptographie est arrivé.

Furia lui Fache dispăru într-o clipă. "Un specialist în criptogra­fie?" Deşi nu era tocmai momentul potrivit, vestea îl bucura totuşi. După ce observase textul criptic scrijelit de Saunière pe podea, că­pitanul trimisese fotografii de la locul crimei Departamentului de Criptografie, în speranţa că un specialist de acolo va descifra ce anume voise Saunière să le transmită. Iar dacă acum sosise acest om, era clar că izbutiseră să descifreze mesajul.

― Deocamdată sunt ocupat, spuse Fache în telefon, tonul lui lăsând clar să se înţeleagă că agentul depăşise o limită bine stabilită. Spune-i criptografului să mă aştepte la postul de comandă. Voi vorbi cu el după ce voi termina aici.

― Cu ea, îl corectă subalternul său. Este agentul Sophie Neveu.

"Telefonul ăsta mă amuză din ce în ce mai puţin, cu fiecare secundă care trece", îşi spuse Fache. Sophie Neveu era una dintre cele mai mari greşeli ale DCPJ. O tânără déchiffreuse din Paris care studiase criptografia în Anglia, la Royal Holloway, Sophie Neveu îi fusese aruncată lui pe cap cu doi ani în urmă, în urma politicii mi­nisterului de a integra cât mai multe femei în poliţie. "Toate încer­cările astea ale ministerului de a respecta echitatea politică, susţinuse Fache, nu făceau decât să slăbească departamentul." Pe lângă faptul că nu dispuneau de forţa fizică necesară muncii în poliţie, simpla prezenţă a femeilor în cadrul forţelor de ordine mai avea şi darul de a distrage atenţia colegilor bărbaţi. Şi spre iritarea lui, Sophie Neveu avea acest nefericit dar, cu vârf şi ândesat...

La cei treizeci şi doi de ani ai ei, afişa o tenacitate ce friza obsti­naţia. În plus, preferinţele vizibile pentru noile metode de decriptare învăţate în şcoala britanică îi exasperau pe mai vârstnicii ei colegi francezi. Iar pentru Fache, cel mai enervant era adevărul universal valabil că, într-un birou plin cu bărbaţi de vârstă medie, o femeie tânără şi atrăgătoare era o permanentă sursă de distragere a atenţiei de la sarcinile zilnice ale fiecăruia.

― Agentul Neveu a insistat asupra faptului că trebuie să vor­bească imediat cu dumneavoastră, domnule căpitan, mai adăuga vocea de la telefon. Am încercat s-o opresc, dar a plecat deja spre Marea Galerie.

Fache făcu ochii mari:

― Sub nici o formă! Am spus foarte clar că...

Pentru o clipă, Robert Langdon avu impresia că Bezu Fache face un atacând de apoplexie. Tocmai vorbea, când maxilarul îi încremeni şi ochii i se bulbucară, gata să-i iasă din orbite. Privirea dură îi înţepenise pe ceva aflat, probabil, în spatele profesorului. Înainte de a apuca el să se întoarcă şi să vadă ce este, vocea unei femei răsună în galerie:

― Excusez-moi, messieurs!

Langdon se întoarse pe călcâie şi văzu o tânără care se apropia cu paşi mari şi mişcări agile, emanând parcă o hipnotică siguranţă de sine. Îmbrăcată într-o jachetă lungă până la genunchi, bej, şi pan­taloni mulaţi negri, părea a avea în jur de treizeci de ani şi era atrăgătoare. Părul des, roşcat, îi cădea pe umeri, încadrându-i chipul blând. Spre deosebire de blondele fragile şi şterse din pozele ce de­corau pereţii dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un as­pect sănătos şi o frumuseţe naturală ce arătau încredere în sine.

Spre surprinderea profesorului, tânăra veni direct la el şi-i în­tinse mâna:

― Monsieur Langdon, sunt agentul Neveu de la Departamentul de Criptografie al DCPJ, spuse ea cu un uşor accent anglo-francez. Mă bucur să vă întâlnesc!

