Cărarea Împărăţiei

OMAGIU PĂRINTELUI DRAG

Noi, cei ce l-am cunoscut,

Şi Părinte drag l-am avut,

Simţim astăzi adâncă durere,

Dar şi mare mângâiere.

Căci noi ştim că şi acum,

Nu va înceta nici cum,

Viu să fie-n amintiri,

Chipul sfintei lui iubiri.

Şi cu toţi nădăjduim,

Cu Părintele să fim,

De vom împlini curat,

Sfaturile ce ne-a dat.

Iar acum la despărţire,

Cu smerenie şi iubire,

De la cel plecat în zare,

Cerem binecuvântare...

Cu nemărginită recunoştinţă,

Teodosia - Zorica Laţcu,

împreună cu toţi credincioşii,

copii ai Părintelui.

Braşov,

3-4.XII.1989

O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Tradiţia vie a apoftegmelor

„Din fericire, Părinţii au vorbit iar unele din cuvintele lor au fost transmise posterităţii, prelungind de-a lungul veacurilor iradierea pe care au avut-o în timpul vieţii lor. Pe drept cuvânt, zicerile lor sunt numite «Apoftegmele Părinţilor», căci ele emană de la Părinţi ca atare, în însuşi exerciţiul paternităţii lor. Nu sunt cuvinte rostite în văzduh, nici sentinţe frumoase mai mult sau mai puţin pioase scrise de un autor duhovnicesc. Sunt cuvinte ţâşnite din viaţă şi întrupate în viaţă, pentru a răspunde unei întrebări vitale, unei chestiuni stăruitoare şi presante. (...) Mai mult, trebuie remarcat că transmiterea orală a acestor cuvinte a trebuit să se facă cel mai adesea în acelaşi context al îndrumării duhovniceşti, fiii deveniţi părinţi transmiţând la rândul lor ucenicilor lor ceea ce primiseră. Apoi, când apoftegmele au fos aşternute în scris, ele au continuat să se transmită şi să se propage într-o tradiţie monastică vie. (...)

Începând de la sfârşitul secolului V circula în Palestina o culegere ce aduna în ordine alfabetică cuvintele şi faptele atribuite «bătrânilor» celor mai faimoşi. Era ca o galerie de portrete vii ale marilor strămoşi, în care monahii îşi puteau regăsi de acum, din generaţie în generaţie, portretele familiale ale celor pe care-i considerau întotdeauna drept părinţii lor, ai tuturor. Corespondenţa avvilor Varsanufie şi Ioan, faimoşii zăvorâţi din Gaza secolului VI, ne furnizează o mărturie deosebit de remarcabilă asupra locului pe care, prin intermediul apoftegmelor, Părinţii deşertului îl deţineau în viaţa monahilor palestinieni ai acestor epoci, şi nu numai ai monahilor, pentru că vedem aici că şi laicii puteau discuta între ei asupra Cuvintelor Părinţilor. Monahi şi laici rumegau apoftegmele ca pe cuvintele Sfintei Scripturi, găsind în ele o hrană pe gustul lor şi potrivită gustului fiecăruia, ca mana.”¹