Cursul 2 pentateuhul pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Addenda Formarea Pentateuhului conform interpretării istorico-critice
Yüklə 0,57 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Primele teorii diacronice
- Elaborarea teoriei documentelor
- Legea este considerată ca fiind ceva „secundar” . Modificări şi împliniri ale teoriei documentare
- Hermann Gunkel şi „şcoala de istorie a religiilor”
- Apariţia Israelului premonarhic în cadrul teoriei documentare.
- Martin Noth şi istoria transmiterii tradiţiilor
- De la Hexateuh la Tetrateuh
- Modelul „canonic” al teoriei documentare în anii ’60
Addenda Formarea Pentateuhului conform interpretării istorico-critice Exegeţii care au asumat metoda istorico-critică nu au reuşit niciodată să se pună de acord în privinţa spinoasei probleme a originilor şi a formării Pentateuhului. După primele îndoieli privind autenticitatea mozaică şi unitatea autorului Pentateuhului, Julius Wellhausen a lansat o teorie cunoscută în mediile de specialitate sub numele de „teoria documentară”. În afara mediilor ataşate de stricta autenticitate mozaică a Pentateuhului, această teorie a fost asumată în linii mare de aproape toți cercetătorii. Până spre 1975, efortul de cercetare și de dezvoltare a acestei teorii s-a făcut în două direcţii principale. Unii exegeți s-au aplecat asupra precizării sau şlefuirii teoriei (aşa se face că s-a discutat îndelung asupra posibilităţii de a distinge alte izvoare, data precisă şi extensiunea documentelor, etc.), iar alţii, în special H. Gunkel și M. Noth, au încercat să reconstituie istoria pre-literară a tradiţiilor. Niciunul dintre aceste studii nu punea, însă în discuţie cadrul fundamental al teoriei documentare. [Vermeylen, p. 324] Așa se face că în ultimii ani, certitudinile privitoare la teoria documentelor s-au prăbuşit pentru cea mai mare parte dintre exegeţi. Punerea sub semnul întrebării a vechiului consens a obligat cercetarea biblică să se reînnoiască şi să se întrebe asupra premiselor sale ideologice. Noua viziune privind naşterea Pentateuhului, care pare să se profileze actualmente la anumiţi exegeţi, implică o deplasare radicală în explicarea vechiului consens. Înainte de a indica noile direcții de cercetare, se impune un scurt excurs istoric privitor la modul în care s-a contestat autoritatea mozaică a Pentateuhului. Chiar dacă ideea unei origini mozaice a Torei nu a fost contestată pe faţă până în secolul al XVIII-lea, câteva aporii asupra acestei concepţii au apărut foarte devreme. Anumiţi rabini se îndoiau, sugerând că ultimele versetele ale Pentateuhului care faceau trimitere la moartea și jelirea lui Moise au fost adăugate mai târziu de Iosua, succesorul lui Moise (Baba Bathra 14b). Chiar dacă această diferenţiere diacronică în interiorul Pentateuhului nu privea decât câteva versete, într-o anumită măsură avem aici originea criticii literare, în măsura în care o observaţie de logică literară este folosită ca punct de plecare pentru formarea unui text. În Evul Mediu, savanţi evrei precum Isaac ben Jesus şi Ibn Esra au redactat liste „post-mosaica”, în care au menționat textele care trebuie să fi fost scrise în momente mai târzii ale istoriei lui Israel (ex. Fac 36,31 presupune epoca monarhiei, Num 22,1 desemnează Transiordania ca fiind ţara de dincolo de Iordan, ceea ce este în contradicţie cu un Moise scriind în Transiordania etc.). Totuşi, aceștia nu au îndrăznit să critice deschis tradiţia iudaică care-i oferea lui Moise autoritate asupra întregului Pentateuh. Acest pas va fi făcut în Tractatus theologico-politicus de către filosoful evreu Spinoza (1670). Acesta observă că Pentateuhul formează, împreună cu cărţile istorice (de la Iosua la Regi), o unitate organică şi în consecinţă nu poate să fi fost redactat înainte de sfârşitul Regatului lui Iuda (relatat în 2 Regi). Pentru acesta, adevăratul autor al Pentateuhului este Ezdra care a încearcat să ofere poporului evreu o identitate în epoca persană. O abordare similară