Cristian barbosu


PRO-CULTURĂ BISERICA B



Yüklə 209,25 Kb.
səhifə2/3
tarix17.01.2019
ölçüsü209,25 Kb.
#98891
1   2   3

PRO-CULTURĂ


BISERICA

B

ANTI-CULTURĂ




BISERICA integrată/încorporată în CULTURĂ


CULTURA integrată/încorporată

în BISERICĂ







Subcultura Bisericească

B

A


Etapa 2: ETAPA TRANZIŢIONALĂ

CONTEXTUALIZARE  SINCRETISM


Tranziţiile bisericii A, C4-C6 în fazele evolutive ale sincretismului. Cultura domină progresiv biserica şi o trece de pe o poziţie puternic contextualizată, pe una puternic sincretică. Elementul cultural trece dincolo de eclesiologie în soteriologie. (traversează liniile de demarcaţie ale lui Parshall de evitare a sincretismului – Perspectives, 2002, 657)

Tranziţiile bisericii B, C4-C6 în fazele evolutive ale sincretismului. Rolurile dominante se schimbă, sub-cultura începe să domine biserica şi o trece de pe o poziţie puternic contextualizată, pe una mai puţin sincretică. Elementul cultural trece dincolo de eclesiologie în soteriologie. (traversează liniile de demarcaţie ale lui Parshall de evitare a sincretismului – Perspectives, 2002, 657)






cultura > biserica




biserica > sub-cultura

A


B

cultura > biserica



biserica < sub-cultura





biserica


CULTURA > biserica

Etapa 3: SINCRETISM





Biserica B experimentează „sincretism din interior.” Este un amestec de creştinism biblic şi elemente „tradiţionale” (culturale). Mântuirea este condiţionată de acceptarea pachetului legalist (credinţă + cod bisericesc). Este aparată/susţinută de concepte tradiţionaliste şi texte biblice forţate în tipare drept suport.




Biserica A experimentează „sincretism din afară.” Este un amestec de creştinism şi alte elemente culturale. Mâmtuirea se obţine prin îmbrăţişarea unei soteriologii sincretice aparată/susţinută cu o terminologie şi concepte filozofice şi culturale.


Perpectiva

Texte biblice ca “suport”














A

B

alte religii


Texte biblice ca “suport”




APENDIX

Alte consecinţe ale practicilor şi convingerilor legaliste:




  1. Discriminarea care produce durere/suferinţă şi apatie unor membri ai bisericilor.

Ruben Alves are dreptate când face observaţia următoare: „Creştinul trebuie să facă faţă realităţii dure care îl asigură că el/ea va fi acceptat de comunitate numai dacă el/ea nu încalcă limitele permisibilului.” 31


a) Suferinţă.
Într-o biserică, patru cupluri au fost rugate de pastorul bisericii să citească câteva pasaje din Scriptură la un eveniment special care avea loc în biserica aceea. După terminarea serviciului mai mulţi membri ai bisericii respective au criticat pe două dintre soţii pentru că au îndrăznit să citească din Scriptură cu capul descoperit (1 Cor. 11). Unii chiar l-au criticat pe pastor că a îndrăznit să le ceară aşa ceva. Cele două femei au fost foarte rănite, iar una dintre ele şi astăzi refuză să se implice în orice tip de activitate publică ce ţine de biserică.
O doamnă mai în vârstă, pe la 80 de ani, de curând botezată, a decis să se alăture unui grup de rugăciune al surorilor. Prima întâlnire a avut loc într-o seară extrem de rece din ianuarie, la cineva acasă. Sora noastră a venit cu mult entuziasm, dar a fost întâmpinată cu mustrări pentru că purta pantaloni, în loc să poarte fustă (Deut. 22:5). A venit la mine plângând, tulburată şi temându-se că nu putea să se implice în nici o activitate la biserică pe perioada de iarnă, deoarece ea avea probleme de sănătate şi trebuia să poarte pantaloni.
b) Apatia.
În unele biserici, chiar dacă eşti modest şi decent îmbrăcat, dacă nu respecţi codul bisericesc ce ţine de ţinută (interpretări subiective ale 1Cor. 11, 1 Pet. 3, Deut. 22:5), nu ai voie să participi activ la serviciile divine, cântând în cor, în orchestră, sau recitând o poezie, citind din Scriptură, spunându-ţi mărturia personală, sau dând învăţătură.
Tristeţea este că unii lucrători creştini aleg, aşa cum spune Kirk Kenneth „să folosească învăţătura Bibliei ... ca un cod penal/pentru a aplica pedepse.”32 În felul acesta ei încearcă să păstreze forme rigide ale legalismului, fie amintindu-le membrilor lor, în mod constant, despre regulile bisericii, fie predicând despre ele cât se poate de des.



