D e c I z I i r e L e V a n t e


V. SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV



Yüklə 440,78 Kb.
səhifə5/7
tarix16.05.2018
ölçüsü440,78 Kb.
#50564
1   2   3   4   5   6   7

V. SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV

ŞI FISCAL


  1. Contencios-administrativ. Impunere fiscală. Clădiri utilizate în scop religios. Condiţii de restituire TVA aferent construcţiei

Decizia nr.269/CA/04.12.2006

Prin sentinţa nr. 2609/E din 26 iunie 2006, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanta Mitropolia Moldovei şi Bucovinei împotriva pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă pentru a se dispune anularea deciziei nr. 139/21.10.2005, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva măsurilor dispuse prin decizia de impunere nr. 13822 din 26.08.2005, considerându-se că au fost încălcate normele legale referitoare la inspecţia fiscală şi că în mod greşit nu s-a reţinut că Centrul socio-caritativ „Providenţa” nu se încadrează în categoria „altor clădiri utilizate în scop religios”, la care face referire OMF nr. 230/2004.

Prima instanţă a apreciat că reverificarea trim. IV/2004 şi a trim. I/2005 s-a dispus în concordanţă cu dispoziţiile art. 1023 C.pr.fiscală, urmare calculului eronat cu privire la utilizarea fondului de 25 miliarde lei, fapt ce a generat erori de calcul cu privire la stabilirea taxei pe valoare adăugată aferentă acestui fond, în condiţiile în care nici în raportul de inspecţie fiscală întocmit la data de 23.02.2005 şi nici în cel întocmit la dat de 14.06.2005 organul de inspecţie fiscală nu a consemnat sumele utilizate din fondurile acordate de Ministerul Culturii şi Cultelor, în baza HG nr. 1140/2004, pentru fiecare perioadă supusă verificării.

Prima instanţă a mai reţinut că, deşi Aşezământul socio-caritativ „Providenţa” se încadrează în categoria altor clădiri utilizate în scop religios, prevăzute de Ordinul nr. 2830/2003, el nu se încadrează în categoria clădirilor scutite de la plata TVA, în baza Ordinului nr. 230/2004 şi că nu putea fi primit punctul de vedere al reclamantei referitor la lipsa nevoii de a obţine avizul eliberat de Comisia de Avizare a Lăcaşurilor de Cult, atât timp cât Aşezământul a fost construit în anul 2002, dată la care era în vigoare Ordinul nr. 2041/2001, act normativ care, la art. 6 alin. 1, prevede că autorizaţia de construire a lăcaşurilor de cult şi a altor construcţii aparţinând cultelor se eliberează numai pe baza avizului emis de Comisia menţionată, adresa eliberată în anul 2005 neavând eficienţă, ca urmare a schimbării cadrului normativ.

Curtea a respins recursul reclamantei este nefundat, sens în care s-au reţinut următoarele:

Ca urmare a cererii înregistrate sub nr. 48391/08.08.2001, Primarul Municipiului Iaşi a emis autorizaţia de construire nr. 46 din 30.01.2002, prin care a autorizat executarea lucrărilor de supraetajare şi amenajare a lăcaşului socio-caritativ S, Mucenic Paul – Providenţa II, pe terenul aparţinând Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, situat în Iaşi, b-dul Poitiers nr. 10.

Lucrarea, estimată la o valoare de 44.567.5000.000 lei, a fost executată atât din fondurile acordate de Ministerul Culturii şi Cultelor în baza H.G. nr. 1140/2004, cât şi din fondurile proprii ale Mitropoliei Moldovei li Bucovinei.

Din proiectul de execuţie a lucrării, planşa „Plan parter”, rezultă că edificiul urma să fie folosit drept sală de conferinţe, având în acelaşi timp spaţii cu destinaţie de săli de studiu, cantină, bucătărie, depozit, bar şi un spaţiu unde urma să se amenajeze „capela”, cu suprafaţa de cca. 100 m2.

Necontestat este şi faptul că, prin raportul de inspecţie fiscal nr. 16.12.2004, s-a propus ca din suma de 2.882.058.189 lei, solicitată a fi restituită drept TVA, să se acorde drept de restituire pentru suma de 2.658.389.022 lei, reprezentând materiale de construcţii (ciment) achiziţionate şi consumate pentru lucrările de construire şi amenajare efectuate la Aşezământul socio-caritativ „Providenţa”, în baza autorizaţiei nr. 46/2002 şi că, prin raportul de inspecţie fiscală din 23.02.2005, s-a propus ca din suma de 3.839.710181 lei solicitată a fi restituită să se admită cererea pentru suma de 3.828.903.944 lei.

Recurenta consideră că aceste constatări ale organului de control fiscal sunt corecte şi că pârâta nu mai putea reveni asupra lor, procedând la reverificarea operaţiunilor aferente trimestrului al IV-lea din anul 2004 şi a trimestrului I din anul 2005, prin contestaţia înregistrată sub nr. 16616/5.09.2005 criticându-se atât faptul că decizia de revendicare nr. 2/22.08.2005 nu-şi află suport în prevederile art. 96 alin. 3 din Codul de procedură fiscală, cât şi ignorarea regimului de ansamblu religios al Aşezământului socio-caritativ „Providenţa”, considerându-se obligaţia de plată a sumei de 340.630 lei reprezentând TVA nu are suport legal.

Este adevărat că art. 1023 C.pr.fiscală stabileşte că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă, în speţă taxa pe valoarea adăugată, pentru fiecare impozit sau taxă, în speţă taxa pe valoare adăugată, pentru fiecare perioadă supusă impozitării şi că reverificarea poate fi decisă, pe cale de excepţie, doar dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificării sau erori de calcul care influenţează rezultatele acesteia.

Reclamanta-recurentă susţine că atâta timp cât reverificarea nu a fost întemeiată pe date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscal şi nici pe erori de calcul, ci pe interpretări diferite a prevederilor legale aplicabile în materie, actul întocmit cu ocazia reverificării trebuie considerat a fi lovit de nulitate.

Curtea nu poate primi acest punct de vedere întrucât, pe de o parte, reverificarea a fost dispusă de organul fiscal ca urmare a calculului eronat cu privire la utilizarea fondului de 25 miliarde lei, alocat de Ministerul Culturii şi Cultelor, iar pe de altă parte pentru că legiuitorul nu a prevăzut o atare sancţiune, nulitatea trebuind să fie de ordine publică pentru a putea fi invocată şi opusă celeilalte părţi în proces.

Actul de control nu se bucură de principiul autorităţii de lucru judecat şi ca atare, ori de câte ori organul fiscal constată că nu au fost respectate prevederile înscrise în Codul fiscal el poate acţiona pentru a se intra în legalitate, atât timp cât măsurile sunt luate înlăuntrul termenului legal de prescripţie prevăzut de art. 127 din C.pr. fiscală, republicat.

Chiar dacă s-ar accepta că cei care au întocmit rapoartele de inspecţie fiscală din 16.12.2004 şi din 23.02.2005 au avut un alt punct de vedere decât cei care au întocmit raportul de inspecţie din 25.08.2005, în ceea ce priveşte aplicaţiunea dispoziţiilor art. 1431 din Legea nr. 571/2003, ceea ce nu s-a dovedit, acest fapt nu poate avea ca efect exonerarea contribuabilului de obligaţiile sale, acestea din urmă prevalând în raport cu normele procedurale.

Ca atare, lipsită de urmări juridice este şi împrejurarea ă contribuabilul nu şi-ar fi făcut cunoscut, în formă scrisă, punctul de vedere şi că nu şi-ar fi manifestat acordul la constatările organului de inspecţie, atât timp cât el şi-a manifestat opoziţia prin contestaţia ce a formulat şi cât a atacat în instanţă decizia prin care contestaţia a fost soluţionată, dreptul de a fi informat fiindu-i respectat.

În ceea ce priveşte regimul juridico-fiscal al Aşezământului „Providenţa”, Curtea constată că, deşi acesta îndeplineşte funcţiuni multiple, ce merg de la cea de bar şi până la cea de capelă, care i-ar permite să fie încadrat în categoria de clădire polivalentă, prevăzută de art. 5 din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2830/2003, reclamanta-recurentă nu se poate prevala de aceste norme, care în prezent nu mai sunt în vigoare, întrucât a omis, din motive ce nu interesează cauza, să obţină tocmai avizul care ar fi putut confirma că Aşezământul socio-caritativ „Providenţa” din Iaşi este considerat a fi un ansamblu religios.

Lipsa avizului la care face referire art. 6 din Regulamentul mai sus menţionat, pe care reclamanta-recurentă era obligată să-l obţină, mai înainte de eliberarea autorizaţiei de construire, la data când a solicitat acest lucru, a îndreptăţit prima instanţă să considere că imobilul edificat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei nu este altceva decât ceea ce însăşi denumirea arată, respectiv un aşezământ cu scop social şi caritabil.

Prezenţa în proiectul lucrării a unui spaţiu ce urma să aibă destinaţia de capelă, nu conferă ansamblului o funcţie religioasă , întrucât trebuie să se facă distincţie între spaţiul afectat desfăşurării serviciului religios în mod ocazional, cum este şi cazul capelelor situate în incinta unităţilor militare, a unităţilor şcolare, a unităţilor medicale şi aşezămintelor sociale şi bisericile ori complexe monahale, în cadrul cărora funcţia religioasă este determinată pentru clădire sau ansamblul respectiv.

De altfel, în raportul de drept fiscal dedus judecăţii, definiţia dată lăcaşurilor de cult de Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2830/2003 nu are o semnificaţie anume, atâta timp cât art. 143 din Codul fiscal restrânge sfera clădirilor care beneficiază de scutire de taxă pe valoare adăugată, pentru lucrările de construire, consolidare, extindere şi reabilitare, la „lăcaşurile de cult religios sau a clădirilor utilizate în acest scop”.

Cum sălile (spaţiul destinat capelei, în speţă) şi clădirile polivalente nu sunt lăcaşuri de cult, respectiv biserici, mănăstiri, schituri, complexe monahale şi nu sunt destinate desfăşurării serviciului religios deschis oricărei persoane, Curtea constată că Aşezământul „Providenţa” a avut şi are exclusiv o funcţie socio-caritativă şi nu o funcţie religioasă, şi cu atât mai puţin destinaţia de biserică.

Conduita reclamantei-recurente trebuie cercetată prin prisma legislaţiei în vigoare la data demarării demersurilor necesare efectuării lucrărilor de „supraetajare şi amenajare a lăcaşului socio-caritativ Sf. Mucenic Paul - Providenţa II” şi atât timp cât ea nu s-a conformat acestor exigenţe nu se poate prevala de adresa nr. 3163/12.05.2005 a Secretariatului de Stat pentru Culte, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul acesteia se face referire la construirea unei biserici şi nu a unei clădiri polivalente, în care, alături de o capelă coexistă şi bar.

Aşezământul socio-caritativ nefiind un locaş de cult, în sensul prevederilor art. 143 Cod fiscal, în mod justificat organul de control şi prima instanţă au apreciat că lucrările executate la acesta nu sunt scutite de taxa pe valoare adăugată.





  1. Contencios-administrativ. Funcţionari publici îndepărtaţi din funcţie pe motiv de reorganizare a unor servicii, fără ca sfera lor de activitate să se fi modificat în mod esenţial

Decizia nr. 263/27.11.2006

Prin sentinţa civilă nr. 86/CA din 22 mai 2006, Tribunalul Vaslui a admis cererea în contencios administrativ formulată de reclamantul D.D. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Vaslui, dispunând anularea deciziei nr. 575/27 iunie 2005 emisă de pârâtă, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei menţionate, în sensul reintegrării reclamantului pe postul de şef serviciu contractare, din cadrul C.J.A.S. Vaslui, obligând pârâta să achite reclamantului drepturile salariale ce i se cuveneau, de la data eliberării din funcţie şi până la reintegrarea efectivă, respingându-se cererea de chemare în garanţie a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr. 575 din 27 iunie 2005, emisă de pârâta C.J.A.S. Vaslui, reclamantul D.D. a fost eliberat din funcţia de conducere de şef serviciu acreditare, contractare, decontare, statistică, asistenţă medicală spitalicească şi prespitalicească, în condiţiile art. 844 lit. b, art. 847, art. 85 şi art. 86 din Legea nr. 188/1999, fără ca în cauză să se fi dovedit că postul ocupat de reclamant a fost suprimat/redus; C.N.A.S. specificând prin adresa nr. CV2251/24.06.2005, prin care a transmis pârâtei organigrama pe anul 2005 şi statutul propriu, aprobate de preşedintele C.N.A.S., că aplicarea acestora trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv a prevederilor Legii nr. 188/1999.

Comparând organigrama pe anul 2005, cu cea aprobată pentru anul 2004, prima instanţă a constatat că, în cadrul C.J.A.S. Vaslui, au fost menţinute cele trei direcţii şi anume: economică, relaţii cu furnizorii şi medic şef, în timp ce numărul serviciilor a fost completat cu încă un post, înfiinţându-se în cadrul direcţiei medic şef un serviciu medical, care se adaugă la cele două existente şi în anul 2004, cel din cadrul direcţiei economice şi cel din cadrul direcţiei relaţii cu furnizorii, postul ocupat de reclamant, existent în cadrul direcţiei relaţii cu furnizorii, nefiind practic desfiinţat.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei, că atribuţiile postului ocupat de reclamant au fost modificate în proporţie de peste 50% şi că denumirea acestui serviciu, în anul 2005, este de Serviciu contractare, statistică, asistenţă medicală spitalicească şi urgenţă prespitalicească, faţă de cea din 2004, care era de servicu acreditare, contractare, decontare, statistică, asistenţă medicală primară şi ambulatoriu şi că serviciul din 2005 este un serviciu nou înfiinţat, prima instanţă a apreciat că pârâta nu a dovedit că aceste modificări reprezentau sau nu peste 50% din atribuţii şi că nu se poate justifica reducerea postului prin înfiinţarea unui nou post, care, în mod practic, ar fi avut jumătate din atribuţiile din anul 2004.

Prima instanţă a concluzionat că postul nu a fost desfiinţat, el fiind menţinut cu atribuţiile ce i-au fost lăsate şi că schimbarea unor termeni din titulatura serviciului nu poate avea implicaţii în ceea ce priveşte existenţa postului, în condiţiile în care nici condiţiile de încadrare pe postul respectiv nu au fost modificate, solicitându-se o vechime de 2 ani şi studii superioare economice, medicale sau juridice, condiţii pe care reclamantul le îndeplinea.

Tribunalul a considerat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 84 alin. 4 lit. b şi art. 84 alin. 7 din Legea nr. 188/1999, act normativ menit a asigura un serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial şi că încetarea raporturilor de serviciu nu poate avea loc decât în condiţiile strict prevăzute de lege, a căror încălcare ar aduce atingere însăşi scopului pentru care Legea nr. 188/1999 a fost adoptată.

În ceea ce priveşte respectarea cerinţelor art. 85 şi art. 86 din Legea nr. 188/1999, invocate în decizia nr. 575/2005, prima instanţă a reţinut că reclamantului i s-a acordat un preaviz de 30 zile, dar că, în ceea ce priveşte celelalte măsuri prevăzute de art. 86, instituţia publică pârâtă nu le-a adus la îndeplinire, nedovedindu-se nici faptul cedării în favoarea C.N.A.S. a posturilor neocupate la momentul emiterii deciziei contestate şi nici că, în perioada de preaviz, s-ar fi solicitat A.N.F.P. lista funcţiilor publice care erau vacante, demersurile făcute de pârâtă fiind apreciate ca fiind incomplete şi nesatisfăcătoare în raport de prevederile art. 86 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, care trebuiau să fie independente de existenţa ori inexistenţa vreunei cereri din partea celui care a fost sau urma să fie eliberat din funcţie.

Prima instanţă a concluzionat că decizia emisă de pârât nu îndeplineşte cerinţele legale în baza căreia a fost emisă, ca urmare a acestui fapt, ea trebuie anulată, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reintegrării reclamantului pe postul de şef serviciu contractare, din cadrul direcţiei relaţii cu furnizorii, şi obligării pârâtei să-i achite drepturile salariale ce i se cuveneau, de la data eliberării din funcţie şi până la reintegrarea efectivă, respingându-se cererea de chemare în garanţie pe motiv că, potrivit O.U.G. nr. 150/2002, Casele de Asigurări de Sănătate sunt instituţii publice, cu personalitatea juridică, cu putere de decizie în ceea ce priveşte încadrarea şi disponibilizarea personalului şi că adresa nr. 2251 din 24 iunie 2005, transmisă de C.N.A.S. este una de recomandare, decizia cu privire la personalul ce urma să fie disponibilizat revenind casei judeţene.

Curtea a respins recursul promovat de pârâtă ca nefondat, sens în care reţine următoarele:

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casele de Asigurări de Sănătate Judeţene au fost înfiinţate în urma adoptării Legii nr. 145/1997 şi de la acea dată funcţiile şi structura lor organizatorică nu au suferit modificări de substanţă.

Atât Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cât şi Casele Judeţene sunt definite de art. 60 şi art. 61 din O.U.G. nr. 150/2002, în vigoare la data emiterii decizie contestate, ca fiind instituţii publice, cu personalitate juridică.

Chiar dacă statutul propriu al C.N.A.S. şi statutul-cadru al caselor de asigurări este aprobat de Consiliul de administraţie al C.N.A.S. aceasta nu semnifică că personalul lor, constituit din funcţionari publici şi personal contractual, are un alt regim decât cel consacrat prin Legea nr. 188/1999 şi respectiv Codul muncii.

Este necontestat faptul că reclamantul D.D. are statut de funcţionar public şi că, mai înainte de a fi eliberat din funcţie, el a deţinut funcţii publice de conducere, inclusiv funcţia de director executiv în cadrul Direcţiei relaţii contractuale.

Recurenta nu contestă că reclamantul nu ar fi îndeplinit condiţiile de vechime şi de studii cerute pentru ocuparea postului de şef serviciu contractare, statistică, din cadrul Direcţiei Planificare, Dezvoltare şi Relaţii cu Furnizorii, ce figurează în organigrama aprobată de C.N.A.S. pentru anul 2005, şi nici faptul că la dat de 27 iunie 2005, în cadrul C.J.A.S. Vaslui erau posturi vacante care ar fi putut fi ocupate de către reclamant, în considerarea vechimii în specialitate şi a studiilor sale.

Tribunalul nu a pus la îndoială dreptul pârâtei de a-şi reorganiza activitatea, fie prin suprimarea unor posturi, fie prin înfiinţarea altora noi şi nici dreptul de a opera modificări în structura organizatorică şi în sfera de atribuţiuni pe care trebuia să le execute fiecare compartiment în parte.

Dar schimbarea structurii organizatorice, a sferei de atribuţii a compartimentelor funcţionale, a raporturilor de subordonare, nu putea conduce la concedierea (eliberarea din funcţie) a unor funcţionari publici atâta timp cât nu s-a dovedit că măsura reorganizării a fost urmată de o reducere efectivă a numărului de personal şi că titularul postului nu ar fi îndeplinit condiţiile pentru ocuparea postului nou creat.

Ca atare, chiar dacă s-ar accepta că atribuţiile postului au fost modificate în proporţie de peste 50%, ceea ce nu s-a dovedit, dacă se are în vedere că simpla însuşire a unor atribuţiuni nu echivalează cu o cuantificare a volumului de activitate, care să probeze realitatea şi temeinicia modificării, pârâta nu era în drept să-l concedieze (elibereze din funcţie) pe reclamant, atât timp cât el îndeplinea condiţiile cerute pentru postul pretins nou înfiinţat.

Reorganizarea, eficientizare nu presupune îndepărtarea din funcţii a funcţionarilor existenţi pentru ca pe posturile astfel vacantate să fie încadrate alte persoane, cu atât mai mult cu cât este dovedit că reclamantul a mai făcut obiectul unei evaluări profesionale, fiind reîncadrat în funcţia publică de conducere de şef serviciu prin decizia nr. 624/11.07.2003, în baza Legii nr. 161/2003.

Principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice este un principiu fundamental pe care este construit sistemul administraţiei de stat, independent de statutele după care se conduc instituţiile publice, parte în raporturile de serviciu şi ca atare în mod justificat prima instanţă a apreciat că practica administrativă de a se dispune eliberări din funcţie prin reducerea unor posturi, cărora li se schimbă parţial denumirea şi sfera de atribuţiuni, este abuzivă, în realitate fiind vorba de o formulă mascată pe îndepărtare a funcţionarilor publici aflaţi în funcţie pentru a permite reîncadrarea altor persoane, agreate.

Întrucât atribuţiunea de contractare a fost, este şi va rămâne un atribut esenţial al Caselor de Asigurări de Sănătate, iar reclamantul avea calificarea, vechimea şi experienţa necesară pentru ocuparea postului nou înfiinţat, dar situat în aceeaşi sferă largă de atribuţiuni, pârâta nu era în drept să-l concedieze/elibereze din funcţie pentru a vacanta postul şi a-l scoate la concurs, principiul stabilităţii funcţiei publice împiedicând instituţiile publice să îndepărteze personalul, pe criterii mai mult sau mai puţin subiective, ori de câte ori se invocă chestiuni de management şi de reorganizare „pentru eficientizarea activităţii”.



  1. Contencios-administrativ. Tutelă administrativă. Termenul în care putea fi exercitat dreptul


Decizia nr.257/CA/20.11.2006

Prin sentinţa civilă nr. 1409/E din 10 mai 206, Tribunalul Iaşi, admiţând excepţia tardivităţii introducerii cererii, invocată de pârât şi de intervenientă, a respins acţiunea în contencios-administrativ introdusă de reclamantul Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi intervenienta S.C. „Delta Press Investment” SRL Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr. 10279 din 4 noiembrie 2005, primită la data de 2 noiembrie 2005, reclamantul Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi a solicitat anularea H.C.L. Iaşi nr. 84 din 7 martie 2005 şi nr. 259 din 30 mai 2005, precum şi a contractului de asociere încheiat de pârât cu SC „Delta Press Investment” SRL Iaşi, având ca obiect realizarea unui sediu firmă şi spaţii de cazare tip pensiune în Iaşi, str. Sărărie nr. 2002, acte ce au fost comunicate de către Consiliul Local Iaşi şi înregistrate la Prefectura Judeţului Iaşi sub nr. 63366/11.03.2006 şi sub nr. 13371/03.06.2005.

Prima instanţă a mai reţinut că, de la data comunicării, curge un termen de 30 zile, prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 340/2004, înlăuntrul căruia putea fi introdusă acţiunea în anulare şi că, raportat la data investirii instanţei, acest termen era împlinit.

Instanţa de fond a mai reţinut de asemenea că, în cauză, nu se poate face aplicaţiune dispoziţiilor art. 3 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, întrucât termenul de 6 luni este un termen general, de drept comun în materia contenciosului administrativ, prioritate având termenul prevăzut de legea specială, respectiv de Legea nr. 340/2004, precum şi faptul că modificările aduse actului normativ menţionat prin O.U.G. nr. 179/2005 nu au efect retroactiv, ele operând doar de la data intrării în vigoare a celui din urmă act normativ, respectiv de la data de 16.12.2005, considerente pentru care excepţia tardivităţii acţiunii fost admisă.

Curtea a respins recursul promovat de reclamant ca nefundat, avându-se în vedere următoarele consideraţiuni.

Este necontestat faptul că hotărârile adoptate de Consiliul Local Iaşi, privitoare la trecere din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi a terenului în suprafaţă de 1351,15 m2 situat în Iaşi, str. Sărărie nr. 202, la aprobarea asocierii în participaţiune între Consiliul Local Iaşi şi S.C. „Delta Press Investment” S.R.L. Iaşi, la însuşirea raportului de expertiză tehnică de evaluare a terenului şi la aprobarea contractului de asociere, au fost comunicate Prefectului Judeţului Iaşi la dat de 11 martie 2005 şi respectiv la data de 3 iunie 2005 şi că aceste date se constituie în momentul curgerii termenului de la care se naşte dreptul Instituţiei Prefectului de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, aceste acte, dacă le considera nelegale.

H.C.L. nr. 84 din 7 martie 2005 şi nr. 259 din 30 mai 2005 au fost comunicate Prefectului Judeţului Iaşi, de către Secretarul Consiliului Local Iaşi, în considerarea obligaţiilor instituite în sarcina acestuia de către art. 492 din Legea nr. 215/2001, în vederea exercitării atribuţiei de verificare a legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale, prevăzută de art. 261 din Legea nr. 340 din 12 iulie 2004.

Ca tare, raportul dintre reclamantul Prefectul Judeţului Iaşi şi pârâtul Consiliul Local Iaşi, născut din exercitarea dreptului de a verifica legalitatea actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi de ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, aceste acte, dacă le consideră nelegale, se circumscrie sferei tutelei administrative, consacrată de art. 3 din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul recurent nu poate apărea, în acest raport, care este însăşi suportul de drept al demersului său judiciar, ca persoană vătămată, în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 554/2004, ci doar ca reprezentant al Guvernului, împuternicit, prin lege, să verifice legalitatea actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi să atace, în faţa instanţei de contencios administrativ, aceste acte în măsura în care le consideră nelegale.

Chiar dacă sesizarea instanţei se face în temeiul prevederilor Legii nr. 554/2004, procedurile şi termenele aplicabile litigiilor născute din exercitarea de către prefect a tutelei administrative sunt diferite, potrivit prevederilor Legii nr. 340/2004,în forma în care erau ele în vigoare la data sesizării instanţei, de procedurile şi termenele ce se constituie în norme de drept comun în materia contenciosului administrativ.

În mod justificat a reţinut prima instanţă că, în materia tutelei administrative, exercitate de prefect, nu sunt aplicabile termenele de drept comun, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, ci termenul special, derogatoriu, instituit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 340/2004, care statuează că introducerea acţiunii de către prefect se face în termen de 30 zile de la comunicarea actului.

Acest termen nu este susceptibil a fi suspendat, ori întrerupt, întrucât Instituţia prefectului funcţionează cu caracter permanent, dispune de aparatul de specialitatea necesar exercitării atribuţiilor conferite prin lege şi nu poate invoca interesul general în justificarea neîndeplinirii,în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, a dreptului de control şi a dreptului de a sesiza instanţa de contencios administrativ, pentru a obţine anularea actului pretins nelegal.

Dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2001 nu sunt instituite pentru a acoperi lipsa de interes a instituţiei chemate să exercite atribuţia de tutelă administrativă, nimic neputând justifica depăşirea nu doar a termenului imperativ de 30 zile, prevăzut de Legea nr. 340/2004, ce guvernează Instituţia prefectului, dar şi a termenului general de 6 luni, dacă ne raportăm la data comunicării H.C.L. nr. 84 din 7 martie 2005.

Sancţiunea pentru neexercitarea atribuţiilor, în termenele şi condiţiile prevăzute de legea specială, singura aplicată raportului juridic dedus judecăţii, nu poate fi alta decât cea prevăzută de art. 11 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, respectiv prescripţia dreptului de a mai ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, actul socotit a fi nelegal, excepţie dirimată, ce anulează cererea şi face de prisos cercetarea pe fond a actelor administrative atacate.




  1. Yüklə 440,78 Kb.

    Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin