Curtea de Apel Constanta

DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ.

1. 12. Achitare in temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală cu referire la art. 10 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, pentru lipsa intenţiei directe in cazul infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod penal. Prezumţia de nevinovăţie.

Pentru a se putea ajunge la o soluţie de condamnare, legea prevede ca probele administrate să fie în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea inculpatului şi să nu lase nici un dubiu cu privire la autorul faptei şi vinovăţia acestuia.

Nevinovăţia este prezumată, inculpatul nefiind dator să-şi probeze nevinovăţia atâta timp cât nu s-a dovedit în contra sa, acest principiu regăsindu-se înscris în art.11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.14.2 din Pactul Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice şi art.23 din Constituţia României.

În Codul de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art.5² statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane – s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe :

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Plecând de la analiza cerinţelor impuse de principiul prezumţiei de nevinovăţie şi translatând analiza către infracţiunea de tăinuire prev. de art. 221 C. Pen. pentru care a fost condamnat inculpatul, se constată că, din punct de vedere al laturii obiective, elementul material al infracţiunii de tăinuire trebuie să poarte asupra unui bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de tăinuire se săvârşeşte cu intenţie directă, făptuitorul urmărind obţinerea unui folos pentru sine sau pentru altul, cunoscând provenienţa bunului din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Împrejurarea că inculpatul a acceptat primirea unor bunuri cu o provenienţă incertă, în lipsa unor probe certe care să demonstreze că inculpatul a cunoscut provenienţa bunurilor din săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, nu acoperă cerinţa dispoziţiilor art. 221 C. pen., sub aspectul laturii subiective. Inculpatul trebuie să aibă reprezentarea că bunul provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu doar simple supoziţii, în aceasta din urmă ipoteză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Prin sentinţa penală nr. nr.518/24.03.2009 pronunţată de Judecătoria Medgidia în dosarul penal nr.341/256/2008, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 alin.1 lit.a Cod de procedură penală, a fost achitat inculpatul B.I.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit.g, i Cod penal, întrucât fapta nu există.

A fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. F. S.A. Medgidia.

În baza art.189 Cod de procedură penală, s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei a sumei de 200 RON, cu titlu de onorariu apărător din oficiu.

În baza art.192 alin.3 Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele :

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Medgidia nr. 1069/P/20.12.2007 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului B.I.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.g şi i Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că la data de de 11/12.03.2007, pe timp de noapte şi prin folosirea unui aparat autogen, inculpatul a sustras de la partea vătămată S.C. F. S.A. Medgidia, 35 m de conductă cu diametrul de 500 mm în valoare de 862 RON.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că partea vătămată S.C. F. S.A. Medgidia s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 862 RON, reprezentând contravaloarea celor 7 bucăţi de conductă, în lungime totală de 30 metri liniari.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a reţinut că cercetările penale efectuate în cauză au fost determinate de plângerea penală faţă de autori necunoscuţi, formulată de partea vătămată S.C. F. S.A. Medgidia, pentru săvârşirea de către aceştia a unei infracţiuni de furt de conductă metalică cu diametrul de 500 mm.

În urma cercetărilor poliţiei, conducta sustrasă a fost identificată in saivanul inculpatului B.I., în prezenţa mai multor persoane, care au contrasemnat procesul verbal de cercetare.

Existenţa acestei ţevi în saivanul inculpatului nu a fost contestată de acesta, contestată fiind numai apartenenţa.

Astfel, inculpatul a arătat că nu el deţine acea ţeavă, ci aceasta aparţine numitului A.P. care, singur, a depozitat-o în saivanul inculpatului. Susţinerile inculpatului sunt confirmate de însuşi martorul A.P., cât şi de martorul P.V.

Provenienţa licită a acestei conducte reiese din declaraţiile martorilor A.P. şi cea a numitului B.I. În mod indirect, acelaşi lucru îl confirmă şi martorul P.S.V. care, deşi neagă orice înţelegere cu numitul A.P., arată că în tot timpul lucrărilor nu s-a înregistrat nici un furt sau vreo lipsă de conductă dezafectată.