Langdon îi strânse mâna într-a lui şi, pentru o clipă, se simţi cufundat în privirea ei adâncă. Avea ochi verzi-măslinii, limpezi şi pătrunzători.

Fache inspiră zgomotos, pregătindu-se cu siguranţă pentru o morală tăioasă.

― Căpitane, se întoarse ea brusc, fără a-i lăsa timp să deschidă gura, îmi cer scuze pentru aceasta întrerupere, dar...

― Ce n'est pas le moment! izbucni Fache.

― Am încercat sa vă contactez, continuă Sophie în engleză, din politeţe pentru Langdon. Dar aveaţi telefonul închis!

― L-am închis dintr-un motiv bine întemeiat, îi şuieră căpitanul. Acum stau de vorbă cu domnul Langdon !

― Am descifrat codul numeric, i-o trânti ea dintr-o dată.

Inima lui Langdon zvâcni. "A spart deja codul?"

Fache părea pentru moment derutat, neştiind ce să îi răspundă.

― Înainte de a vă explica însă, adăugă Sophie, am un mesaj urgent pentru domnul Langdon.

Chipul căpitanului se întunecă:

― Pentru domnul Langdon?

Ea încuviinţă şi se întoarse spre el:

― Trebuie să contactaţi imediat Ambasada Americană, domnule Langdon. Trebuie să vă transmită urgent un mesaj din Statele Unite.

Entuziasmul care-l cuprinse când auzi despre codul descifrat pieri brusc, lăsând loc unei îngrijorări evident. "Un mesaj din State'? Oare cine încearcă să mă contacteze? Doar câţiva colegi de-ai mei ştiu că mă aflam la Paris."

Arcada proeminentă a lui Fache coborâse parcă şi mai mult:

― Ambasada Americană? repetă el bănuitor. Cum au ştiut că domnul Langdon se află aici?

Sophie ridică din umeri:

― Se pare că au sunat la hotel şi recepţionerul le-a spus că dom­nul Langdon a fost ridicat de un agent al DCPJ.

― Şi ambasada a luat legătura cu Departamentul de Criptografie?!

― Nu, domnule! îi răspunse Sophie pe un ton ferm. Când am sunat eu la centrala telefonică a DCPJ, încercând să vă contactez pe dumneavoastră, mi-au spus că au un mesaj pentru domnul Langdon şi m-au rugat să i-l transmit dacă ajung aici.

Fache se încruntă din nou şi părea chiar mai nedumerit decât la început, dar Sophie se întorsese deja spre profesor:

― Domnule Langdon, îi spuse ea în timp ce scotea din buzunar o foaie de hârtie, acesta este numărul serviciului de mesagerie al Ambasadei Americane. Vă roagă să îi contactaţi cât mai repede posi­bil. În timp ce eu îi voi explica domnului căpitan ce-i cu acel cod, dumneavoastră trebuie să îi sunaţi, adăugă ea, fixându-l cu privirea.

Langdon studie hârtia. Conţinea un număr de telefon din Paris, cu un interior alături.

― Mulţumesc, îi răspunse îngrijorat. Unde găsesc un telefon?

Sophie dădu să scoată un celular din buzunar, dar Fache se postă imediat între ei. Parcă era Vezuviul în prag de erupţie. Fără a-şi lua ochii de la ea, îi întinse profesorului telefonul său:

― Linia asta e sigură, domnule Langdon! Folosiţi-o cu încredere!

Dezorientat de furia cu care căpitanul o privea şi jenat din cauza situaţiei, profesorul luă aparatul. Imediat, Fache o înşfăcă de braţ şi o trase doi metri mai departe, începând să mormăie la ea, furios. Din ce în ce mai puţin încântat de poliţistul francez, Langdon se întoarse cu spatele şi formă numărul care era scris pe foaia de hârtie.

