Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

În faza tinereţii e preferată plăcerea, nicidecum frânarea el. Cine, aşadar, va scăpa de toate capcanele ei?

Abia dacă o mai stăvilesc puţin cei ce practică credinţa după cuvintele stabilite de Biserică.

Concepţia (religioasă) de viaţă trebuie să ţi-o formulezi la un nivel de gândire şi vocabular, analog cu cel al profesiunii, căci mulţi se ruşinează de pauperitatea (sără­cia) în care se găsesc sub raport religios şi, chiar când au bunăvoinţă, constată că terminologia fuge în vremea copilăriei.

Ca în toate domeniile, aşa şi în dome­niul credinţei avem un aspect practic şi unul abstract. Se pot întâmpla greşeli şi într-unul şi în altul dar se pot corecta şi greşelile. Deci, din aceste motive „de con­trol”, pentru deprinderea dreaptă a credin­ţei şi a traducerii ei în viaţa concretă tre­buie să-ţi alegi un duhovnic. Numele lui vine de la Duh, Duhul Sfânt: om care inter­pretează viaţa sa prin alt Duh, decât al căr­nii, al vremelniciei. Acest alt mod de inter­pretare a vieţii, după Duhul lui Dumnezeu, nu se poate deprinde din simpla lectură sau auzirea slujbei din biserică, ci prin ucenicie sinceră la un duhovnic cu larg orizont interior. Funcţia lui e neasemănat de mare pentru sufletul nostru. Duhovnicii sunt investiţi cu puterea iertării şi tămă­duirii căderilor noastre, a înfrângerilor noastre morale. Ei pot linişti sufletul şi-1 pot scoate din crize.

Cum însă calea plăcerii „aleasă” ca principiu de viaţă e calea decăderii, şi cum toţi duhovnicii, într-un cuvânt, caută să scoată sufletul omenesc din această robie, aflăm motivul nemărturisit pentru care tinerii nu prea mai dau pe la duhovnici.

*

În concepţia justă de viaţă fireşte că trebuie să fim lămuriţi şi cu funcţiile vitale ale instinctelor.

Instinctul e o lege a naturii fizice, care urmăreşte perpetuarea speciei, selecţia ei, etc. Pe aceste rosturi ale naturii a căror împlinire este însoţită de plăcere se prind cârligele diavoleşti. Se întâmplă că omul la o sugestie vicleană a diavolului asupra unui rost al naturii, desface rostul de plă­cere şi urmăreşte numai plăcerea, evitând rostul. Capacitatea aceasta a omului de a tăia instinctul în două: plăcerea de scop, îi aduce însă vicierea naturii sale, degrada­rea ei, animalizarea, cu urmări fatale, atât pentru natura fizică cât şi pentru spiritul său care „s-a învoit” cu această denaturare sau fraudă a naturii. Aceasta stă la origi­nea noţiunii de „păcat”.

Înfrângerile repetate devin cu timpul a doua natură - devin patimă, deci o forţă care sileşte natura la degradare şi la fina­lul ei, moartea desăvârşită.

Sunt forţe favorabile omului şi sunt forţe potrivnice omului, care se confruntă la toate nivelele, şi în afară şi pe terenul naturii omeneşti. Ar fi incompletă o con­vingere religioasă care ar ignora existenţa acestei forţe negative numită diavol şi păcat. Păcatele sunt înfrângerile morale ale omului şi biruinţele sugestiv demonice asupra raţiunii şi voinţei omeneşti.