Dic?ionar de Geografie

Pehblendă. (germ. Pech-smoală, Blende-blendă). Oxid natural de uraniu, radioactiv, întâlnit, de obicei, împreună cu alte minerale radioactive (radiu, actiniu, poloniu etc.), cu plumb radiogenetic (până la 20%) şi cu plumb obişnuit, precum şi cu produse ale transformărilor radioactive şi unele impurităţi. Se prezintă de obicei în mase compacte, colomorfe, pământoase, reniforme sau stalactitice sau în mase pulverulente cu aspect de funingine, în pegmatite granitice şi sienitice, în filoane hidrotermale. Se formează şi metasomatic (în şisturi şi dolomite) şi în procese exogene (fin diseminat în unele sedimente, ca produs de alterare a zăcămintelor de uraniu). Are culori diferite. Conţinând, teoretic, până la 88% U, este unul dintre cele mai importante minereuri de uraniu. Este cunoscut în Rusia, în Canada (lângă Marele Lac al Urşilor), în S.U.A., în Cehia, în Congo (provincia Shaba) etc.

Peisaj. Termen folosit de unele şcoli geografice, adesea sub forma de peisaj geografic, pentru a indica un tip sintetic de mediu (sau o porţiune a învelişului geografic), care se diferenţiază de celelalte printr-o grupare proprie a elementelor componente (relief, climă, ape, vegetaţie, faună şi chiar activităţi omeneşti legate de mediu). În acest sens, peisajul este identic cu mediul geografic. Adesea însă, noţiunea de peisaj subliniază, sintetic, o anume trăsătură a mediului, respectiv pe aceea care apare, sau chiar este, hotărâtoare pentru imaginea sa, vizuală, exterioară (cum ar fi: vegetaţia, relieful, elemente ale activităţii umane); în acest context, peisajul este definit ca o parte omogenă a spaţiului de la suprafaţa Terrei, caracterizată printr-un element dominant de mediu şi care exteriorizează sau reflectă vizual o anume structură internă, rezultată dintr-o serie de relaţii şi acţiuni ale factorilor de mediu. Exemple: peisaj de savană, de munte, agrar etc. Peisajul reprezintă deci aspectul extern calitativ al mediului, care apare din combinarea dinamică a elementelor fizice (relief, climă, ape, sol), biologice şi antropice, elemente care acţionează unele asupra altora dând o rezultantă unică şi nedisociabilă într-o continuă evoluţie; ca urmare, peisajul devine şi partea cea mai sensibilă a mediului, reflectând repede anumite schimbări ale sale. Unii geografi socotesc peisajul ca obiect al unei geografii globale, studiul său putându-se face la diferite nivele ale spaţiului terestru: zonă (în principiu se suprapune zonei climatice), domeniu (de obicei domeniu bioclimatic, care urmează imediat după zonă, ca de ex., domeniul mediteranean), regiune, geosistem, geofacies, geotop. Studiul peisajului, pentru fiecare dintre aceste trepte taxonomice, îmbracă un caracter mai mult ecologic, fiecare treaptă fiind definită prin: potenţialul ecologic, punerea în valoare biologică şi exploatarea sau amenajarea antropică. Fiecare unitate are un sistem de evoluţie propriu, din care poate fi dedus sensul evoluţiei viitoare (care ţine, în principal, de procesele geomorfologice actuale, dinamica biologică, sistemul de exploatare antropică); sensul evoluţiei actuale şi viitoare a fost sintetizat pe trei direcţii: staţionar, progresiv şi regresiv; sub aspectul stării biopedologice sistemul de evoluţie conduce, de asemenea, la trei situaţii: biostazie, rhexistazie, heterostazie (v.). Sin. Landschaft, Landşaft (v.).

Peisaj agrar (rural). Peisaj specific pentru aşa-zisele regiuni de la ţară şi care se compune, pe lângă factorii naturali, şi din: aşezări, drumuri, parcelări teritoriale etc, toate acestea având un anumit tip de organizare a spaţiului rural. Aşa de ex., aşezările se pot concentra într-o anume parte sau în centrul parcelelor, sau pot fi dispersate în interiorul acestora; tipul de parcelare poate reprezenta o anume formă geometrică, parcelele pot comunica direct cu unele drumuri sau cu o vale, sau pot fi închise etc. Originea fiecărui mod de organizare poate fi diversă şi reflectă mai multe cauze, care au contribuit parţial la formarea peisajului agrar (rural), respectiv: elemente ale mediului natural, grupări etnice, tipurile de proprietate, formele de despăgubire, economia agricolă etc. Pentru studiul peisajului agrar (rural) şi descifrarea factorilor care l-au impus, se folosesc: observaţii directe, analiza aerofotogrammelor, documente cadastrale etc., care trebuie interpretate atât geografic, dar şi printr-o prismă istorică. Punctele esenţiale asupra cărora se opreşte analiza peisajului agrar sunt, obişnuit, următoarele: structura agrară (rolul proprietăţii şi al exploatării individuale, sau al proprietăţii şi exploatării în comun etc.), sistemul de cultură (culturi extensive, intensive etc.), istoria agrară (sisteme vechi de culturi, sisteme noi etc.), mediul natural (rolul său în în conservarea unui peisaj agrar, în impunerea lui, în deformarea lui etc.).

Peisaj geomorfologic. Îmbinarea simplă sau variată, pe suprafeţe extinse teritorial, a unor familii de forme şi procese de relief care au aproximativ aceeaşi geneză şi care dau nota specifică reliefului acelei regiuni sau zone. Peisajele geomorfologice sunt de diferite trepte taxonomice, pornind de la unele zone morfoclimatice (de deşert, glaciare), la formele majore (peisaj montan, deluros etc.), până la formele medii şi minore realizate de un anumit agent (peisaj de vale, peisaj de versant, peisaj de platou, peisaj litoral, peisaj antropic etc.), de o anumită rocă (peisaj carstic, de alunecări de teren etc.), sau de un anumit proces (peisaj de badlands etc.).

Pelagic. Mediu oceanic situat la distanţă mare de ţărm, unde domină o sedimentare organogenă (cu excepţia unor sectoare reduse unde are loc o agitaţie puternică a apei produsă de curenţi de adâncime sau chiar de valuri).

Pelagice. Totalitatea organismelor mici şi microscopice care plutesc sau înoată în largul apelor marine.

Pelean. V. Erupţie.

Pelite. (gr. pelos-argilă). Fracţiunea granulometrică a rocilor sedimentare sau a solurilor constituită din elemente cu dimensiuni sub 0,01 milimetri, adică mâluri (v. şi Praf şi Argilă). Sin. Roci pelitice care sunt neconsolidate dar pot fi şi consolidate prin compactizare. Sin. Argilă (v. sub Rocă).

Pellic. Termen care, în sistemul FAO de clasificare, indică vertisolurile care în stare umedă au culori foarte închise la partea superioară.

Peltoceras. Amonit caracteristic pentru Malm, fiind cunoscut în ţara noastră în munţii Piatra Craiului şi în Apuseni (Peltoceras athletum).

Peneplenă. (lat. paene-aproape, engl. plain-câmpie). Suprafaţă de netezire cu aspect de câmpie vălurită, acoperită uneori cu o cuvertură de depozite reziduale şi de martori de eroziune (v. Monadnock). Prezenţa acestora se datoreşte fie rezistenţei locale mai mari la eroziune a unor roci mai dure (monadnock de rezistenţă sau petrografic), fie poziţiei mai îndepărtate de văile mari a cumpenei de apă, din care s-au păstrat resturi izolate. Peneplenele se caracterizează prin văi foarte largi şi puţin adânci, prin diferenţe mici de altitudine între fundul văilor şi interfluvii şi prin forme de relief şterse, cu pante foarte mici. După concepţia lui W.M. Davis peneplena se formează ca urmare a unui proces îndelungat de denudaţie şi reprezintă ultimul stadiu al ciclului de evoluţie a reliefului. În accepţiune actuală peneplenele se formează numai în cazul şi locul în care acţiunea agenţilor denudatori este atât de intensă încât depăşeşte viteza de ridicare a scoarţei terestre în sectorul respectiv. Se deosebesc: peneplene exhumate, care s-au format după ce agenţii externi au înlăturat cuvertura sedimentară cu care au fost acoperite în timpul unei perioade de transgresiune marină; peneplene fosilizate, care au fost acoperite cu o cuvertură de depozite în timpul unei transgresiuni marine, şi peneplene întinerite, în care râurile şi-au adâncit albiile, ca urmare a reactivării eroziunii, datorită unor mişcări epirogenetice pozitive (de ridicare a regiunii) sau coborârii nivelului de bază general. Cu toate că unii autori au considerat peneplena ca o formă abstractă, care nu a fost creată de eroziune nicăieri, cercetările de teren mai recente atestă existenţa unor astfel de forme în multe regiuni ale globului, legate de arealele catenelor muntoase vechi, caledonice şi hercinice. Peneplene tipice se întâlnesc în munţii Timan şi în Podişul Doneţului (Rusia), în Podişul Shaba (fost Katanga) din sud-estul Congo-ului, în Podişul Guyanelor etc., iar în ţara noastră, în Podişul Casimcea din Dobrogea. Aşadar, peneplena este o câmpie uşor vălurită ce s-a format printr-un proces îndelungat de eroziune şi care păstrează din loc în loc reliefuri reziduale care nu au fost nivelate, numite martori de eroziune (Emm. de Martonne, 1925), sau monadnock-uri (Davis, 1899). Termenul de peneplenă are două sensuri: unul larg, morfografic sau descriptiv, care se referă şi orice suprafeţe nivelate, care pot fi şi vălurite, uneori uşor deluroase, sau suprafeţe nivelate şi deformate ulterior de tectonică, sau uşor remodelate de eroziunea mai nouă; în acest caz se face abstracţie de geneză. Al doilea sens este mai restrâns, are caracter genetic şi se înscrie în conceptul ciclului eroziunii a lui Davis; în acest caz, peneplena este o suprafaţă nivelată pe calea eroziunii normale formată la sfârşitul unui ciclu de eroziune; de aceea, ea are obligatoriu aspect vălurit, interfluviile rămânând ceva mai înalte, diferenţa de altitudine faţă de văi este însă mică, uneori chiar redusă complet, iar pantele sunt şi ele infime. Aşadar, dacă pediplena se formează prin procese care duc la retragerea versantului paralel cu el însuşi, pediplena se realizează prin micşorarea continuă, dar tot mai lentă, a înclinării versanţilor şi respectiv, prin reducerea interfluviilor, atât ca altitudine cât şi în suprafaţă, în favoarea văilor. Acest sistem de nivelare este însă posibil numai într-un climat ce permite acoperirea versanţilor cu o vegetaţie puternică (H. Baulig, 1950, 1956); or, vegetaţia terestră superioară a apărut numai în paleozoicul mediu (până atunci au dominat deşerturile biologice), iar vegetaţia densă de subpădure şi mai ales ierburile s-au difuzat larg numai la mijlocul Terţiarului. Dar, din acest ultim moment şi până astăzi nu se cunosc nivelări foarte extinse, ci numai nivelări regionale. În acest context, genetic, se foloseşte şi termenul de peneplenizare sau peneplenare, ce se referă la întregul lanţ de procese ce conduc la acţiunea de formare a unei peneplene, sau la acea evoluţie care tinde spre o asemenea formă. În paralel se foloseşte şi noţiunea de nivelare, care nu are un sens strict genetic. Există mai multe categorii de peneplene: câmpii de tip peneplenă (care se află la zi şi sunt la nivelul câmpiilor), peneplene fosilizate (care au fost acoperite cu sedimente în timpul unei transgresiuni marine), peneplene exhumate (care au fost fosilizate şi apoi scoase la zi prin denudarea sedimentelor acoperitoare), peneplene înălţate prin mişcări tectonice şi care de obicei sunt disecate de eroziunea apelor curgătoare (sunt numite şi peneplene întinerite sau peneplene disecate).

Peneplenizare. Acţiune complexă de denudare care duce la netezirea suprafeţei scoarţei terestre într-o regiune dată până la aspectul de peneplenă (v.). Peneplenizarea acţionează numai în condiţiile unei stabilităţi tectonice îndelungate şi ale unui nivel de bază fix.

Peneprimitiv. V. Relief.

Penetrare. (lat. penetrare-a pătrunde). Gradul de penetrare al unui pământ, adică rezistenţa întâmpinată de un corp metalic la înfigerea sa, fie direct în teren, fie într-o probă de pământ. În cazul penetrării dinamice a terenului (N-numărul de lovituri de berbec), se consideră: nisip îndesat (pentru N>30) şi afânat dacă N>10; argilă curgătoare pentru N=2, plastică curgătoare pentru N=2-4, plastică moale dacă N=4-8; plastică consolidată dacă N=8-15, plastică vârtoasă pentru N=15-30 şi tare pentru N30.

