95. Prinderea sufletului într-o viaţă dinafară de duh prin tărâţele vieţii, e totuna cu ducerea lui iarăşi în temniţa patimilor.
96. Călugăria nu creşte visători ai Împărăţiei lui Dumnezeu, ci oameni hotărâţi care duc trăirea creştinismului până la ultimele lui consecinţe de disciplină şi frumuseţe. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus că „Împărăţia lui Dumnezeu” – chiar aceasta lăuntrică – „se ia cu năvală şi năvălitorii pun mâna pe ea” şi „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.
97. Călugăria cere smerenie şi curaj. Smerenia şi curajul s-ar părea doi termeni opuşi. Cu toate acestea, în viaţa duhovnicească ei se armonizează, ba se şi completează. Absenţa sau împuţinarea unuia slăbeşte pe celălalt şi între ei trebuie ţinut un echilibru. Căci viaţa creştină orientată numai spre umilinţă ia o înfăţişare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă şi pierde curajul. De asemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală şi spre profetism distruge bisericitatea şi sobornicitatea creştinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia.