Auzi cum sună.

O dată... de două ori... de trei ori...

În sfârşit, cineva îi răspunse. Langdon se aştepta să audă vocea operatorului de la ambasadă, dar se pomeni ascultând un mesaj înregistrat. Şi, ciudat, vocea i se părea cunoscută. Era a agentului Sophie Neveu.

― Bonjour, vous êtes bien chez Sophie Neveu. Je suis absente pour le moment, mais...

Nedumerit, profesorul se întoarse spre tânără:

― Mă scuzaţi, doamnă Neveu! Cred că mi-aţi dat...

― Nu, acela este numărul, i-o reteză ea de parcă ar fi ştiut dinainte. Ambasada are un sistem automat de preluare a mesajelor. Trebuie să formaţi un cod de acces pentru a vă asculta mesajele.

― Dar...

― Este codul acela de trei cifre de pe hârtiuţa pe care v-am dat-o.

Langdon vru să-i explice bizara eroare, dar Sophie îl străfulgeră preţ de o secundă. Ochii ei verzi îl avertizau clar: "Nu pune în­trebări! Fă ce ţi-am spus!"

Uimit, Langdon formă interiorul: 454.

Vocea înregistrata a tinerei se întrerupse şi un alt glas, cu tonuri electronice, rosti în franceză: "Aveţi un mesaj nou." Dupa toate aparenţele, 454 era codul de acces prin care Sophie Neveu îşi lua propriile mesaje de pe robotul telefonic.

"Ce naiba fac, ascult mesajele femeii ăsteia?"

În receptor se auzea o bandă care se derula. În cele din urmă, se opri şi mesajul începu să curgă. Din nou, vocea era tot cea a lui Sophie Neveu. "Domnule Langdon" ― se auzi o şoaptă temătoare ― "Nu reacţiona la acest mesaj. Ascultă-l în linişte. Eşti în pericol. Urmează-mi indicaţiile cu stricteţe."

10
Silas era la volanul maşinii pe care Învăţătorul i-o pusese la dis­poziţie, un Audi negru, şi admira Biserica Saint-Sulpice. Iluminate de jos de o serie de reflectoare, cele două clopotniţe se înălţau ca nişte santinele în post, care vegheau masiva clădire. De o parte şi de alta a acesteia, o mulţime de metereze întunecate ţâşneau spre cer aidoma coastelor unui monstru adormit.

"Păgânii s-au folosit de Casa Domnului pentru a ascunde cheia de boltă." Frăţia confirma în continuare legendara ei reputaţie: de înşelăciune şi disimulare. Iar acum, Silas avea să caute cheia de bol­tă şi să i-o înmâneze Învăţătorului, recuperând astfel ceea ce frăţia fu­rase cu mult timp în urmă de la cei drept-credincioşi.

"Ce putere uriaşă va dobândi astfel Opus Dei!"

Parcând maşina în Piaţa Saint-Sulpice, pustie la acea oră, Silas răsuflă adânc şi încercă să-şi limpezească mintea pentru ceea ce îl aştepta. Spinarea încă îl durea de la şedinţa de mortificare corporală de mai devreme, dar durerea fizică era floare la ureche pe lângă chi­nurile prin care trecuse înainte ca Opus Dei să-l salveze.

Amintirile din acea vreme încă îl mai bântuiau.

"Eliberează-te de ură", îşi ordona singur. "Iartă-i pe cei care ţi-au greşit."

Privind turnurile de piatră ale bisericii, simţi iarăşi curentul acela familiar... forţa aceea care îl târa adesea înapoi în timp, încuindu-l iar în carcera primilor săi ani de viaţă. Amintirile năvăliră asupra lui aşa cum o făceau totdeauna, ca o vijelie... duhoarea verzei putrede, putoarea morţii, a urinei şi a fecalelor umane... urletele de disperare purtate de vântul aspru al Pirineilor şi hohotele chinuite ale celor bătuţi de soartă.