Chiar din înscrisurile de la dosar depuse de procuror dintr-un alt dosar penal, coroborate cu cele depuse de inculpat, se conturează, în opinia instanţei, o procedură nelegală de colectare de fier vechi la saivanul inculpatului, anterior şi ulterior faptei de faţă, împrejurare pe care însă instanţa o apreciază ca nefiind relevantă în cauză.

Raportat la elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută de art.208 al.1-209 al.1 lit.g,i Cod penal, instanţa judecătorească reţine că nu inculpatul este autorul faptei.

Astfel, din niciuna dintre probele administrate în cauză nu rezultă că inculpatul a luat conducta de la locul dezafectării. Nu rezultă modalitatea de săvârşire a faptei, nici data şi nici momentul. Aceasta cu atât mai mult cu cât, din plângerea penală “in rem” făcută de partea vătămată şi înregistrată la data de 12.03.2007, reiese că faptele la care aceasta face referire au fost săvârşite în zilele imediat anterioare sesizării.

Cu toate acestea, prin rechizitoriu se face referire la o faptă din noaptea de 11/12.03.2007, deşi în declaraţia sa, numitul T.C. face referire la data de 09.03.2007. Simpla referire la butelia de oxigen găsită în saivan nu este suficientă pentru a presupune modul de săvârşire a faptei în lipsa oricărei probe cu care să se coroboreze.

Din niciuna din probele administrate în cauză nu reiese ca moment al săvârşirii faptei cel indicat de procuror, cu referire exclusivă la inculpat. În plus, este identificată persoana deţinătoare legală a conductei găsită la saivanul inculpatului, respectiv numitul A.P. care o recunoaşte.

Întrucât în cauză nu se regăseşte niciun element constitutiv al infracţiunii de furt calificat, nici sub aspectul laturii obiective şi nici al celei subiective, instanţa a dispus achitarea inculpatului pentru că fapta nu există, precum şi respingerea ca nefondată a acţiunii civile.

Împotriva susmenţionatei sentinţe penale a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Medgidia.

Prin decizia penală nr. 219/13.05.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 341/256/2008 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Medgidia împotriva sentinţei penale nr.518/24.03.2009 pronunţată de Judecătoria Medgidia în dosarul penal nr.341/256/2008.

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în baza art.334 Cod de procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului B.I.A. din infracţiunea de furt calificat, prev.de art.208 alin.1-209 alin.1 lit.g,i Cod penal, în infracţiunea de tăinuire prev.de art221 Cod penal.

În baza art.221 Cod penal, a fost condamnat inculpatul B.I.A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.

În baza art.71 Cod penal, au fost interzise inculpatului pe durata executării pedepsei exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a doua şi b Cod penal. În baza art.81 Cod penal, a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art.82 Cod penal.

În baza art.359 Cod de procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal, privind revocarea beneficiului suspendării în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.

În baza art.71 alin.5 Cod penal, s-a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În baza art.346 rap.la art.14 Cod de procedură penală, cu aplicarea art.998-999 Cod civil, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 862,15 lei despăgubiri civile către partea civilă S.C. F. S.A. Medgidia.

În baza art.191 alin.1 Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Au fost înlăturate din sentinţa penală apelată dispoziţiile contrare deciziei de faţă şi menţine celelalte dispoziţii.

În baza art.192 alin.3 Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în faza apelului au rămas în sarcina statului.

În baza art.189 Cod de procedură penală, onorariul de avocat oficiu S.E., în sumă de 200 lei, s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art.199 alin.3 Cod de procedura penala, s-a dispus scutirea martorului A.V. de amenda în sumă de 250 lei aplicată prin încheierea de şedinţă din data de 25.03.2010.

Tribunalul a constatat ca în mod corect prima instanţă a apreciat că infracţiunea de furt calificat reţinută în sarcina inculpatului B.I.A. nu subzistă în cauză, probele administrate nefăcând dovada vreunui act de sustragere din partea acestuia, cu privire la cantitatea de 30 de metri liniari de conductă, afectată tronsonului de aducţiune de apă, aparţinând S.C. F. S.A. Medgidia.

Sub acest aspect, împrejurarea că în saivanul aparţinând inculpatului a fost descoperită aceeaşi cantitate de ţeavă cu cea reclamată de partea vătămată, având aceleaşi caracteristici cu cea cuprinsă în instalaţia de irigaţii de la ferma „F”, nu poate conduce la concluzia că inculpatul este autorul furtului, câtă vreme în cauză s-a dovedit numai provenienţa ilicită a bunurilor, nu şi sustragrea lor nemijlocită de către inculpat.

Contrar opiniei primei instanţe, tribunalul a apreciat însă că în cauză există suficiente probe care demonstrează sustragerea cantităţii de ţeavă aflate în exploatarea părţii vătămate, inculpatul primind în vederea valorificării un bun provenit din săvârşirea unei fapte de natură penală, adică ceea ce conturează elementele infracţiunii de tăinuire prevăzută de art.221 Cod penal.

Din ansamblul materialului probator, rezultă că inculpatul B.I.A. a manifestat o poziţie oscilantă, ceea ce face ca apărarea invocată în cursul judecăţii să fie privită cu numeroase rezerve, în raport de propriile-i depoziţii din cursul urmăririi penale, dar şi faţă de neconcordanţele strecurate în conţinutul declaraţiilor de martori audiaţi în apărare.

Astfel, audiat fiind în faţa organelor de poliţie la data de 16.03.2010, B.I.A. nu a făcut referire la martorul A.P., precizând că nu are cunoştinţă despre identitatea celui care a adus în interiorul saivanului cele şapte bucăţi de ţeavă, aceeaşi poziţie procesuală fiind menţinută şi cu ocazia audierii ca învinuit şi inculpat, la datele de 01.08.2007 şi 13.12.2007.

În aceste declaraţii, inculpatul a susţinut că oricine putea intra în saivan, întrucât lacătul era pus „de formă”, prin urmare poarta putea fi deschisă de orice persoană care dorea să aducă fier vechi, fiind de notorietate locală că proprietarul saivanului se ocupă de colectarea materialelor refolosibile.

În primă instanţă, inculpatul, contrar poziţiei adoptate în cursul urmăririi penale, aduce un element de noutate, menit a-l apăra de răspundere penală, invocând faptul că bucăţile de ţeavă i-au fost aduse de martorul A.P., al cărui nume nu fusese indicat în cursul urmăririi penale.

În mod evident, această teză probatorie nu poate fi luată în considerare, fiind lipsită de orice credibilitate, câtă vreme, cu ocazia celor trei audieri din cursul urmăririi penale, inculpatul nu a făcut referire la respectiva persoană, deşi avea tot interesul să o facă. Aceasta întrucât martorul a declarat că s-a întâlnit cu inculpatul imediat ce şi-a recuperat ţeava, adică înainte de Paştele lui 2007, arătând că el este cel care a depozitat ţeava, iar inculpatul i-a precizat că i s-a întocmit dosar penal.

De asemenea, atâta timp cât martorul “confirmă” că s-a întâlnit cu inculpatul de mai multe ori în decursul anului 2007, o asemenea teză probatorie, legată de eventuala provenienţă a ţevilor, trebuia „dezvăluită” şi organelor de urmărire penală, lucru pe care inculpatul a omis să îl facă.

Deosebit de aceasta, se poate cu uşurinţă constata că martorul A.P. nu putea aduce în incinta saivanului o cantitate atât de mare de ţeavă, provenind din lucrările efectuate de primărie şi la care el însuşi participase, deoarece caracteristicile bucăţilor de ţeavă descoperite la faţa locului sunt identice cu cele ale instalaţiei de aducţiune, iar decuparea lor din amplasamentul iniţial este dovedită prin modul de operare şi instrumentele folosite.

Astfel, procesul verbal de cercetare la faţa locului relevă existenţa de utilaje şi forţe umane, cu ajutorul cărora partea vătămată efectua în intervalul 09 - 12.03.2007 lucrări de decopertare mecanică în zona de referinţă, pentru ca cercetările întreprinse ulterior reclamării bunurilor să releve existenţa unei porţiuni de pământ mărunţit, diferit de cel decopertat de utilajele unităţii, probabil decopertat manual.

Acest fapt demonstrează că ridicarea bucăţilor de ţeavă s-a realizat imediat decopertării mecanice, profitând de absenţa lucrătorilor S.C. F. S.A., pe timp de noapte, de către persoane străine de angajaţii societăţii, întrucât ţeava a fost descoperită în incinta saivanului, împreună cu un tub de oxigen.

Că această ţeavă este una şi aceeaşi cu cea reclamată de partea vătămată rezultă din celelalte cercetări consemnate în procesul-verbal, ce relevă atât urmele de târâre către direcţia saivanului inculpatului, cât şi faptul că ţeava a fost transportată secţionată, fiind găsită în această stare.

Ori, de vreme ce martorul A.P. a afirmat că primise bucăţi de ţeavă gata tăiate, nu se vede motivul pentru care în incinta saivanului a fost adus şi un tub de oxigen, despre care inculpatul a declarat că nu-i aparţine.

Prin urmare, este în afara oricărui dubiu că profitând de perioada sfârşitului de săptămână, în care ţeava nu a mai fost transportată la sediul societăţii, persoane necunoscute au procedat la sustragerea acesteia, aşa încât nu se poate susţine că bucăţile de ţeavă ar fost date martorului A.P., ca răsplată pentru munca prestată „oficial” la lucrările de decopertare.

Dimpotrivă, martorul B.I., angajat al primăriei, a arătat că i-a lăsat martorului A.P. câteva capete de ţeavă, respectiv 3-4 bucăţi cu o lungime de 15 metri, nicidecum 7 bucăţi, cu o lungime totală de 30 de metri.

În sfârşit, tot martorul B.I. a declarat că porţiunea sustrasă provenea dintr-un tronson nou, adică din zona în care se efectuaseră lucrări, situată în apropierea saivanului inculpatului, ceea ce relevă faptul că martorul A.P. nu putea primi decât bucăţi din tronsonul vechi, decopertat concomitent, întrucât numai aceste bucăţi puteau fi transportate la primărie, unde se putea dispune de ele.

În ceea ce priveşte bucăţile din tronsonul nou, ele erau duse la sediul societăţii, aşa cum declară martorii M.G., P.S. şi B.I., prin urmare nu puteau ajunge în posesia martorului A.P. şi de aici în incinta saivanului inculpatului, întrucât, la data sustragerii, lucrările din zona respectivă erau în plină desfăşurare, pe când bucăţile din tronsonul vechi au fost remise muncitorilor abia la finalul primelor lucrări.

Sub aspectul infracţiunii de tăinuire, tribunalul a apreciat că aceasta subzistă pe deplin în sarcina inculpatului, prin însăşi faptul că a acceptat, direct sau indirect, primirea unor bunuri, a căror situaţie juridică era incertă, chiar suspectă, împrejurarea că punctul de colectare funcţiona fără autorizaţie şi fără a fi cerute documente de provenienţă a bunurilor fiind elocventă în exprimarea poziţiei subiective a inculpatului.

În situaţia dedusă judecăţii, apărarea inculpatului care, audiat la numai două zile de la săvârşirea faptei, a declarat că nu ştie de unde provin ţevile furate, este puerilă, întrucât locul de depozitare era împrejumuit, fiind prevăzut cu lacăt şi păzit de un câine din rasa pitbull, în permanenţă dezlegat, animalul fiind cunoscut pentru agresivitatea sa.

Ca urmare, este lipsită de credibilitate afirmaţia inculpatului că orice persoana putea pătrunde în incintă, lăsând acolo diferite bunuri, orice depozitare făcându-se fie în prezenţa inculpatului, fie de către o persoană din anturajul său, cu acordul tacit al proprietarului, fapt ce implică şi asumarea de riscuri ce decurg decurg din provenienţa ilicită a bunurilor primite.

În sfârşit, de vreme ce printre persoanele care vizitau punctul de colectare se puteau număra şi hoţi de fier vechi, inculpatul nu poate fi privit decât ca tăinuitor, întrucât persoanele audiate în cursul urmăririi penale au recunoscut că s-au înţeles cu inculpatul să-i vândă acel fier, pe care l-au descărcat, urmând să primească ulterior banii.

De altfel, însăşi măsurile de protejare a incintei centrului de colectare demonstrează contrariul celor susţinute de inculpat, iar prezenţa unor ovine remarcate cu prilejul cercetărilor preliminare vine în sprijinul ideii că nu orice persoană putea pătrunde în interior, saivanul fiind situat în apropierea locuinţei inculpatului, pentru a fi mai bine supravegheat şi gospodărit, de către inculpat şi soţia sa.

Împotriva deciziei penale nr. 219/13.05.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 341/256/2008 a declarat recurs inculpatul B.I.A., invocând incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 385 ind. 9 pct. 10, 17 şi 18 C. Pr. Pen., întrucât instanţa de apel nu a luat în considerare toate mijloacele de probă, a dat o încadrare juridică greşită faptei şi a comis o gravă eroare de fapt, pronunţând o soluţie de condamnare a inculpatului.

Examinând legalitatea şi temeinicia deciziei penale recurate, prin prisma motivele invocate şi din oficiu, conform art. 385 ind. 6 alin. 1, 2 C. Pr. Pen. şi art. 385 ind. 9 alin. 3 C. Pr. Pen., Curtea constată că recursul formulat de inculpatul B.I.A. este fondat.

Anterior analizării fondului recursului, se impune analizarea declarării în termen a recursului de către inculpat. Inculpatul B.I.A. a fost prezent la dezbateri în faza apelului, astfel că termenul de recurs de 10 zile curge de la pronunţarea hotărârii. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată la data de 13.05.2010, iar recursul a fost declarat la data de 25.05.2010, drept urmare ultima zi a termenului procedural de 10 zile, calculat pe zile libere, potrivit art. 186 alin. 2 C. Pr. Pen., a fost 24.05.2010. Data de 24.05.2010 a fost declarată zi nelucrătoare (a doua zi de Rusalii), aşa încât termenul de recurs se prorogă până la sfârşitul primei zile lucrătoare, respectiv 25.05.2010, condiţii în care recursul inculpatului a fost declarat în termen, urmând a fi analizat pe fond.

Curtea reţine că, potrivit art. 345 alin. 2 C. Pr. Pen., condamnarea se pronunţă dacă fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, toate aceste concluzii ce fundamentează hotărârea de condamnare trebuind să fie susţinute de probe certe de vinovăţie, prin care să fie răsturnată prezumţia de nevinovăţie prev. de art. 5² C. Pr. pen. şi art. 66 alin. 1 C. Pr. Pen.

Tribunalul a apreciat că există suficiente probe care demonstrează sustragerea cantităţii de ţeavă aflate în exploatarea părţii vătămate, inculpatul primind în vederea valorificării un bun provenit din săvârşirea unei fapte de natură penală, ceea ce conturează elementele infracţiunii de tăinuire prevăzută de art.221 Cod penal. S-a mai arătat că infracţiunea subzistă pe deplin în sarcina inculpatului, prin însăşi faptul că a acceptat, direct sau indirect, primirea unor bunuri, a căror situaţie juridică era incertă, chiar suspectă, împrejurarea că punctul de colectare funcţiona fără autorizaţie şi fără a fi cerute documente de provenienţă a bunurilor fiind elocventă în exprimarea poziţiei subiective a inculpatului.

Curtea, plecând de la încadrarea juridică corect stabilită de tribunal, reţine că pentru a se putea ajunge la o soluţie de condamnare, legea prevede ca probele administrate să fie în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea inculpatului şi să nu lase nici un dubiu cu privire la autorul faptei şi vinovăţia acestuia.

Nevinovăţia este prezumată, inculpatul nefiind dator să-şi probeze nevinovăţia atâta timp cât nu s-a dovedit în contra sa, acest principiu regăsindu-se înscris în art.11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.14.2 din Pactul Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice şi art.23 din Constituţia României.

În Codul de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art.5² statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane – s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe :

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Plecând de la analiza cerinţelor impuse de principiul prezumţiei de nevinovăţie şi translatând analiza către infracţiunea de tăinuire prev. de art. 221 C. Pen. pentru care a fost condamnat inculpatul B.I.A., curtea constată că, din punct de vedere al laturii obiective, elementul material al infracţiunii de tăinuire trebuie să poarte asupra unui bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de tăinuire se săvârşeşte cu intenţie directă, făptuitorul urmărind obţinerea unui folos pentru sine sau pentru altul, cunoscând provenienţa bunului din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Tribunalul a apreciat că atitudinea oscilantă a inculpatului şi înlăturarea declaraţiei martorului A.P., care susţinuse că este persoana care a transportat bucăţile de ţeavă în curtea saivanului aparţinând inculpatului, precum şi împrejurarea că nu orice persoană putea pătrunde în curtea saivanului, ceea ce presupune că inculpatul cunoştea persoana sau persoanele care au adus ţevile sunt suficiente pentru stabili poziţia psihică a inculpatului.

Este adevărat că poziţia psihică a unei persoane fiind rezultatul unui proces intern, nu poate fi stabilită decât prin raportare la modul în care se exteriorizează conduita persoanei, însă conduita exterioară trebuie să ofere elemente de fapt suficiente pentru a formula o concluzie certă, orice dubiu urmând să profite inculpatului.

În opinia Curţii, datele mai sus enumerate sunt insuficiente pentru a se putea concluziona dincolo de orice dubiu că inculpatul a cunoscut că bunurile provin din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Simpla bănuială a inculpatului asupra provenienţei ilicite a bunurilor nu este suficientă pentru existenţa infracţiunii de tăinuire. Tribunalul a tras concluzia asupra vinovăţiei inculpatului din aceea că a acceptat primirea unor bunuri a căror situaţie juridică era incertă, situaţie în care inculpatul şi-a asumat riscurile ce decurg din provenienţa ilicită a bunurilor.

Chiar reţinând concluzia tribunalului, aceasta este insuficientă pentru a pronunţa o soluţie de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire. Împrejurarea că inculpatul a acceptat primirea unor bunuri cu o provenienţă incertă, în lipsa unor probe certe care să demonstreze că inculpatul a cunoscut provenienţa bunurilor din săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, nu acoperă cerinţa dispoziţiilor art. 221 C. pen., sub aspectul laturii subiective. Inculpatul trebuie să aibă reprezentarea că bunul provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu doar simple supoziţii, în aceasta din urmă ipoteză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

De asemenea, din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă că organele de poliţie au fost sesizate despre sustragerea mai multor bucăţi de conductă metalică, motiv pentru care s-au deplasat la faţa locului în data de 12.03.2007. Din procesul verbal încheiat la data de 12.03.2007 rezultă că organele de poliţie s-au deplasat la saivanul inculpatului, în a cărui curte se observau 7 bucăţi de conductă metalică cu o lungime de aproximativ 5 metri fiecare, cu izolaţie exterioară identică cu cea conductei sustrase, lângă care se afla un tub de oxigen. Constatările au fost efectuate din exteriorul curţii saivanului, întrucât curtea era încuiată şi păzită de un câine.

În procesul verbal de cercetare la faţa locului nu se menţionează indiciile care au determinat organele de poliţie să se deplaseze de la locul sustragerii faptelor până la saivanul aparţinând inculpatului, contrar celor reţinute de tribunal privind existenţa unor urme de târâre către direcţia saivanului, ceea ce ar putea constitui elemente de arbitrariu în stabilirea locului unde puteau fi descoperite bunurile sustrase.

Conducta metalică observată de la distanţă în curtea saivanului nu a mai fost ulterior găsită, inculpatul susţinând că a fost luată de martorul A.P., condiţii în care se constată că organele de urmărire penală nu au putut confirma identitatea dintre conducta aflată în curtea saivanului şi conducta sustrasă de la S.C. F. S.A. Medgidia.

Constatările efectuate cu prilejul cercetării la faţa locului relevă asemănarea dintre conducta aflată în curtea saivanului şi conducta sustrasă, dar nu oferă elemente de certitudine.

Drept urmare, curtea reţine şi că nu s-a făcut dovada identităţii dintre conducta aflată în curtea saivanului şi conducta sustrasă, în condiţiile în care nici martorii care au însoţit organele de poliţie şi nici organele de poliţie nu au putut examina de aproape conducta, pentru a se stabili cel puţin identitatea de diametru dintre conductele în discuţie. Declaraţiile martorilor care au asistat la cercetarea la faţa locului în sensul că diametrul conductei era de 50 cm trebuie primite cu rezervă, în condiţiile în care dimensiunea nu putea fi indicată de la distanţă decât cu caracter aproximativ.

Tribunalul a reţinut în mod corect contradicţiile din declaraţiile inculpatului şi poziţia procesuală subiectivă a martorului A.P., ale cărui susţineri au fost înlăturate, dar chiar şi în atare situaţie este sigur că nu se poate stabili identitatea autorilor infracţiunii de furt şi nici identitatea dintre conducta aflată în curtea saivanului şi conducta sustrasă. Înlăturarea apărării inculpatului nu presupune în mod necesar ca acuzaţiile aduse acestuia să fie considerate dovedite.

În atare ipoteză, plecând de la aceste constatări, având în vedere şi lipsa unor probe directe din care să rezulte că inculpatul a cunoscut provenienţa conductei metalice ca fiind urmarea săvârşirii unei infracţiuni, elemente precum atitudinea oscilantă a inculpatului, înlăturarea declaraţiei martorului A.P., împrejurarea că nu orice persoană putea pătrunde în curtea saivanului sunt doar elemente circumstanţiale care ar fi putut conduce la stabilirea vinovăţiei inculpatului sub forma intenţiei directe, în măsura în care s-ar fi coroborat şi cu alte elemente de fapt, dar singure nu pot fundamenta o hotărâre de condamnare, deoarece s-ar baza în mare măsură pe deducţii care nu pot avea un caracter de certitudine.

În concluzie, curtea reţine că nu s-a făcut dovada dincolo de orice dubiu că inculpatul a primit spre valorificare conducta metalică cunoscând că provenea din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în scopul de a obţine un folos material pentru sine sau pentru altul, motiv pentru care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, sub aspectul laturii subiective (lipsa intenţiei directe), urmând a se dispune achitarea inculpatului B.I.A., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C. Pr. Pen. raportat la art. 10 alin. 1 lit. d C. Pr. Pen., fiind incident cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. 1 pct. 12 C. Pr. pen. (cu conţinutul rezultat din aplicarea Deciziei nr. 694/20.05.2010 a Curţii Constituţionale).

Pentru aceste considerente, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d C. Pr. Pen., curtea va admite recursul formulat de recurentul – inculpat B.I.A. împotriva deciziei penale nr. 219/13.05.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 341/256/2008.

Se va casa în parte decizia penală nr. 219/13.95.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 341/256/2008, în ceea ce priveşte condamnarea inculpatului B.I.A. pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prev. de art. 221 C. Pen. şi obligarea la despăgubiri civile către S.C. F. S.A. Medgidia şi cheltuieli judiciare către stat şi, rejudecând:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a C. Pr. Pen. raportat la art. 10 alin. 1 lit. d C. Pr. Pen. va fi achitat inculpatul B.I.A. pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prev. de art. 221 C. Pen.

Va fi respinsă ca nefondată acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. F. S.A. Medgidia, întrucât, aşa cum s-a arătat la rezolvarea acţiunii penale, nu s-a dovedit că bunurile care s-au aflat temporar în curtea saivanului sunt aceleaşi cu cele sustrase părţii civile. Ca atare, nu rezultă că inculpatul a avut vreo contribuţie la producerea prejudiciului invocat de partea civilă, pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, în condiţiile art. 998,999 C. Civ.

În baza art. 192 alin. 3 C. Pr. Pen., cheltuielile judiciare avansate de stat la soluţionarea cauzei în primă instanţă vor rămâne în sarcina acestuia.

Se vor înlătura din decizia penală nr. 219/13.05.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 341/256/2008 dispoziţia privind condamnarea inculpatului B.I.A. pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prev. de art. 221 C. Pen., dispoziţiile art. 71 C. Pen. raportat la art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b C. Pen., art. 81 C. Pen., art. 359 C. Pr. Pen., art. 71 alin. 5 C. Pen., art. 346 C. Pr. Pen. raportat la art. 14 C. Pr. Pen. şi art. 998-999 C. Civ., art. 191 alin. 1 C. Pr. pen.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 192 alin. 3 C. Pr. Pen. cheltuielile judiciare avansate de stat la soluţionarea apelului şi recursului vor rămâne în sarcina acestuia.

În baza art. 189 C. Pr. Pen., suma de 70 lei reprezentând onorariu parţial apărător desemnat din oficiu – avocat H.A. se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei în favoarea Baroului Constanţa, conform art. 5 pct. 1 lit. a şi art. 6 din Protocolul privind stabilirea onorariilor pentru avocaţii care acordă asistenţă juridică în materie penală.

Dosar nr. 341/256/2008

Decizia penală nr. 534/P/14.09.2010

Judecător Marius Damian Mitea

2.