găsim la Th. Hobbes (Leviathan, 1651) şi R. Simon (Histoire critique du Vieux Testament, 1678). Contestarea autenticităţii mozaice a Pentateuhului în epoca Luminilor era în mod clar legată de o luptă anticlericală, precum şi de o judecată de valoare. Într-adevăr, singură originea mozaică părea să garanteze valoarea Pentateuhului, în vreme ce teza unei redactări în timpul lui Ezdra îi răpea, credem, nu numai toată credibilitatea istorică, ci şi toată valoarea teologică. În plus, faţă de anacronismele despre care a fost vorba, descoperirea rupturilor în logica literară a fost cea care i-a condus pe exegeţi la problema surselor pornind de la care Pentateuhul ar fi fost alcătuit. Mai întâi se observau numeroasele tensiuni, chiar contradicţii, în textele Pentateuhului. Astfel, potrivit Fac 7,15, Noe urcă în corabie o pereche de animale din fiecare specie, iar în Fac 7,2 vorbeşte de şapte perechi. S-a constatat, de asemenea, prezenţa a numeroase dublete. Pentateuhul cuprinde două referate ale creaţiei (Fac 1,1-2,3; Fac 2,4-3, 24), două relatări de încheiere a legământului dintre Dumnezeu şi Avraam (Fac 15 şi 17), două versiunii ale Decalogului (Ieş 20 şi Deut 5) etc. Revalorizarea limbilor biblice la momentul Reformei permitea observarea diferenţelor de stil, de vocabular şi de sintaxă, diferenţe care nu mai permiteau menţinerea ideii unui singur autor. Ceea ce suprindea mai ales era alternanţa în texte a numelor „Elohim” şi „Yahwe” pentru desemnarea Dumnezeului lui Israel. Pornind de la aceste două nume diferite, pastorul şi orientalistul german Henning Witter şi francezul Jean Astruc, hughenot reconvertit la catolicism, au elaborat, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, pentru prima dată şi fiecare în mod independent, o teorie asupra surselor Pentateuhului. Pentru a apăra autenticitatea mozaică a Pentateuhului, J. Astruc postula că Moise ar fi avut la îndemână două documente principale, „tradiţia A”, care folosea numele de Elohim şi începea în Fac. 1, şi „tradiţia B”, caracterizată prin folosirea lui Yahwe, care începea în Fac 2,4. Astfel se născuse prima versiune a unei teorii documentare, teorie care avea să marcheze profund exegeza istorico-critică modernă.
În momentul în care era acceptată existenţa „surselor” (aspectul apologetic al studiului lui J. Astruc a fost rapid dat uitării), era nevoie de un model pentru a explica cum aceste surse fuseseră reunite pentru a forma Pentateuhul în forma sa finală. Începând din secolul al XVIII-lea, mai multe variante au fost propuse. Publicarea lucrării Conjenctures a lui J. Astruc se află la originea teoriei numită „a documentelor”. Conform acestei teorii, ne imaginăm că la baza Pentateuhului s-ar afla mai multe trame narative, independente unele de altele, redactate în perioade diferite, relatând (în această privinţă, fiind comparabile cu Evangheliile) fiecare aceeaşi „intrigă”, dar cu accente ideologice diferente. Aceste documente ar fi fost unite între ele de către redactori succesivi. Așadar, ipoteza documentelor postulează existenţa mai multor documente provenind din epoci şi medii diferite, a căror fuziune progresivă ar fi condus la formarea Torei [Artus, p. 13-21]. T3 T2 T1 D1 D2 Textul final Dificultatea reconstruirii acestor trame paralele îi determina pe alţii să prefere o ipoteză numită „a fragmentelor”. Această teorie presupune faptul că la originea Pentateuhului s-ar afla un număr important de texte narative şi legislative, împrăştiate şi izolate, fără continuitate narativă. Aceste fragmente ar fi fost reunite de către mai mulţi redactori responsabili de cadrul cronologic al Pentateuhului. Totuşi, era greu de admis că toată trama narativă a Torei nu era altceva decât rezultatul intervenţiilor redacţionale. Astfel că, tradiţiile narative și tegistalive au existat în mod independent pentru multă vreme, apoi au fost adunate în jurul unor teme narative specifice. Prin urmare, compilaţia acestor tradiţii (T) s-ar fi făcut foarte târziu [Artus, p. 13-21].