"Andorra"...

Muşchii i se încleştară, puternic.

Paradoxal, în ţărişoara aceea uitată de lume dintre Spania şi Franţa, pe când tremura în celula sa şi nu-şi dorea decât să moară cât mai repede, acolo venise salvarea sa.

Pe atunci, nu-şi dăduse seama.

"Lumina venise la mult timp după tunet."

Pe vremea aceea nu-l chema Silas, dar nu-şi amintea nici ce nume îi dăduseră părinţii lui. Plecase de acasă când avea şapte ani. Tatăl beţiv, un docher mătăhălos, scârbit de venirea pe lume a unui fiu albinos, îşi bătea nevasta cu regularitate, învinuind-o pentru starea copilului. Când încerca să-i sară în apărare, băiatul era şi el bătut crunt.

Într-o noapte, după un scandal înfiorător, mama lui nu se mai ridicase de jos. Copilul îi veghease trupul fără viaţă, copleşit de vinovăţie, fiindcă îl lăsase s-o omoare.

"E vina mea!"

De parcă un demon îi pătrunsese în trup şi-i dirija mişcările, băiatul se dusese în bucătărie şi înşfăcase un cuţit de măcelar. Cu mişcările unui om nebun parcă, intrase în camera în care tatăl zăcea întins în pat, beat criţă. Fără un cuvânt, îl înjunghiase în spate. Tatăl răcnise de durere şi încercase să se ridice, dar copilul îl lovise iar şi iar, fără oprire, până ce în apartament se aşternuse liniştea.

Fugise apoi de acasă, dar străzile Marsiliei i se păruseră la fel de neprimitoare. Înfăţişarea sa neobişnuită îi alunga pe ceilalţi copii ai străzii şi băiatul se văzuse nevoit să trăiască singur, în beciul unei fabrici părăsite, mâncând peşte crud şi fructele pe care izbutea să le fure. Singurii săi prieteni erau revistele mototolite pe care le găsea prin gunoaie şi pe care învăţase sa citească. Cu timpul, crescuse şi se împlinise. Pe la doisprezece ani, un alt vagabond ― o fată care avea de două ori vârsta lui ― îl luase în râs şi încercase să-i fure mâncarea. O bătuse până ce o lăsase lată, aproape fără viaţă. Când îl ridicase, poliţia îi dăduse un ultimatum: ori pleca din Marsilia, ori ajungea la casa de corecţie.

Băiatul se mutase ceva mai jos pe coastă, la Toulon. Cu timpul, privirile compătimitoare ale celorlalţi se transformaseră în frică. Copilul devenise un tânăr puternic. Când treceau pe lângă el, îi auzea murmurând. "O stafie", şuşoteau ei, privindu-i pielea albă şi ochii măriţi de spaimă. "O stafie cu ochi roşii de drac!"

Şi chiar se simţea ca o stafie... transparentă... care plutea dintr-un port în altul.

Oamenii păreau să privească drept prin el.

La optsprezece ani, într-un alt port, pe când aştepta momentul potrivit pentru a fura o cutie de conserve de carne, îl prinseseră doi marinari. În timp ce îl băteau, le simţise duhoarea a bere, exact ca a tatălui său. Amintirile urii şi fricii se năpustiseră asupra lui ca un monstru din adâncuri. Îi frânsese atunci gâtul primului marinar, cu mâinile goale, şi numai sosirea poliţiei îl salvase pe celălalt să nu aibă aceeaşi soartă.

După două luni în lanţuri ajunsese la închisoarea din Andorra.

― Eşti alb ca o fantomă, îi strigau ceilalţi prizonieri pe când era dus spre celula lui, gol şi înfrigurat. Mira el espectro! Poate că stafia o să treacă drept prin zidurile astea!

În cei doisprezece ani care au trecut, carnea şi trupul său se uscaseră şi Silas ştia că devenise transparent.

Sunt o stafie.

Sunt imaterial.