Conferinţa naţională

INTRODUCTION

Devenita o problema de actualitate in anii 70, necesitatea informarii publicului a evoluat mai ales datorita controverselor privind impactul energiei nucleare asupra sanatatii si a mediului. Ingrijorarea publicului era determinata mai ales de lipsa de informatii si de transparenta din partea autoritatilor publice si a industriei nucleare. Pe masura ce transparenta si accesul la informatii s-au imbunatatit, a devenit tot mai clar ca numai activitatile de informare a publicului nu sunt suficiente. Persistenta tensiunilor in relatia cu publicul a determinat industria nucleara sa abordeze o noua strategie bazata pe colabrare si implicare. La nivel european aceasta noua abordare s-a concretizat in cele doua directive : Conventia de la Aarhus privind accesul publicului la informatie, participarea in procesul de luare a deciziilor si accesul la justitie in problemele de mediu si Directiva privind Evaluarea impactului asupra mediului. Anchetele privind informarea si participarea publicului la nivel European (Eurobarometer 1985 si 2005) confirma faptul ca asteptarile publicului se refera in special la necesitatea dialogului si implicarii.

Problemele asociate radiatiilor nucleare au impact la diferite nivele (local, national, international) iar efectele sunt multiple (medicale, economice, sociale, etice, politice, legale, ecologice). Radioprotectia include o multitudine de aspecte privind efectele radiatiilor ionizante asupra pacientilor, lucratorilor, populatiei si mediului, combinand o dimensiune stiintifica cu una sociala. Publicul percepe radiatia mai degraba ca un risc decat ca un fenomen fizic. Preocuparea publicului fata de radiatii este determinata in mare parte de consecintele accidentelor nucleare si de incertitudinile asociate gospodaririi deseurilor radioactive. In ultimile decade aplicatiile medicale ale radiatiilor ionizante sunt din ce in ce mai raspandite, chiar si in tarile sarace. Astfel, radioprotectia devine o preocupare pentru un numar tot mai mare de cetateni.

In aceste conditii publicul este tot mai putin sensibil la informatiile cu caracter tehnic precum doza absorbita si din ce in ce mai interesat de informatiile care il ajuta la luarea unor decizii importante (radioterapie) sau pentru participarea la viata sociala (proteste impotriva deseurilor radioactive sau constructiei de noi instalatii nucleare). Participarea la luarea unor decizii implica un nivel cultural mai ridicat.

Dezvoltarea si rafinarea la nivel international a reglementarilor de baza in acest domeniu si a altor instrumente si documente a permis imbunatatirea monitorizarii si controlului expunerilor la radiatiile ionizante. Prin urmare, activitatea de radioprotectie are o baza solida in reglementarile cu caracter tehnic, dar nu poate fi imbunatatita doar in acest cadru. Calitatea in acest domeniu trebuie sa se bazeze pe promovarea unei reale culturi de radioprotectie. Diseminarea culturii de radioprotectie trebuie realizata prin pregatirea specialistilor in domeniile ce au tangenta cu domeniul energiei nucleare si aplicatiilor acesteia, protectia sanatatii si a mediului sau comunicarea cu publicul.

CULTURA DE RADIOPROTECTIE

Radioprotectia este o necesitate obiectiva determinata de faptul ca radioactivitatea si radiatiile ionizante au pe de o parte efecte daunatoare sanatatii si mediului si pe de alta parte, pot fi folosite in folosul oamenilor si a mediului. Pe de alta parte, radioactivitatea si radiatiile ionizante sunt fenomene „ostile” omniprezente in mediul nostru natural.

In ultimile cinci decenii, radioprotectia a facut progrese considerabile in toate domeniile de utilizare a radioactivitatii si radiatiilor ionizante: cercetare, medicina, industria nucleara, surse de radiatii si trasori radioactivi, NORM si TENORM.

Cu toate acestea, in ultimii 10 ani se discuta din ce in ce mai mult despre o cultura de radioprotectie.

Termenul de cultura de radioprotectie pare a fi inspirat din cultura de securitate, notiune utilizata pentru prima data in „INSAG Summary Report on post-accident review meeting on the Chernobyl accident”. Conceptul de cultura de securitate a fost introdus pentru a explica mecanismul prin care lipsa de cunostinte si de intelegere a riscului si a securitatii de catre lucratori si de catre organizatii are ca urmare dezastre.

Comitetul Consultativ pentru Securitatea Instalatiilor Nucleare, ACSNI, defineste cultura de securitate astfel: „Cultura de securitate a unei organizatii este rezultatul valorilor, atitudinilor, perceptiilor, competentelor si modului de comportament al indivizilor si grupurilor, care determina aderenta, stilul si eficacitatea managementului in domeniul sanatatii si securitatii”.

Una din definitiile discutate prezinta cultura de radioprotectie astfel: „cultura de radioprotectie reprezinta modul in care radioprotectia este reglementata, condusa, implementata, mentinuta si perceputa la locul de munca, in medicina si in viata de fiecare zi si reflecta atitudinile, convingerile, perceptiile, telurile si valorile pe care lucratorii, practicienii, reglementatorii si societatea le impartasesc in legatura cu radioprotectia.

IRPA a sesizat importanta promovarii unei culturi de radioprotectie si a demarat unele actiuni ce se vor concretiza la congresul IRPA 13 (Mai 2012). Recomandarea IRPA este de a se dezvolta o cultura de radioprotectie in cadrul culturii de securitate, care este mult mai dezvoltata si evoluata, renuntand la abordarea complet independenta. Astfel se recunoaste importanta tratarii problemelor de radioprotectie la locul de munca impreuna cu aspectele mai cuprinzatoare privind securitatea. Dezvoltarea culturii de radioprotectie este vazuta evoluind pe trei paliere:

• 
  Evaluarea tuturor aspectelor comune cu cultura de securitate si evidentierea aspectelor importante pentru cultura de radioprotectie;
  
• 
  Identificarea factorilor specifici radioprotectiei ce necesita o atentie deosebita pentru cultura de radioprotectie;
  
• 
  Identificarea aspectelor specifice pentru diferitele sectoare: medical, nuclear, cercetare si invatamant, industrie in general.
  

Pentru a implementa practic cultura de radioprotecte, ea trebuie sa fie acceptata de toti participantii, dezvoltata si transmisa generatiilor viitoare. Datorita varietatii aplicatiilor radioactivitatii si radiatiilor ionizante, actorii implicati in cultura de radioprotectie includ pe langa profesionisti si ne-profesionisti membri ai societatii: politicieni, antreprenori, ONG-uri, asociatii si societati, grupuri si partide, organizatii profesionale,pacienti, presa, scoli si universitati, precum si publicul in general.