Prin urmare, se va imagina o teorie numită „a complementelor”. Protagoniştii acestei idei postulau un document de bază care ar fi conţinut sâmburele Pentateuhului, care ar fi primit de-a lungul secolelor numeroase complemente. Acest model care presupunea existența unui document preexistent ce avea să fie corectat/completat, pe cât de seducător a fost pentru unii, nu reuşea totuşi să explice existenţa tradiţiilor paralele în Pentateuh [Artus, p. 13-21]. C3 D2 T1 T2 C1 Textul final C2 T4 Într-adevăr, la începutul secolului al XIX-lea, când critica raţionalistă triumfa, niciun un model nu era suficient dezvoltat şi argumentat pentru a o învinge. De fapt, exegeţii critici erau preocupaţi îndeosebi de contestarea Pentateuhului ca document istoric.
Elaborarea sistemului explicativ al formării Pentateuhului, care va domina până în 1970, este strâns legată de numele lui J. Wellhausen. Deşi nu a fost inventatorul teoriei documentare, el a făcut-o plauzibilă cum nimeni înaintea lui şi foarte puţini după au reuşit să o facă. Conform lui J. Wellhausen, Pentateuhul este rezultatul combinării a patru documente: documentul iahvist („J”, datorită preferinţei acestui document pentru numele divin Yahwe), documentul elohist („E”, acest document preferă numele de Elohim), Deuteronomul („D”), şi documentul sacerdotal („P”, după germanul „Priesterschrift”). Contrar succesorilor săi, J. Wellhausen a rămas foarte prudent în privinţa unei datări exacte a acestor documente. J şi E sunt pentru el sigle care regrupează fiecare în parte mai multe documente (J1, J2, E1, E2, etc.). O diferenţiere a acestor surse i se pare adesea dificilă, şi preferă să le grupeze sub sigla „JE” („Yahwe-Elohistul). JE ar data din epoca monarhiei (sec. VIII ?), D de la sfârşitul monarhiei, din perioada lui Iosia (spre 620), iar P s-ar situa în preajma anului 500 (începutul perioadei post-exilice). Pentru J. Wellhausen, JE şi P se găsesc, de asemenea, în cartea lui Iosua, ale cărui relatări despre cucerirea pământului făgăduinţei constituie încoronarea temei „ţării”. Alături de J. Wellhausen, începem aşadar să vorbim despre un Hexateuh. Pentru J. Wellhausen, teoria documentelor nu era numai un instrument de analiză literară, ci oferea cheia evoluţiei religiei vetero-testamentare. Pentru el, fiecare document reflectă o etapă decisivă a acestei evoluţii, JE – monarhia, D – reforma iosianică, P – perioada post-exilică de „restaurare”. Studiul pe care îl desfăşoară pornind de la cinci elemente (lăcaşul de cult, sacrificiile, sărbătorile, clerul, zeciuiala) arată de fiecare dată aceeaşi schemă evolutivă: pluralitate, centralizare, ritualizare. Această viziune evolutivă a religiei lui Israel îl conduce pe J. Wellhausen la confirmarea ideii că Legea nu stă nici la originea Israelului, nici a Pentateuhului. Pentru el, Legea este mai degrabă fundamentul iudaismului post-exilic. Putem din acest moment să constatăm o convergenţă între rezultatele exegezei istorico-critice şi opţiunile teologice ale protestantismului, de vreme ce în ambele cazuri Legea este considerată ca fiind ceva „secundar”.
Modelul explicativ al Pentateuhului conceput de Wellhausen era strict literar şi bazat aproape exclusiv pe metoda criticii literare. La exegeţii care au adoptat modelul wellhausenian, putem observa, la începutul secolului XX, o anumită exagerare în aplicarea acestei metode. Prin aplicarea unor criterii estetice care corespund probabil gustului unui savant european de la începutul secolului, dar care nu sunt nicidecum compatibile cu mentalitatea unui „scriitor” al Orientului apropiat antic, fiecare repetiţie, fiecare digresiune într-un text a fost considerată proba fuziunii mai multor documente. Astfel, Iahvistul a fost curând împărţit în J1, J2 etc., şi încă în L (sursă „laică”, EissfelDeut) şi N (sursă „nomadă”, Fohrer). E şi P au avut o soartă asemănătoare. Proliferarea straturilor făcea consensul imposibil şi scotea la lumină limitele unei abordări de critică literară. Hermann Gunkel şi „şcoala de istorie a religiilor”. Deplasarea exegezei istorico-critice înspre o metodă care să ia în considerare tradiţiile (orale) ale textelor Pentateuhului şi contextul lor sociologic este strâns legată de numele lui H. Gunkel. Influențat de descoperirile arheologice din Mesopotamia care făcuseră cunoscute textele asiro-babiloniene, precum epopeea lui Ghilgameş sau a lui Atrahasis, care conţineau pasaje suprinzător de apropiate referatului creaţiei sau potopului, aşa cum apar în cartea Facerii, savantul german i-a determinat pe mulți cercetători să considere că relatările biblice ale originilor sunt copii nereuşite ale marilor mituri mesopotamiene. Din acel moment a fost imposibil de explicat prima carte a Pentateuhului fără să se ţină cont de relatările ce aparțineau culturilor paralele. Insistenţa asupra tradiţiei orale, potrivit căreia se considera, spre exemplu, că „Facerea este o colecţie de legende”, îi permite lui H. Gunkel să meargă dincolo de sursele J, E, D, P. Chiar dacă H. Gunkel acceptase teoria documentară şi o practicase el însuşi în studiile sale, aceasta nu era prea importantă pentru el. Valorizând tradiţia orală, Gunkel dirijase interesul cercetării spre etapele preliterare. Această valorizare ascundea totuşi pericolul ca afirmaţiile făcute asupra originii textelor să fie greu de controlat şi cu atât mai speculative. Istoria formelor. Din acest motiv H. Gunkel a insistat întotdeauna pe cercetarea ancorării sociologice şi istorice a tradiţiilor. Crezul său era că orice text este înrădăcinat la început într-o situaţie clară şi într-un context sociologic particular. Acest context se reflectă în forma textului în cauză. Prin aceasta, H. Gunkel este unul dintre fondatorii metodei exegetice istoria formelor (Formgeschichte), metodă pe care o dezvoltase cu precădere în comentariul său la Psalmi. Mulţumită acestei metode, exegeza istorico-critică începe să se intereseze mai mult de textele legislative ale Pentateuhului. Apariţia Israelului premonarhic în cadrul teoriei documentare. Interesul pentru descoperirea documentelor legislative ale Pentateuhului a început să fi conturat în momentul dezvoltării arheologiei biblice, al cărei ilustru reprezentant a fost W. F. Albright. Este de fapt o abordare extrem de pozitivistă a documentelor Pentateuhului, deoarece prin intermediul „dovezilor arheologice” s-a dorit înrădăcinarea definitivă a acestor texte în istoria epocii bronzului. La nivelul teologiei protestante, este vorba despre o alianţă ciudată între Revelaţia unui Dumnezeu inaccesibil şi înscrierea acestei revelaţii în istoria antică a lui Israel. Exegeza germanofonă se va arăta mai reticentă faţă de acest pozitivism arheologic. Totuşi, nici ea nu va scăpa tentaţiei de a preciza istoria premonarhică a lui Israel cu ajutorul textelor din Pentateuh. De fapt, constatăm, de la H. Gunkel încoace, un interes crescând pentru Israelul premonarhic şi instituţiile sale religioase şi politice. La nivelul studiului pe text, concentrarea pe unităţile primitive după modelul lui H. Gunkel făcuse să apară următoarea întrebare: care era procesul care făcea din aceste relatări independente materialul pe care l-ar fi folosit autorii diferitelor documente ale Pentateuhului? Martin Noth şi istoria transmiterii tradiţiilor. M. Noth a fost cel care s-a străduit să răspundă la această întrebare, propunându-şi ca scop retrasarea istoriei tradiţiilor Pentateuhului până la redactarea finală. Dar, asemeni lui H. Gunkel, el s-a interesat cu precădere de stadiile preliterare ale formării tradiţiilor. Într-adevăr, pentru M. Noth, totul se joacă în epoca premonarhică, Iahvistul, primă sursă scrisă a Pentateuhului, neavând altceva de făcut decât să îmbine şi să lege tradiţiile. Pentru a explica drumul legendelor independente spre tradiţii mai complexe, M. Noth introduce teza conform căreia Pentateuhul s-a format pornind de la mari teme. Aceste teme ar proveni din medii diferite, cele mai vechi fiind cele ale ieşirii din Egipt şi intrării în Canaan. În jurul acestor teme se vor structura altele precum tradiţia patriarhală, tradiţia rătăcirii prin pustie, şi, în sfârşit, tradiţia revelaţiei de pe Sinai. Chiar dacă M. Noth rămânea destul de vag în privinţa îmbinării acestor tradiţii, el atrăgea atenţia asupra faptului că ele exprimau vederi teologice adesea destul de diferite unele de altele. Şi arătase în aceeaşi măsură exegezei importanţa câmpului de cercetare care era cel al istoriei tradiţiilor. De la Hexateuh la Tetrateuh. O altă schimbare provocată de M. Noth a fost punerea sub semnul întrebării a conceptului de Hexateuh. De la J. Wellhausen, cercetătorii presupuneau că documentele Pentateuhului se regăseau în cartea lui Iosua, considerată ca parte integrantă, sau împlinirea tramei narative a primelor cărţi ale Bibliei. Pregătind un comentariu la cartea lui Iosua, M. Noth şi-a dat seama că materialele narative şi enumerative conţinute în această carte erau atât de diferite de cele din sursele J, E şi P, încât era imposibil de postulat existenţa acestor surse în cartea lui Iosua. Dar mai ales prin descoperirea „istoriografiei deuteronomiste”, în 1943, M. Noth a revizuit câteva aspecte ale teoriei documentare. Constatând omniprezenţa stilului şi ideologia Deuteronomului în cărţile de la Iosua la Regi, M. Noth a emis teza că aceste cărţi ar fi fost redactate în perioada exilului (către 560) de către un scriitor-redactor, Deuteronomistul. Acesta ar fi dorit să arate că tragedia exilului era pedeapsa lui Yahwe provocată de neascultarea continuă a poporului său faţă de legea divină, aşa cum era formulată în Deuteronom. Astfel, Pentateuhul se transformă în Tetrateuh. Pentateuhul devine astfel o construcţie târzie, urmare a eliminării Deuteronomului din istoriografia deuteronomistă (de acum înainte: Deutr.). Această viziune implică o schimbare radicală în interpretarea sursei D. Deuteronomul nu mai trebuia citit ca sfârşit al Pentateuhului, ci ca început al istoriografiei deuteronomiste. Este foarte posibil ca M. Noth să nu fi realizat că această nouă orientare disimula o bombă cu întârziere. Întrebarea pe care M. Noth şi adepţii săi erau obligaţi să şi-o pună era cea a sfârşitului surselor, şi mai ales cea a Iahvistului. Dacă cartea lui Iosua nu mai putea oferi acest sfârşit, M. Noth rămânea convins că cel puţin documentele vechi, J şi E, cuprindeau o relatare a ocupării. Dar unde să găsim o asemenea relatare? Singura soluţie pe care M. Noth o putea oferi că sfârşitul lui J (şi lui E) se pierduse, sau fusese suprimat ca paralel, la momentul fuziunii dintre Tetrateuh şi istoriografia teuteronommistă. Era imposibil de negat că această soluţie disimula prost criza care urma să apară câteva decenii mai târziu. În anii ’50, era momentul marilor sinteze exegetice şi teologice. Fără să exagerăm, putem să-l considerăm pe Gerhard von Rad ca marele arhitect al „formei finale” a teoriei documentare, aşa cum va apărea ea în manualele introductive şi până în lucrările actuale de banalizare. De fapt, G. von Rad reformulează teoria documentară în vederea unei concepţii teologice narative a Vechiului Testament, direct tributară unei „istorii a mântuirii”, în stilul teologiei dialectice. Contrar colegului său M. Noth, pe care îl stima de altfel, G. von Rad rămâne sceptic cu privire la ideea unui Tetrateuh şi continuă să lucreze la teza Hexateuhului. Tot contrar lui M. Noth, el revine la surse şi face din autorii acestora adevăraţi teologi. Astfel, Iahvistul, care pentru H. Gunkel şi M. Noth nu era nimic mai mult decât o siglă desemnând un proces de redactare, devine la G. von Rad o adevărată personalitate, un autor, şi arhitectul Hexateuhului. El este cel care, conform lui G. von Rad, a creat Hexateuhul pornind de la un sâmbure moştenit din tradiţie, altfel spus „micul crez istoric” din Deut 26,5-9. Acest crez tradiţional nu conţine decât tradiţiile următoare: coborârea unui părinte din Egipt, poporul evreu în Egipt, ieşirea din Egipt şi dăruirea ţării sfinte. Iahvistul introduce tradiţia Sinaiului: el va îmbogăţi prologul patriarhal integrând tradiţia lui Avraam, Isaac şi Iacov; apoi va crea un „prolog al prologului” punând la începutul tramei narative relatarea începutului lumii şi al omenirii. Cu această construcţie, J urmăreşte un scop teologic. Este vorba de demonstrarea faptului că imperiul solomonian constituie împlinirea făgăduinţelor şi a planului lui Yahwe. Astfel, Fac 12,1-3 trebuie înţeles în perspectiva lui G. von Rad ca pasajul programatic („kerygma”) Iahvistului. Făgăduinţa unui „mare popor”, binecuvântarea, precum şi promisiunea stăpânirii ţării, făcute de către Yahwe lui Avraam, s-au împlinit în mod vizibil sub domnia lui Solomon; şi „numele mare” (Fac 12,2) este cel acordat lui David (2Rg 7,9). Astfel, după G. von Rad, „măiestria artistică a acestui narator (altfel spus J) era una dintre cele mai mari realizări din istoria gândirii tuturor timpurilor”. În comparaţie cu acest Iahvist, celelalte surse prezintă câteva semne de decadenţă. Totuşi, G. von Rad invită la studiul „kerygmei” acestor surse, sarcină la care alţi exegeţi, marcaţi de teologia barthiană, se vor angaja.
În urma studiilor lui G. von Rad în special, consensul exegetic asupra celor patru surse constitutive ale Pentateuhului se pot rezuma astfel:
Începând cu Wellhausen, acest model fusese şlefuit mulţumită noilor metode (istoria formelor, istoria tradiţiilor şi transmiterea lor), şi a cunoscut un asemenea succes în lumea exegezei încât vocile critice şi contestatare au fost la început ignorate. Redăm încontinuare pentru o mai bună receptare teoria clasică a documentelor:
Yüklə 0,57 Mb. Dostları ilə paylaş:
|