Peninsulă. (lat. paene-aproape, insula-insulă). Porţiune de uscat, de dimensiuni şi forme diferite, care înaintează în largul mării sau al unui lac, este înconjurată pe trei laturi de apă şi este legată uneori de uscat printr-un istm (v.). Peninsula se termină cu un cap care reprezintă cel mai înaintat punct al uscatului în lac, mare sau ocean. Peninsulele s-au format în urma unor mişcări de ridicare ale scoarţei terestre în regiunile respective, şi a unor mişcări de scufundare în regiunile vecine, care au permis apelor marine să înainteze adânc, spre interiorul uscatului, sub formă de golfuri sau de mări. Marile linii de ruptură ale scoarţei terestre, în lungul cărora au apărut puternice denivelări, au determinat formarea peninsulelor şi a mărilor şi golfurilor din vecinătatea acestora. Se deosebesc: peninsule cu caracter de podiş: Arabiei, India, Labrador, Somaliei etc.; peninsule cu dorsale de lanţuri muntoase: Italică (Apeninică), Balcanică, Scandinavică, Californiei, Kamceatka, Malacca etc.; peninsule cu caracter mixt (podişuri şi munţi): Iberică, Indochina, Anatoliei, Alaska, Coreea etc. Cele mai mari peninsule de pe suprafaţa Terrei sunt, în ordine: Arabia (2 730 000 km²); India (2 088 000 km²); Indochina (2 050 000 km²); Labrador (1 300 000 km²); Scandinavă (800 000 km²); Iberică (584 000 km²); Anatolia (506 000 km²); Balcanică (468 000 km²); Kamceatka (264 000 km²); Malacca (237 000 km²) etc.

Penitent de zăpadă. (lat. penitens,-tis-pocăit, penitent). Bloc lamelar de zăpadă având o orientare est-vest şi o înclinare corespunzătoare direcţiei razele solare care-l fac să semene cu un penitent în momentul rugăciunii. Între penitenţii de zăpadă se găsesc culoare cu orientare est-vest rezultate de pe urma ablaţiunii (v.) zăpezii. Iniţial penitenţii apar sub forma de mici neregularităţi (micropenitenţi) care se dezvoltă apoi prin ablaţiunea zăpezii până ce depăşesc uşor talia unui om. Penitenţii se întâlnesc pe suprafaţa firnurilor (v.) şi pe marginea gheţarilor situaţi pe munţii din regiunile aride tropicale şi subtropicale.

Pennin. (de la numele Alpilor Pennini). Mineral din grupa cloritului (v.), constituent important al şisturilor cloritoase, dar care se găseşte şi în alte roci magmatice sau metamorfice (pe crăpături). Are culori diverse de la verde până la neagră. Este cunoscut în multe roci magmatice şi metamorfice din ţara noastră.

Pentacrinus. (gr. pente-cinci, krinos-crin). Crinoid cunoscut din Jurasic, trăieşte şi astăzi, la adâncime mare, pe fundul mărilor. În ţara noastră a fost identificat în Cretacicul de la Babadag (jud. Tulcea), prin unele calcare cu entroce.

Pentamerus. (gr. pente-cinci, meros-parte). Brahiopod articulat, caracteristic pentru Silurian.

Pentlandit. (de la numele strâmtorii Pentland Firth din nordul Scoţiei). Sulfură de fier şi de nichel naturală care, conţinând 15-45% Ni, este considerată cel mai important minereu de nichel. Se întâlneşte în unele roci magmatice bazice şi ultrabazice în parageneză (v.) cu pirotina (v.) şi calcopirita (v.), sub formă de segregaţii. Se întâlneşte în zăcămintele nichelifere din Canada (bazinul Sudbury), Noua Caledonie, Transvaal, Rusia, Norvegia, Suedia etc. În România a fost întâlnit ca şi constituent microscopic al unor roci ultrabazice din cristalinul Carpaţilor Meridionali (în munţii Făgăraş, Sebeş=Şureanu, Lotrului, Cibinului=Cândrel, la Tisoviţa, Eibenthal, Plavişeviţa-jud. Mehedinţi) şi al unor roci bazice şi ultrabazice din Carpaţii Orientali şi din Munţii Apuseni (la Vârghiş-jud. Covasna, Racoşul de Jos-jud. Braşov, Ciungani-jud. Hunedoara etc.), în diverse stadii de serpentinizare.

Pentremites. (gr. pente-cinci, trema-gaură). Echinoderm din clasa Blastoidea, caracteristic pentru formaţiunile carbonifere de facies marin (Pentremites florealis, P. sulcatus etc.).

Pepită. Aur masiv care se prezintă în bucăţi cu mărimea de la aceea a unei gămălii de ac până la mărimi care depăşeşc, în greutate, un kg.

Peracidit. Sin. Silexit (v.), Cuarţ filonian.

Percolare. (lat. per-prin, colare-a filtra). Fenomenul de trecere a apei (din precipitaţii sau din pânza freatică) sau a soluţiei solului, prin profilul acestuia. După natura climei regiunii şiar, respectiv, existenţa sau inexistenţa unui strat acvifer freatic care atinge profilul solului, percolarea poate fi: descendopercolativă, ascendopercolativă, alternopercolativă şi nonpercolativă.

Peren. Se spune despre un fenomen sau o plantă care durează mai mulţi ani, are caracter stabil, de lungă durată. Ex.: izvor peren, râu peren, îngheţ peren, plante perene etc. Sin. Permanent. Opus: temporar.

Perete. Versant abrupt tăiat în roci tari sau dezvoltat în lungul unei linii de falie sau dezvoltat pe feţe de strat dispuse vertical, în chei şi defilee, pe locurile de desprindere a marilor alunecări (perete de desprindere) etc. Pereţii cu înclinarea cea mai mare se întâlnesc în rocile calcaroase, unde pot depăşi chiar 90^o (surplomb) în unele sectoare de chei (Cheile Zănaogei, Cheile Oarzei din Valea Ialomiţei, Cheile Sohodolului, Suşiţei, Jaleşului, Olteţului etc.). Uneori se dă această denumire şi abrupturilor înalte din loess.

Pergelisol. (fr.). Pătură de sol şi de roci permanent îngheţate, din regiunile reci din nordul Eurasiei şi Americii de Nord, cu temperatura medie anuală sub minus 2^oC şi cu solul acoperit cu un strat subţire de zăpadă. În regiunile de tundră formează o pătură continuă de sol îngheţat putând atinge grosimi mari (150-300 m în insulele Spitzbergen şi peste 400 m în Iakuţia). În sudul zonei de tundră pergelisolul devine discontinuu şi se subţiază treptat până ce dispare complet. Se deosebesc: pergelisol epigenetic, format prin pătrunderea în adâncime a gerului şi a îngheţării apei din depozitele argilo-mâloase; pergelisol singenetic, format prin acumularea treptată şi îngheţarea concomitentă a depozitelor argilo-mâloase şi pergelisol relict, format în condiţii de climă mai rece decât cea actuală şi conservat sub o cuvertură de sol sau de roci depuse ulterior. Sin. Permafrost (S.U.A.), Tjälle (Suedia), Merzlota (Rusia). V. şi Gelisol.

Periboină. (sl. pereboina-loc de trecere). 1. Canal săpat de valurile mării într-un perisip sau cordon litoral prin care apa unui lac litoral sau a unei lagune comunică cu apa mării. Prin periboine trec din lac în mare, şi invers, bărcile pescăreşti şi tot aici se face migraţia peştilor. Sin. Portiţă. 2. Braţ secundar prin care se face trecerea apei din albia minoră a unui curs de apă în lacurile şi bălţile din albia majoră, în perioada inundaţiilor; în perioada de descreştere a nivelului apelor, prin el se face evacuarea surplusului de apă din cadrul albiei majore.

Periclaz. (gr. peri-în jurul, klasis-spărtură). Oxid natural de magneziu (MgO). Se formează metamorfic în zonele de contact ale dolomitelor şi calcarelor magneziene şi se întâlneşte şi în unele zăcăminte de minereuri de mangan. Este incolor. Cu oligistul formează (MgO  Fe₂O₃), cu silicea, forsteritul şi clinoenstatitul, cu hausmanitul, cristale mixte. Este folosit la fabricarea produselor refractare magnetice (peste 2 000^o). În ţara noastră a fost identificat în corneenele calcaroase legate de masivul alcalin Iacobdeal, de la Turcoaia (jud. Tulcea).

Periclin. (gr. peri-în jurul, klinein-a înclina). Zona în care formaţiunile geologice de pe cele două flancuri ale cutei se apropie şi se unesc, în porţiunile în care acestea prezintă plonjuri (v.) (în cazul anticlinalelor) sau ridicări axiale (în cazul sinclinalelor). Sin. Zonă periclinală.

Peridot. Sin. Olivină (v.).

Peridotit. Rocă magmatică intruzivă ultrabazică, întâlnită sub formă de masive lacolitice, pânze intruzive sau filoane, constituită preponderent din olivină (asociată sau nu cu: hornblendă, bronzit, diallag, biotit, cromit etc.), care, sub acţiunea fenomenelor de metamorfism, este transformată, de multe ori, în serpentină, în talc şi azbest. Peridotitul are culoarea neagră, cu luciu sau mat, uneori catifelat. Se întrebuinţează în construcţii, pentru ornamentaţii (vase, obiecte de artă şi chiar bijuterii, în cazul varietăţilor serpentinizate) etc. De masivele peridotitice sunt legate zăcăminte de cromit, de azbest, de magnezit etc., exploatabile. Peridotite se întâlnesc: în Uralul de Sud, în Pirinei, în Munţii Harz, în Balcani, în Asia Mică, în Africa de Sud, în America de Nord, Noua Zeelandă etc. În România se întâlnesc în Banatul de Sud, în Podişul Mehedinţi, în muntele Urdele (din Parâng) etc.

Perigeu. Punctul la care Soarele, Luna, sau sateliţii artificiali, în mişcarea lor orbitală (reală sau aparentă) se află cel mai aproape de Pământ. Opus: Apogeu.

Periglaciar. (gr. peri-în jurul, fr. glaciaire-glaciar). Regiune sau zonă situată la periferia unei calote glaciare actuale sau pleistocene, cu climă, procese, depozite, structuri şi forme de relief determinate de condiţiile fizico-geografice specifice, în care îngheţul şi dezgheţul joacă un rol important. Termenul de periglaciar a fost introdus în ştiinţă, în 1909, de M. Lozinski pentru regiunile din jurul gheţarilor de calotă, dar mai târziu s-a extins şi la regiunile în care îngheţul şi dezgheţul repetat constituie principalul agent modelator. Periglaciarul acoperă suprafeţe mari în zonele climatelor reci din regiunile polare şi subpolare, având o extindere limitată în regiunile muntoase înalte din celelalte zone climatice, fiind situat deasupra etajului pădurilor. Formele de relief periglaciare sunt determinate de caracterul climatului rece în care se formează , de rocă şi de gradul de înclinare al terenului. Pe versanţi se dezvoltă grohotişurile, râurile de pietre, blocurile glisante, trepte şi umeri de altiplanaţie, terasete şi ondulări de solifluxiune, curgeri de noroi şi alunecări, avalanşe, nişe nivale, potcoave nivale, morene nivale etc. Pe suprafeţe plane se dezvoltă soluri poligonale, cercuri de pietre, câmpuri de pietre (mări de pietre), soluri poligonale, pavaje nivale, movile înierbate (marghile sau thufuri-în limba islandeză), hidrolacoliţi, pingo-uri etc. În regiunile periglaciare se deosebesc suprafeţe de teren care se dezgheaţă complet în anotimpul cald şi suprafeţe de teren în care dezgheţul afectează numai pătura superficială (v. Molisol), sub care se păstrează un orizont adânc, îngheţat permanent (v. Pergelisol), uneori încă din Pleistocen. Deci, periglaciarul are două înţelesuri: 1. În sens propriu, semnifică fenomenele ce se extind în vecinătatea unui gheţar. 2. Sensul actual general este mult mai larg, referindu-se la sistemul morfogenetic, formele de relief şi structurile din sol, în care rolul principal îl joacă îngheţul apei în sol şi subsol. Este specific acelor regiuni unde iarna este lungă şi cu îngheţ prelungit, iar vara se face puţin simţită, cum ar fi zona tundrei, sau etajul alpin, din munţii înalţi, situat imediat deasupra pădurilor. Ca procese şi factori genetici secundari (după cele de îngheţ-dezgheţ) se mai întâlnesc: zăpada (nivaţiunea), vântul încărcat sau nu cu cristale de gheaţă (eolizaţia) etc., gheţurile plutitoare de pe râuri sau cele marine, nivo-torenţialitatea, precum şi nisipul şi mâlurile. Tipurile de forme periglaciare sunt determinate de tipul de climat rece, de rocă şi panta topografică. Aşa de exemplu, pe versanţi se formează formele şi procesele amintite mai sus. Sin. Paraglaciar. V. Gelisol, Desene periglaciare.