Dic?ionar de Geografie

Eudialit. (gr. eu-bine, dialitos-care poate fi descompus; numire ce a rezultat datorită comportării mineralului la suflător şi în acizi). Mineral din grupul silicaţilor care conţine Ce, La, Y, Mn, Zr etc., şi se întâlneşte în unele sienite eleolitice ca şi în cele pegmatice, în parageneză cu nefelinul, feldspaţii, egirinul etc. Rocile magmatice bogate în eudialit (în lujavrite până la 6-8%, iar în unele filoane, chiar peste 30%) servesc la obţinerea concentratelor eudialitice, ca sursă de zircon.

Eugeosinclinal. Fosa principală centrală a unui geosinclinal, care se limitează pe o latură cu un taluz de platformă, cu pantă abruptă, de unde pornesc curenţi de turbiditate (curenţi rapizi, cu o mare cantitate de materie în suspensie) însoţiţi de dărâmături submarine. Aceştia depun materiale grosiere (gresii şi grauwaches), ce alternează cu sedimente fine de tip batial (şisturi). Fosele eugeosinclinalului reprezintă sediul fenomenelor magmatice, de unde emit ofiolite. V. Geosinclinal.

Euribar. (gr. eurys-larg, întins, baros-greutate). Animale care suportă variaţii mari ale presiunii hidrostatice.

Euribiont. (gr. eurys-larg, întins, biont-care trăieşte). Organisme care suportă variaţii mari ale condiţiilor de mediu.

Eurihaline. (gr. eurys-larg, întins, halinos-de sare). Calitatea unor organisme acvatice de a suporta variaţii mari ale salinităţii apei (ex.: peştii care migrează din mări în fluvii sau invers, cum sunt: scrumbia de Dunăre, anghila, sturionii; unele lamelibranhiate, gasteropode şi crustacee; apoi diatomeele etc.). Dacă variaţiile de salinitate nu sunt prea bruşte, în special la îndulcirea apelor sărate, vieţuitoarele eurihaline se pot adapta complet la noul mediu (ex.: unele organisme relicte din lacul Tanganyika-Africa). Acest termen este valabil şi pentru sol. Ant. Stenohaline.

Euriterme. (gr. eurys-larg, întins, thermos-cald). Calitatea unor organisme acvatice sau terestre de a suporta variaţii relativ mari de temperatură ale mediului înconjurător (ex., unii peşti, multe lamelibranhiate şi gasteropode etc.). Ant. Stenoterme.

Eurypterus. (gr. eurys-larg, pteron-aripioară). Artropod fosil din grupul Gigantostraceilor paleozoici. Cunoscut din Ordovician şi până în Permian, acest gen, la început trăind în ape marine, s-a adaptat treptat la viaţa de apă dulce, aşa cum s-a găsit în sedimentele permiene.

Eustatice, mişcări. (gr. eustates-fixat, stabilit). Mişcări pe verticală, de ridicare (+) şi de coborâre (-), ale nivelului apelor oceanice, care produc, după unii autori, transgresiunile şi regresiunile marine. Mişcările eustatice datorate glaciaţiunilor (modificarea volumului de apă) se numesc hidrocratice, iar cele datorate coborârii sau ridicării tectonice a unor porţiuni limitate din bazinele oceanice, precum şi colmatării parţiale cu sedimente a acestor bazine, geocratice sau diastrofice. Cercetările moderne au arătat că, cu excepţia timpului de manifestare a glaciaţiunilor, mişcările eustatice prezintă numai o importanţă secundară în producerea transgresiunilor şi regresiunilor marine, faţă de mişcările tectonice oscilatorii ale scoarţei terestre, atât cele continentale cât şi ale fundului oceanelor. V. Eustatism.

Eutotrofe. Organisme care trăiesc în medii bogate şi variate în substanţe de nutriţie. Ant. Stenotrofe.

Eutrof. Sol bogat în elemente de nutriţie pentru creşterea plantelor.

Eutrofizare. Supraîncărcarea apelor cu substanţe nutritive, ceea ce produce dezvoltarea explozivă a fitoplanctonului şi implicit un consum mare de oxigen. Carenţa de oxigen determină moartea zooplanctonului şi peştilor.

Euxinism. Condiţii ale mediului marin în care lipseşte circulaţia verticală a apei de adâncime, unde nu se produce oxigenarea şi, ca urmare, lipseşte viaţa, în afara bacteriilor anaerobe. În lipsa oxigenului se acumulează dioxidul de carbon din materiile organice căzute de la suprafaţă, precum şi mâluri negre. Astfel de condiţii sunt specifice Mării Negre (Pontus Euxinus) sub 180 m, precum şi domeniilor abisale sau chiar batiale.

Evaluarea terenului. V. Bonitarea terenului.

Evaporaţia globală. Totalitatea pierderilor de apă de pe teritoriu, însumând evaporaţia de la suprafaţa apei, suprafaţa solului, transpiraţia plantelor, evaporaţia apei reţinută pe plante, evaporaţia de la suprafaţa zăpezii sau gheţii. Sin. Evapotranspiraţie.

Evaporaţie. (lat. evaporare, de la vapor-abur). Proces de trecere a vaporilor de apă în atmosferă, ca urmare a desprinderii moleculelor de apă de pe suprafaţa apelor, a zăpezii, a gheţii, a solului umed etc. Evaporaţia naturală ridică anual de pe suprafaţa cursurilor de apă, a lacurilor şi a mărilor o cantitate de apă sensibil egală cu cea care le este restituită prin precipitaţii şi prin scurgere (prin reţeaua hidrografică). Evaporaţia este cu atât mai intensă cu cât suprafaţa apei ce se evaporă este mai mare, presiunea atmosferică mai mică, temperatura apei şi a aerului înconjurător mai ridicată, aerul mai uscat şi mai repede reînnoit de vânt. Evaporaţia se face cu consum de căldură (circa 600 de calorii pe gram de apă) şi are ca urmare o scădere a temperaturii apei care se evaporă, în timp ce fenomenul invers, condensarea, se face cu eliberarea căldurii absorbite în timpul evaporaţiei. Variaţia diurnă şi variaţia anuală a evaporaţiei prezintă o mare asemănare cu cea a temperaturii. Înălţimea stratului de apă care se evaporă în decurs de un an variază foarte mult pe glob, în raport cu latitudinea, cu altitudinea, cu temperatura şi cu uscăciunea aerului etc. La Sankt Petersburg se evaporă anual un strat de apă de 300 mm, la Bucureşti peste 600 mm, iar în Turkestan peste 2 000 mm. Se deosebesc: evaporaţie efectivă (cantitatea de apă evaporată de pe o suprafaţă oarecare într-un anumit interval de timp) şi evaporaţie potenţială (cantitatea de apă care s-ar putea evapora în condiţiile atmosferice ale unui loc oarecare, într-un anumit interval de timp, dacă rezerva de apă ar fi nelimitată). În hidrologie se deosebesc: evaporaţia la suprafaţa apei; evaporaţia la suprafaţa solului liber sau acoperit de vegetaţie (evapo-transpiraţie); evaporaţia la suprafaţa zăpezii sau a gheţii. Evaporaţia se măsoară cu ajutorul unor aparate ca: evaporimetrul (v.) şi evaporigraful (v.).

Evaporigraf. Aparat destinat măsurării prin înregistrare, a cantităţii de apă evaporată.

Evaporimetrie. Măsurarea evaporaţiei. Studiul mijloacelor şi metodelor de măsurare a evaporaţiei.

Evaporimetru. Aparat pentru măsurarea evaporaţiei reale de pe diverse suprafeţe naturale. Datele măsurate intră în calculul bilanţului hidrologic al solului, ce ia în considerare şi precipitaţiile şi condensările, apoi scurgerea, evapotranspiraţia, rezervele subterane ca şi pe cele biologice.

Evaporite. Roci sedimentare (sare gemă, gips, anhidrit) care se formează prin evaporarea apei de mare dintr-o lagună ce comunică periodic cu marea, sau a apei continentale dintr-un lac de deşert (sebkha), sau dintr-o mare închisă pe cale de a seca. Sin. Roci saline (v. şi sub Rocă).

Evapotranspiraţie potenţială. Noţiune teoretică ce indică evaporaţia maximală a unei suprafeţe în condiţii climatice date, dacă solul ar fi continuu alimentat de apă. Această noţiune neglijează faptul că procesele biologice şi cele fizice de autoreglare încetinesc evaporarea când apa devine rară. Ca urmare, evaporaţia potenţială se poate înfăptui numai pe suprafeţele de apă liberă, dar şi aici valoarea sa depinde de volumul de apă şi de adâncimea acesteia, factori ce reglează temperatura în decursul anotimpurilor şi face să varieze evaporaţia. Valorile reale le dau însă numai măsurătorile cu evaporimetre sau atmometre.

Evapotranspiraţie. Pierderea combinată a umidităţii solului prin evaporare directă şi prin transpiraţia plantelor. Cantitatea maximă de apă evaporată de pe solul îmbibat cu apă şi de către plante constituie evapotranspiraţia potenţială. (V. Evaporaţie globală).

Evoluţia polifazică a solului. Transformarea succesivă a solului spre a se pune în echilibru cu modificările suferite în timp de unul sau mai mulţi factori pedogenetici. Sin. Dezvoltarea policiclică a solului.

Evoluţia solului. Modificarea în timp a profilului şi proprietăţilor solului, consecinţă a modificării factorilor mediului şi a procesului pedogenetic însuşi. Sin. Dezvoltarea solului.

Evoluţie. Termen ce se aplică în toate domeniile geografice, ca de ex.: evoluţie geomorfologică, evoluţia solurilor, evoluţia hidrografiei, evoluţia populaţiei etc.

Evoluţie stadială. Concepţie sau teorie conform căreia toate formele de relief, dar mai ales văile sau tronsoane ale acestora, evoluează prin stadii succesive (în anumite situaţii, anumite stadii pot fi sărite), ce se deosebesc între ele atât prin elemente cantitative dar şi calitative. Cel mai tipic exemplu, stadiile de tinereţe-maturitate-bătrâneţe ale lui Davis. Evoluţia stadială a unei forme se referă atât la perioada ascendentă cât şi la cea descendentă a evoluţiei. Pentru formele mici de eroziune şi chiar pentru văi, concepţia stadială are o mare importanţă practică, deoarece fiecare stadiu, pentru a putea fi controlat, impune un anumit tip de amenajări.

Evorsiune. Eroziune circulară produsă de curenţii turbionari (vârtejuri sau ochiuri) încărcaţi cu pietriş sau nisip şi care se formează la baza căderilor de apă (sau a cascadelor). Ea desfăşoară o mare putere erozivă în roci dure creând gropi sau marmite turbionare (sau cazane) ce afectează profilul longitudinal al albiei; alteori se dezvoltă lateral, în peretele albiei. Marmitele se mai numesc şi căldări sau "oale ale giganţilor".

Exalaţie. Emanaţie de gaze şi/sau vapori asociate activităţii vulcanice, din care se pot depune minerale, în cantităţi modeste, sub formă de crustă. Exalaţiile pot fi: fumarole, solfatare şi mofete. v. Exhalaţii.

Exaraţie (exharaţie). Eroziunea exercitată de gheţari, mai ales cu ajutorul bucăţilor de roci, pe care le încorporează şi, cu care apoi zgârie şi tocesc rocile de pe fundul şi laturile văilor glaciare. Sin. Polizare glaciară, Abraziune glaciară.

Excava. A săpa o cavitate în scoarţa terestră în vederea realizării unei exploatări deschise, îndepărtării pământului dintr-un anumit loc pentru diverse lucrări etc.

Excavaţie. Cavitate în scoarţa terestră creată de unele fenomene naturale sau executată artificial în scopul realizării unor construcţii (fundaţii, terasamente, canale, tuneluri etc.).

Exces de umiditate. Surplus de apă faţă de nevoile plantelor, ce stagnează în sol sau la suprafaţa acestuia, permanent sau temporar, provocând deficit de aeraţie, scăderea productivităţii, greutăţi în efectuarea lucrărilor agricole.

Exfoliere. Proces fizic în urma căruia se formează învelişuri de rocă, cu suprafaţa curbă (de tipul cojilor de portocală, groase de 0,5-10 cm şi cu suprafeţe ce ating 0,1-5 m²), care se desprind succesiv de masa originară, dezgolind astfel corpuri sferoidale din ce în ce mai mici. Exfolierea se produce prin crăparea şi despicarea rocilor mai tari şi neomogene (mai ales granite şi unele gresii-trovanţi) prin fenomene de îngheţ-dezgheţ, în munţii mai înalţi din zona temperată sau în ţinuturile polare; în regiunile calde cu un anotimp uscat şi unul umed au loc procese mixte de dezagregare-alterare care alternează după anotimp. În anotimpul umed au loc procesele de alterare (care constă în hidratarea silicaţilor), iar în anotimpul uscat are loc procesul de dezagregare, care este mai intens şi acţionează mai ales asupra rocilor tari şi neomogene. Exfolierea suprafeţei rocilor este foarte intensă în regiunea sudaneză, în Madagascar, în India, în Guyana Franceză etc. Sin. Descuamare sferoidală.

Exhalaţii. Produse gazoase sau sub formă de vapori ale activităţii vulcanice. Se împart în: fumarole, care conţin HCl, SO₂, CO₂, H₂O şi cloruri, având temperaturi ridicate, până la 1 000^oC; solfatare, care conţin SO₂, H₂S, H₂O, CO₂ şi uneori acid boric, având un caracter acid şi temperaturi până la 200^oC; mofete, care sunt degajări de CO₂, cu temperatură scăzută. Uneori, pe contul emanaţiilor bogate în H₂S şi în acid boric s-au format zăcăminte importante pentru sulf nativ şi acid boric.

Exhumare. (lat. ex-din, humus-pământ). Scoaterea la zi, prin eroziune diferenţială, a unui relief sau a unei forme de relief care au fost fosilizate sub o cuvertură de depozite mai puţin rezistente. Suprafeţele de eroziune exhumate sunt foarte frecvente pe marginea masivelor cristaline vechi hercinice.

Exinit. Amestecul maceralelor sporinit, cutinit, alginit şi rezinit, din masa cărbunilor. Este mai dur decât vitrinitul (v.) în cărbunii cu 18-25% materii volatile şi decât micrinitul (v.), în cărbunii cu peste 25% materii volatile, mărind în general rezistenţa mecanică a cărbunilor. Are un conţinut mare de hidrogen şi în procesul de cocsificare şi semicarbonizare a cărbunilor cu procent mare de materii volatile (peste 25%), este componentul cel mai bogat în subproduse.

Exobiologie. (gr. exo-în afară, bios-viaţă). Ştiinţa care studiază posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete; astrobiologie.

Exocarst. Totalitatea formelor de relief şi a proceselor care se întâlnesc pe suprafaţa (la zi) unor roci carstificabile.

Exocontact. Zona de metamorfism de contact care afectează rocile intruse. Sin. Metamorfism exogen.

Exod. Părăsirea în masă a unei ţări sau a unui teritoriu de o parte însemnată a populaţiei stabile iniţiale; emigrare în masă. Exodul poate fi episodic, provocat de un cataclism natural (ex.: părăsirea insulei Tristan da Cunha după erupţia vulcanului Eons la 9-X-1961), sau continuu (exodul populaţiei rurale spre regiuni industriale şi urbane). Exodul rural - adică migrarea ţăranilor spre oraşe (cu tendinţe de atenuare în ţările înalt urbanizate). Exodul agricol - părăsirea îndeletnicirii, ocupaţiei de agricultor, în favoarea activităţilor neagricole (industrie, construcţii, servicii ş.a.).

Exogen, fenomen (proces). (gr. exon-în afară, genesis-naştere, generare). Totalitatea fenomenelor geologice de natură fizică, produse la suprafaţa scoarţei terestre sau în imediata apropiere a acesteia, sub acţiunea agenţilor modificatori externi, care depind de energia solară captată de planetă. Procesele exogene sunt provocate de: atmosferă (vânturi, schimbări de temperatură, precipitaţii), hidrosferă (râuri, pâraie, fluvii, lacuri, mări, gheţari), biosferă (plante, animale, om) şi au o acţiune de eroziune, transport şi acumulare (sedimentare) în modelarea scoarţei. De asemenea sunt procese exogene (minore): alterarea, şiroirea, eroziunea torenţială etc. Mai lente decât procesele endogene, şi continue, procesele exogene sunt condiţionate de climă şi vegetaţie, care fac ca anumite procese să fie predominante în anumite regiuni ale globului (ex.: în zonele aride şi semiaride, acţiunea vânturilor; în zonele îngheţate, gheţarii; în zonele ploioase, râurile etc.).

Exogyra. (gr. exo-în afară, gyros-cerc). Lamelibranhiat fosil, din familia Ostreide. Se întâlneşte în Jurasicul superior până la Cretacic. În ţara noastră se cunoaşte: Exogyra couloni (din Barremianul de la Cochirleni-jud. Constanţa), E. columba (din Cretacicul superior de la Glodu-Munţii Bistriţei), E. conica (din Apţian) etc.

Exoluţie. Structură de concreştere a două minerale în care un mineral apare sub formă de plăci, bare, picături etc., situate pe clivaje sau pe alte direcţii ale mineralului gazdă. Aceste structuri geologice pot servi ca termometre geologice, întrucât ele reflectă temperatura la care a avut loc trecerea de la structura ordonată la cea dezordonată a mineralului, când s-au produs şi adsorbţia şi reţinerea de elemente străine. Structura de exoluţie a rezultat în urma răcirii şi revenirii la structura ordonată a mineralului gazdă, când elementele reţinute de acesta au fost expulzate sub formele arătate mai sus. Structurile de exoluţie apar frecvent în cadrul zăcămintelor de minerale utile, putând fi observate cu uşurinţă în studiul la microscop ale minereurilor acestora. Astfel, sunt cunoscute exoluţiile de: bornit-calcozină, bornit-calcopirită, blendă-calcopirită, calcopirită-blendă, calcopirită-tetraedrit, pirotină-calcopirită, pirotină-pentlandit, ilmenit-hematit, hematit-magnetit etc.

Exomorfism. (gr. exo-în afară, morphe-formă). Totalitatea transformărilor metamorfice pe care le determină o masă magmatică în drumul ei ascensional spre suprafaţă, în rocile pe care le străbate, sau, la suprafaţa scoarţei, în rocile peste care se consolidează pânze de lavă. Transformările sunt datorate temperaturii ridicate şi difuziunii soluţiilor fierbinţi degajate din magmă, în roci (ex.: cărbunii se transformă în huile, argilele se întăresc şi ard, calcarele se transformă în CaO sau se marmorizează, gresiile se întăresc şi se vitrifică). Mineralele caracteristice fenomenului de metamorfism sunt: turmalinul, amfibolii, granaţii, epidotul, diopsidul, andaluzitul, cordieritul etc., ca şi mineralele metalifere, ca: magnetit, oligist, pirită, calcopirită, wolframit, molibdenit, blendă, galenă etc. Ca roci de exomorfism, care constituie aureola de contact (v.), sunt: filitele, şisturile noduloase, corneenele, skarnurile, marmoreele etc.

Exondare. Procesul geologic în urma căruia fundul unui bazin de sedimentare, respectiv o suprafaţă a scoarţei terestre (o stâncă, sau o insulă, o porţiune de ţărm), se ridică deasupra nivelului mării, datorită mişcărilor tectonice (epirogenetice sau orogenetice). Uneori intervine în acest proces şi acţiunea de colmatare a bazinului marin respectiv prin acumularea de sedimente. Relieful subaerian, rezultat al exondării, este supus denudaţiei (v.), iar dacă regiunea exondată coboară din nou sub nivelul mării (suferă o imersiune), ea primeşte, în continuare, sedimente noi, care determină în profilul geologic al regiunii o discordanţă (v.). Deci, prin exondare se înţelege ieşirea de sub apele mării a unor părţi din scoarţa terestră, fie prin mişcări epirogenetice pozitive, fie prin eustatism negativ, ambele ducând la o regresiune marină. Exondarea se mai poate realiza şi prin colmatarea totală a unui lac sau mare de mică adâncime. Sin. Emersiune.

Exoreică, regiune. (gr. exo-în afară, rhein-a curge). Întindere mare continentală caracterizată printr-o reţea hidrografică racordată la nivelul de bază general al Oceanului Planetar. Regiunile exoreice, mai extinse decât cele endoreice (v.), sunt delimitate de cumpene de apă care separă între ele diversele bazine hidrografice de ordinul I.

Exosferă. (gr. exo-afară, sphaira-sferă). Partea exterioară a atmosferei care se întinde între 1 000 şi 10 000 km, adică până acolo unde densitatea atomilor de hidrogen începe să fie aproximativ identică cu cea din spaţiul interplanetar. Unii autori împing limita superioară a exosferei până la 35 000 km, adică până acolo unde atomii de hidrogen iau parte la mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale. Exosfera este constituită până la 1 100 km din oxigen atomic, între 1 100 şi 3 500 km din heliu, iar până la limita ei superioară, din hidrogen atomic. Este considerată ca o zonă de disipaţie a hidrogenului (scăpat de forţa gravitaţiei) spre spaţiul interplanetar. Aşadar, exosfera este stratul periferic al atmosferei (între 1 000-1 200 m şi 3 000 km sau, după unii, 20 000 km înălţime) în care gazele ce compun aerul sunt disociate şi rarefiate, particulele lor pierzându-se uşor în spaţiul interplanetar, din cauza reducerii accentuate a forţei gravitaţionale. Extinderea exosferei până la 20 000 km înălţime se bazează pe criteriul prezenţei magnetismului terestru.

Exotice. Organisme introduse din alte regiuni.

Expandare. Proces complex constând în creşterea volumului unor materiale la trecerea bruscă de la presiune şi temperatură înaltă la condiţiile mediului ambiant.

Explozie demografică. Proces demografic caracteristic populaţiei ţărilor în curs de dezvoltare, constând în creşterea numerică accentuată a populaţiei, ca urmare a scăderii bruşte a mortalităţii (sub efectul îmbunătăţirii asistenţei medicale) şi a menţinerii natalităţii la nivele ridicate.

Export. Vânzarea în străinătate a unor mărfuri.

Exsurgenţă. Emergenţă cu debit puternic, specifică regiunilor cu roci foarte permeabile. V. Resurgenţă.

Extensivă, agricultură. Din punct de vedere geografic înseamnă agricultura care utilizează imperfect suprafaţa agricolă. Semnul concret al acestui tip de agricultură este ocuparea incompletă a solului, prezenţa pârloagelor, a păşunilor naturale ş.a. Economic, agricultura excesivă angajează prea puţine mijloace tehnice, rezultatul fiind randamentul scăzut al producţiei.

Externalitate. Atitudine de minimalizare a efectelor economice negative generate de poluare asupra tuturor resurselor mediului înconjurător. Externalitatea este motivată de considerarea unor resurse (aerul, apa, peisajele etc.) ca bunuri fără valoare economică directă, nefiind incluse în nici un nomenclator de preţuri.

Extincţia radiaţiilor. Scăderea intensităţii radiaţiilor la trecerea acestora prin atmosferă, determinată de absorbţia şi difuzia acestora de către moleculele de aer şi de vaporii de apă, particulele de praf, fum, microorganisme etc. Extincţia se defineşte analitic cu ajutorul legilor lui Bouguer şi Lambert şi se exprimă prin coeficientul de transparenţă şi factorul de opacitate.

Extincţie ecologică. Dispariţia unor specii de pe un teritoriu dat, având ca urmare restrângerea progresivă a arealului speciei; se datorează mai ales unor factori antropomorfi (ex.: speciile intens vânate).

Extraurban. Aflat în afara oraşului.

Extravilan. (lat. extra-în afară, fr. ville-oraş). Caracteristic teritoriului situat în afara spaţiului construit al unei localităţi.

Extrazonal. Fenomen, proces sau component geografic zonal care, în condiţii speciale, apare într-o altă zonă decât cea proprie.

Extreme absolute. Cele mai mari şi cele mai mici valori înregistrate de un element meteorologic oarecare, în întreaga perioadă de observaţie, la o staţie oarecare.

Extruziune. (lat. extrudere-a scoate). 1. Extruziune vulcanică, ieşirea la zi a unei lave acide, sub formă de ţâşnire, care nu dă o scurgere ci un monticol cu versanţi abrupţi. În jurul craterului se formează cupole, din care periodic sunt emanate gaze. 2. Extruziune glaciară, este procesul de apariţie la zi (emergenţă) a unor strate sau bucăţi de gheaţă din stratele de dedesubt datorită compresiunii şi fluidităţii mai mari a păturilor mai adânci. Se produce în zona de topire (ablaţie), unde gheaţa are o fluiditate mai mare şi dă unele alunecări circulare, izbucnind la suprafaţă.

Exudare. Procesul de ridicare capilară a soluţiilor din regiunile aride calde şi depunerea sărurilor, prin evaporarea apei, la suprafaţă sau în imediata apropiere.
F
Facies. (lat. facies-înfăţişare, aspect; nume introdus de geologul elveţian Gressly în 1840). Totalitatea particularităţilor (caracterelor) petrografice (litologice) şi paleontologice ale unei roci, determinate de condiţiile genetice ale mediului în care s-a format roca respectivă. La rocile magmatice se deosebesc faciesuri intruzive, efuzive şi filoniene, definite în funcţie de locul din scoarţă în care s-au format, iar la rocile metamorfice, faciesuri epizonale, mezozonale şi catazonale, definite de zona de metamorfism, sau faciesuri de contact, dinamice, definite de natura acestuia. Pentru rocile sedimentare, noţiunea de facies are o semnificaţie deosebită, reprezentând, în afară de caracterele petrografice (litofacies) şi de cele paleontologice (biofacies), şi totalitatea condiţiilor paleogeografice şi paleobiologice care au determinat aceste caractere. Faciesul petrografic al unei roci poate fi: grezos, calcaros, conglomeratic, argilos etc., iar faciesul paleontologic, definit de totalitatea fosilelor predominante: numulitic, coraligen, amonitic etc. După domeniul de acumulare al rocilor sedimentare, se deosebesc: faciesuri continentale şi faciesuri marine, fiecare subdivizate, după mediul în care s-au depus sedimentele. Faciesurile continentale sunt: facies eolian (ex.: dune, loess), în general fără fosile continentale; facies eluvial (ex.: laterit, terra rossa, soluri), cu foarte rare fosile; facies vulcanic (ex.: aglomerate piroclastice, lapili etc.); facies spelean (ex.: argile, mâluri), cu fosile continentale; facies glaciar (ex., morene), în general fără fosile; facies torenţial (ex.: pietrişurile de Cândeşti de la limita Terţiar-Cuaternar din Muntenia şi, în general, conurile de dejecţie), cu stratificaţie încrucişată şi lipsit, în general, de fosile; facies aluvial sau fluviatil (ex.: depozite psefitice şi psamitice, lipsite de fosile sau cu urme, relativ rare, de mamifere terestre); facies lacustru (ex.: nisipuri, mâluri, marne, argile cu varve, regulat stratificate, calcare cu fructificaţii de Chara etc.), cu faună şi floră de apă dulce şi de uscat (ex.: facies pontic cu Unio şi Viviparus al Ponţianului şi argilele cu Helix din Levantinul din ţara noastră; argilele pestriţe inferioare din Eocenul bazinului Transilvaniei, care ating 1 200 m grosime etc.); facies mocirlos (ex.: argilele feruginoase şi oolite feruginoase), cu fosile animale şi mai ales vegetale; facies concreţionar (ex.: unele calcare şi travertinurile); facies carbonifer (ex., cărbunii), care se formează şi în mediul marin. Faciesurile marine sunt: facies lagunar (ex., argilele vărgate vinete sau roşii, sărate cu gips, anhidrit sau săruri de potasiu), cu fosile amestecate (de apă salmastră şi, uneori, fosile continentale); facies deltaic (nisipuri şi pietrişuri transformate, uneori, în gresii şi conglomerate, cu stratificaţie încrucişată şi conţinând, uneori, cărbuni alohtoni), în general sărac în fosile, sau cu puţine forme eurihaline sau de apă îndulcită; facies litoral (ex.: cordoane litorale, bancuri de scoici şi plaje, în general depozite grosiere, cu urme de valuri, urme de palmipede, picături de ploaie etc.), cu faună adeseori bogată şi variată; facies neritic, cu depozite pe soclul continental (ex.: gresii, calcare organogene şi oolitice, marne etc.), cu faună şi floră caracteristice adâncimilor până la 200 m, cu urme de valuri, de peşti, recifi; facies batial (ex.: depozite cu granulaţie fină, grosime mare şi litologie uniformă: marne, calcare, cu globigerine, gresii fine argiloase etc.), cu fosile pelagice, cu ţestul subţire; facies abisal (ex: mâluri cu pteropode, diatomee, radiolari, spongieri şi argilă abisală). Se folosesc frecvent şi următoarele denumiri: faciesuri echivalente (formate în acelaşi timp, indiferent de aspectul rocilor respective); faciesuri izopice (identice pe distanţe mari şi chiar în puncte diferite, şi sincrone); faciesuri eteropice (diferite, dar sincrone; ex.: Jurasicul superior lagunar din avanfosa predobrogeană şi Malmul calcaros recifal din Carpaţi); faciesuri eterocrone (identice, dar de vârste diferite şi răspândite pe zone diferite; ex., faciesurile calcaroase recifale); faciesuri recurente (identice, dar de vârste diferite, care se succed pe verticală în aceeaşi regiune; ex., disodilele din Paleogenul flişului carpatic).