  1. Confuzie în legătură cu sfinţirea/sanctificarea.33




      1. Sfinţire = „Tu să nu…”

Majoritatea bisericilor baptiste care dezvoltă tendinţe legaliste sunt comunităţi de tipul „Tu să nu…”34. Acestea cultivă un sistem care se prezintă pe sine ca moral, cu pretenţii solide de neprihănire în privinţa comportamentului exterior, dar şi o atitudine critică faţă de indivizi sau biserici care nu se ţin de aceleaşi reguli/convingeri. Membri bisericilor sunt militanţi şi reacţionari în râvna lor „de a păstra puritatea doctrinară şi cea a bisericii”, invocând, de obicei, 2 Tim. 4:3. Prin aceasta seamănă confuzie în inimile multor credincioşi convertiţi de curând şi se înşeală pe ei înşişi, deoarece se angajează în bătălii greşite, cu motivaţie corectă. Uneori ei seamănă izbitor cu fariseii.35


Când a fost întrebat dacă el crede că ar putea exista diferite interpretări ale capitolului 1 Cor. 11, un lucrător dintr-o biserică mare din România a răspuns că nu. Întrebat dacă consideră că a nu purta batic este păcat, a răspuns că da. Întrebat dacă crede că ceilalţi credincioşi, din toate colţurile lumii, care nu se ţin de aceste „rânduieli” păcătuiesc, a răspuns că da.

Un grup de familii a participat la un seminar referitor la viaţa de cuplu, şi în dorinţa lor sinceră de a urmări sfinţenia i-au cerut în mod specific profesorului să îşi prezinte părerea referitoare la batic/acoperitoarea de cap. Acesta le-a expus mai multe interpretări valide ale pasajului din 1 Cor. 11, şi apoi le-a dat voie să-şi formeze părerea proprie faţă de subiect. Când au revenit în biserică, pastorul bisericii unde erau membri a aflat despre „erezia” care le-a fost prezentată şi a început să facă vizite la domiciliile acelor familii, punându-le întrebări şi admonestându-i în legătură cu părerile lor referitoare la acest subiect şi altele discutate la respectivul seminar. Una dintre familiile astfel tratate afirma că abordarea semăna leit cu un interogatoriu comunist al unui dizident care gândeşte pentru sine.




      1. Sfinţire = „Voi trebuie să...”

Există biserici în care nivelul spiritualităţii este măsurat în funcţie de ceea ce poartă femeile pe cap. Cele mai sfinte sunt cele ce poartă batic, şi îşi acoperă întreg capul, apoi urmează cele care poartă o eşarfă (de 10-20 cm lăţime), apoi cele cu pălărie (în unele biserici pălăriile sunt interzise), apoi cele cu cordeluţă (bandana). 1 Cor. 11 este textul la care se face referire în cazul acestor practici. Totuşi, în cele mai multe cazuri, textul nu este analizat din punct de vedere exegetic sau teologic, ci doar predicat „aşa cum este scris”.


Cu toate că unii lideri religioşi se folosesc de legalism pentru a-şi consolida poziţiile de autoritate şi pentru a controla sfere de influenţă, alţii sunt cât se poate de sinceri în motivaţiile lor. Ei doresc să păstreze curăţia bisericii. Cu toate acestea, mijloacele şi metodele folosite de ei sunt greşite. Atunci când îşi concentrează atenţia asupra semnelor exterioare care demonstrează o viaţă schimbată, ei neglijează însăşi viaţa care produce aceste semne. După cum spune şi Kirk: „Roada Duhului nu constă în faptele în sine, ci calităţile inimii care produce acele fapte” (436). Atunci când liderul bisericii confundă aceste două elemente ale adevărului, vechiul proverb ajunge să fie adevărat şi în acest caz: “A little dew in the pulpit produces a big fog in the pew.” (Rom. Puţină abur la amvon va produce un nor gros de ceaţă în rândul ascultătorilor.) Sau, pentru a păstra un ton mai sobru, „Atunci când un pastor sau un învăţător aruncă sămânţa legalismului în vânt, el şi urmaşii lui nu pot să se aştepte la altceva decât o tornadă/un vârtej de confuzie etică în misiunea lor de consiliere.”36



  1. Înţelegerea greşită a valorilor şi priorităţilor spirituale.




      1. Accentuarea exagerată a celor ce ţin de exterior în detrimentul transformării din interior.37

„Sunt mult mai interesaţi de ceea ce îmbrac decât de ceea ce sunt ca om.” – O tânără recent convertită.


În unele biserici unde prevalează legalismul, termenul „fundamentalism” este o noţiune cu care membri se mândresc. De cele mai multe ori, membri acestor biserici sunt cunoscuţi pentru regulile lor dar nu şi pentru virtuţile lor. După cum scrie şi David Malone: „Pentru fundamentalişti tot ceea ce înseamnă virtute este periclitat de tendinţele legaliste, şi anume de încercarea de a câştiga aprobarea lui Dumnezeu prin faptele bune, aşa cum observăm şi în exemplul fariseilor din vremea Domnului Isus. Legalismul pune mare accent pe acţiune, aşa cum fac şi virtuţile, însă primul se concentrează cu prea mare uşurinţă asupra unei liste de activităţi şi convingeri potrivite dar şi din acelea nepotrivite, care sunt spicuite dintre virtuţi.”38 Edward Dobson remarcă tocmai acest pericol în lucrarea Fundamentalist Journal (rom. Jurnalul Fundamentalistului): „Adesea ne investim timpul şi resursele discutând despre lungimea părului cuiva, genul de muzică de care este interesat, sau stilul în care se îmbracă, şi trecem cu vederea adevăratele probleme ale creştinismului, cum ar fi dragostea faţă de Dumnezeu, care „întâmplător” este cea mai mare poruncă aflată pe paginile Scripturilor.”39
La Şcoala Duminicală, în timpul unei lecţii la clasa de adulţi (40-60 de ani) într-o biserică mare, s-a pus următoarea întrebare în ultima duminică din an: „Care este lecţia cea mai importantă pe care aţi învăţat-o în acest an?” Cei mai mulţi nu au răspuns la întrebare, însă au prins ocazia să vorbească împotriva liberalismului şi atitudinilor lumeşti care atacaseră biserica lor în anul acela, şi pe care le-au exemplificat prin femei care începuseră să poarte bijuterii, altele, pantaloni, iar altele care nu mai purtau baticuri atunci când veneau la închinare în biserică. Asta demonstra ce credeau ei a fi „lucrul cel mai important” în viaţa lor de creştin.
Mulţi legalişti subliniază pe drept importanţa corectitudinii evangheliei, însă accentul se mută de la credinţă la corectitudine. Şi astfel corectitudinea, prin urmare credinţa, este măsurată după etalonul tradiţionalismului (tradiţia este credinţa vie a celor morţi, iar tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii. - Jaroslav Pelikan). Demersul acesta nu este diferit de codul fariseic de permisiuni şi interdicţii pe care îl găsim în Mishna şi Talmud. Hristos i-a mustrat aspru pe farisei pentru aceeaşi problemă: „Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” Cam asta fac şi legaliştii. Ei ignoră cele mai importante probleme în favoarea celor mai puţin importante. (Mat. .23:23-24). John Stott, legând pasajul acesta de situaţia noastră contemporană, spune că bisericile legaliste care există astăzi „sunt ‘menta, mărarul şi chimionul’ zilelor noastre, mirodeniile care se cultivă în spate, în grădina de legume a comunităţilor evanghelice.”40
Stott continuă: „Am văzut că perspectiva fariseică asupra moralităţii era una superficială pentru că ţintea la aspectele exterioare. De aceea orice încercare de externalizare fie a religiei fie a moralităţii în zilele noastre, sau de reducere a lor la câteva reguli lipsite de substanţă, este o formă de fariseism modern. În nici un caz comunităţile evanghelice nu sunt eliberate de această tendinţă. Şi totuşi, marca esenţială a adevăratei religii evanghelice este sublinierea adevărului că păcatul şi moralitatea sunt aspecte ce ţin de interior, mai degrabă decât de exterior, că ceea ce ne întinează în ochii lui Dumnezeu este ceea ce iese din inima noastră, şi că naşterea din nou este indispensabilă unei vieţi înnoite, şi, ca urmare, ceea ce îl mulţumeşte pe Dumnezeu este religia inimii şi moralitatea inimii.”41



      1. Absolutizarea formei şi relativizarea funcţiei.

„O ultimă formă de persecuţie vine chiar din interiorul bisericii evanghelice. Este promovată de pastori, lideri religioşi, şi tipologii tradiţionale care confundă forma cu funcţia. Forma în care ea există de obicei este impunerea unui cod de ţinută creştinilor, cântarea unor anume imnuri, participarea la anume servicii religioase săptămânal. Este o formă înşelătoare de legalism, care nu e altceva decât persecuţie. Astfel de lideri şi tipuri de „biserici” îi constrâng pe tinerii care vor să-l găsească pe Hristos să respingă Evanghelia - greşind, cu siguranţă – deoarece ea este prea bine identificată cu formele arhaice ale trecutului (care nu mai sunt aplicabile în prezent) şi cu cei ce le promovează. Asemenea pastori şi lideri religioşi nu îi eliberează pe oameni, ci îi controlează, împreună cu bugetele lor, şi clădirile. Am observat asta în fiecare ţară, dar în special în Ungaria, România, Rusia şi Ukraina.”42

Autoritarianismul, caracteristică a multor pastori legalişti, impune uniformitatea şi conformitatea. David Miller afirmă: „Fiecare legalist este un conformist.”43 Forma şi conformarea sunt mult mai importante decât funcţia acelei forme. În unele dintre aceste biserici femeile divorţate sunt încă obligate să poarte batic/acoperitoare a capului, care este semnul supunerii, cu toate că ele nu mai sunt sub autoritatea soţilor lor de care pot fi divorţate de ani de zile! Faptul că am adus în discuţie această chestiune i-a supărat tare pe mai mulţi lideri religioşi, şi am fost acuzat că tulbur pacea bisericii lor.




      1. Ascultare motivată de frică, mai degrabă decât de dragoste.

Membri bisericilor legaliste nu sunt capabili să îşi exprime frământările sau convingerile cinstit şi pe faţă, de frica a ceea ce ar gândi alţii despre ei, sau de frica de a-şi pierde poziţia în biserică. În consecinţă, mulţi cad în ipocrizie (duplicitate) şi stagnează în umblarea lor în credinţă. Din pricina acestei frici, „Comunitatea este şi ea duplicitară şi nu se adresează problemelor care ar putea să creeze tulburare sau transformare, ci numai celor care trimit spre conformitate şi siguranţă.”44 „Creştinul permite ameninţărilor legii să servească ca motivaţie pentru ascultare… iar frica este cea care stă la baza activităţii sale.”45 În contrast, „activitatea creştină care izvorăşte din credinţă, dragoste şi speranţă este naturală, imediată, lipsită de prejudecăţi, curată şi adevărată, deoarece ea izvorăşte din adevărata sursă a vieţii (Duhul Sfânt). Activismul legalist se dovedeşte a fi mecanic, extern, împovărat cu motivaţii greşite şi interese private, oportunist, prefăcut şi nesincer.”46


Am primit mai multe emailuri de la credincioşi proaspăt convertiţi care se luptau cu ispite mari care ţin de homosexualitate. Cei mai mulţi se descriu pe ei înşişi ca fii de prezbiteri sau de diaconi, din diferite biserici. Toţi aceştia erau foarte frământaţi de două mari probleme: (1) nu erau siguri că homosexualitatea este într-adevăr păcat (unii „misionari” americani i-au învăţat asta!); (2) se temeau să vorbească cu cineva sau să-ţi mărturisească frământările fiindcă erau siguri că vor fi excomunicaţi din familia bisericii lor! Aşa că au decis să-şi ascundă păcatul mai degrabă decât să vorbească despre el.
În multe biserici există membri care fac parte din „poliţia de moralitate”. Ei se aseamănă cu cei din exemplele pe care le dă David Miller în studiile sale despre legalism făcute în Statele Unite ale Americii. Asemenea oameni „ sunt împrăştiaţi prin comunităţile creştine şi încurajaţi, pe la spate, să fie cu ochii pe absolvenţi, membri ai bisericii, şi alţii chiar pastori sau vorbitori, şi apoi să-i raporteze la ‘conducere”’.47 Cei care sunt prinşi, suferă consecinţe, care, în general, includ restricţii în privinţa implicării în biserică, pedepse, interdicţii, disciplină bisericească, şi excomunicare. Oamenii trăiesc cu frică faţă de un sistem manipulat prin intimidare.


  1. Regresie în umblarea credinciosului cu Dumnezeu.

Legaliştii şi comunităţile de care ei aparţin sunt caracterizaţi de lipsă de delicateţe, acceptare condiţionată, frică, ipocrizie, şi o neprihănire proprie încadrată în tipare personale. După ce şi-a dat demisia, un pastor al unei astfel de biserici a mărturisit că procesul a intrat în regresie când cei de acolo au început să pună accent pe regulile legaliste. După cum observă şi J.P. Koehler în studiul său de caz asupra bisericii luterane, când legalismul îţi face intrarea „ regresia este în plină dezvoltare în viaţa bisericii.”48


Din istoria bisericii evanghelice se pot învăţa multe dacă ne uităm la exemplele înaintaşilor noştri, şi anume la Quakeri şi Anabaptişti.49 John Audland, un Prieten, a spus: „Forţa şi constrângerea pot să-i facă pe unii să se conformeze faţă de cele ce se văd, lucru pe care ei nu l-ar face dacă nu s-ar opera aşa, însă demersul acesta este lipsit de substanţă, inimile lor nu se fac mai bune, din contră, ajung mult mai rele şi mai pline de ipocrizie ca mai înainte.”50


  1. Regula tradiţiei în interpretarea Bibliei.

În multe cercuri evanghelice tradiţia bisericească este cea care decide care interpretare biblică este cea corectă. Regulile tradiţionale însele sunt derivate în principal din premize biblice (texte biblice folosite ca dovezi, fără exegeză) şi apoi sunt aplicate mecanic. Pasajele problematice sunt considerate taboo.

Din mărturia unui lucrător creştin ordinat: „Îi învăţam pe oameni evanghelia la biserica ce se aduna în casa unui pocăit. Cei ce erau de faţă au insistat să îmi spun părerea despre purtarea baticului la femei. O vreme am evitat să îmi spun părerea, dar în cele din urmă, le-am prezentat un studiu care susţinea cum că este o problemă personală/care ţine de convingeri personale. Le-am cerut să îmi dea perspectiva biblică asupra problemei, dar ei au refuzat. În schimb, mi s-a transmis că nu mai aveam voie să iau Cina sau să iau cuvântul în biserică.51
Această situaţie îmi aminteşte de ceea ce a spus Jean-Jacques Rousseau: „Romanii se mulţumiseră cu practicarea virtuţii; toate s-au năruit când au început să o studieze.”
Într-o altă biserică, un grup de credincioşi au început să studieze pasaje taboo din Scripturi. În decursul studiului ei au ajuns să renunţe la perspectivele lor legaliste asupra unor subiecte. Pastorul bisericii lor i-a mustrat aspru şi a impus o regulă în biserica aceea împotriva acestui fel de practici. Când a fost întrebat pe ce se baza când afirma că el are dreptate, răspunsul pastorului a venit scurt şi ferm: „Pentru că aşa spun eu.”
Subiecte teologice aşa cum sunt harul şi libertatea în Hristos sunt evitate sau tratate cu grijă, iar de cele mai multe ori restricţionate doar la înţelesurile lor soteriologice.

OPERE CITATE




1Termenul „legalist” se consideră a fi fost utilizat pentru prima dată de către Edward Fisher într-un tratat intitulat “The Marrow of Modern Divinity” publicat în 1645, şi desemna o persoană care „aduce Legea în procesul Justificării/Neprihănirii” Bernard S. Jackson, “Legalism,” Journal for Jewish Studies 1 (1979): 1-22.


2 Eu nu l-aş defini ca în dezbaterile monisticele din cercurile scolastice ale Noului Testament în care se face apel la interpretările Legii Mozaice. (James D. G. Dunn, “Works of the Law and the Curse of the Law,”, New Testament Studies 31 (1985), Stanley N. Gundry, ed., Five Views on Law and Gospel (Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing House, 1996), D. J. Moo, “'Law,' 'Works of the Law,' and Legalism in Paul,”, Westminster Theological Journal 45 (1983), T. R. Schreiner, “Works of the Law,” in Dictionary of Paul and His Letters, ed. Gerald Hawthorne (Downers Grove, IL: Intervarsity Press, 1993). Pe de altă parte nu aş defini legalismul aşa cum o face compatriotul meu Mircea Eliade, sau ca şi Vechea Şcoală Chineză a filozofiei politice (1987, 8:497-99), nici ca Joseph Fletcher în lucrarea sa “Situation Ethics.” ” (1966, 27).



3 Aceasta este o combinaţie a mai multor definiţii: Gordon H. Clark, “Legalism,” în Baker's Dictionary of Christian Ethics, ed. Carl F. H. Henry (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1973), 385, John Macquarrie, ed., Dictionary of Christian Ethics (Philadelphia, PA: The Westminster Press, 1967), 195, Gerald B. Smith, “Legalism,” în A Dictionary of Religion and Ethics, ed. Shailer and Smith Mathews, Gerald B. (New York, NY: The Macmillan Company, 1921), 257.; Merriam-Webster Collegiate Dictionary, 10th ed., (Springfield, MA: Merriam-Webster, 1993), 664. Legalismul este “teoria potrivit căreia un comportament moral constă în urmarea cu stricteţe a regulilor” aşa cum afirmă Judith Shklar, Legalism (Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1964), 1.


4 Legalismul a devenit „eticheta” de care se folosesc unele cercuri teologice misionare, răspândite în întreaga lume, pentru a descrie una dintre slăbiciunile majore ale bisericii evanghelice din Europa de Est (Ukraina, România, Rusia, Moldova, etc.). Această stare de lucruri este oarecum ciudată în ceea ce priveşte biserica din ţările Europei Răsăritene, deoarece ea a devenit o fortăreaţă a credinţei într-o Europă puternic secularizată (Kuzmic 1983, 503). Totuşi, trebuie însă să fie deosebit de atenţi faţă de tendinţa existentă în multe biserici occidentale (cu precădere în cele care propagă o credinţă şi practică anti-nomianistă) abuzând astfel de înţelesul acestui termen, şi etichetând ca „legalist” pe orice credincios care ţine la mare cinste anumite standarde ale trăirii creştine.

Yüklə 209,25 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin