Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Deci tot omul trebuie să simtă obârşia gândurilor ce-i vin în minte, de unde vin şi ale cui sunt. Deci ce valoare au, pentru a pricepe unde-1 vor duce.

„Păcătuind” mereu, ajungem până la pierderea definitivă a libertăţii duhului. Instinctele devin patimi, patimile (devin) a do­ua natură, vârsta nu mai cuminţeşte nimic.

Împotriva credinţei creştine, care spre salvarea sufletelor descoperă şi demască această momire vicleană, s-au dus lupte perfide, urgii istorice, veacuri de-a rândul. Deşi creştinismul a fost reprezentat numai din când în când de sfinţi, apărat de orân­duirea bisericească pe cât s-a putut, iar numărul credincioşilor variabil şi fără prea mare putere, el totuşi a dăinuit, dăinuieşte şi va dăinui prin alte elemente: prin obârşia sa divină, prin concluzia finală a credinţei, prin mărturia conştiinţei a eternităţii sufle­tului nostru şi prin asistenţa nevăzută a lui Iisus, contemporan viu cu toţi credincioşii Săi din toate veacurile până la sfârşitul timpului.

Dacă creştinismul n-ar pune în mod personal fiecăruia problema socotelilor noastre cu eternitatea, darea de seamă la sfârşitul acestui mod de existenţă asupra modului cum ne-am interpretat destinul nostru, atunci Iisus ar fi numai un filozof, care n-ar angaja viaţa însăşi a omului. De aceea mulţi, ca să „scape” de „El”, Îl consi­deră doar ca pe un „mare iniţiat” de care mai au şi alte religii; un mare om, dar nu­mai om, cel mult inspirat de Dumnezeu.

Poziţia ortodoxă însă e cea din botezul Bisericii şi mărturia Sfinţilor. Numai apariţia unică a lui Iisus pe pământ a putut impresiona şi determina tăierea în două a cronologiei. El singur a făcut dovadă că este Autor al vieţii şi Stăpân al morţii. De El singur ascultă şi vântul şi marea şi peştii şi pâinea. El e Dumnezeu viu şi etern, con­temporan cu toţi credincioşii Săi, iubitor de oameni, dar şi în măsură să-i cheme la răspundere, în stare să le consfinţească eternitatea precum şi-au trăit vremelnicia.

Fără judecata din urmă, atât a vieţii particulare la încetarea vieţii pământeşti, cât şi a vieţii de obşte a tuturor oamenilor datorită unui cataclism, creştinismul iarăşi ar fi incomplet, n-ar angaja viaţa şi i s-ar fi stins continuitatea. Judecata revelează structura noastră sufletească - responsabili­tatea, libertatea duhului, vinovăţia pentru pierderea acestei libertăţi, sau răsplata pentru realizarea acestei libertăţi, de care suntem conştienţi la nivelul conştiinţei.

Deşi Iisus e cu noi în mod tainic, după cum a zis: „până la sfârşitul veacurilor”, noi însă Î1 aşteptăm, după cum iarăşi a spus, să vină a doua oară, dar de data aceasta cu slavă şi putere ca ale Unuia Dumnezeu, cu Care la acea dată escatolo­gică nu mai discutăm în contradictoriu.

II.

Cazna ascetică are multe temeiuri. Unul dintre temeiurile ascezei e însăşi constituţia noastră omenească, deoarece trăim deodată şi „în paralel” două vieţi distincte: una fizică (biologică, fiziologică) şi una metafizică şi religioasă.

Viaţa fizică este supusă condiţiilor me­diului extern şi ale mediului intern (mediul endocrin, etc.), este supusă apoi cenzurii timpului şi în final a morţii.

Viaţa spiritului în schimb e o viaţă eternă.

În concret noi suntem o sinteză între vremelnicie şi eternitate, între materie şi spirit; iar această sinteză se află într-o continuă tensiune, într-un continuu dialog.

Viaţa fizică, supusă simţurilor, le are pe acestea (simţurile) criterii de echilibru, precum şi prelungirile simţurilor, ştiinţele pozitive, empirice, civilizaţia în genere. Omul totuşi nu e mulţumit numai cu cel mai bun confort cerut de simţuri şi oferit de ştiinţă, de aceea întrevede şi alte coor­donate ale existenţei, ale legăturii sale ontologice cu cerul. Sunt deci două mo­duri de a gândi existente.

Unul materialist, în perfectă armonie cu simţurile şi datele imediate ale cunoş­tinţelor, o raţiune practică, limitată de ,,aici”. Direcţia materialistă a gândirii e veche, începând de la Democrit. Acesta nu are un inventar prea amplu de probleme, iar cele ce trec dincolo de limitele empirice ale existenţei văzute, le declară inexis­tente, mitice, ficţiuni etc.

În cursul istoriei gândirii însă s-a ajuns şi la punerea în discuţie a însăşi raţiunii ca unealtă a cunoaşterii exacte a realităţilor, întrucât se băgase de seamă încă de So­crate că sofiştii puteau „dovedi” cu aceeaşi logică şi teza şi antiteza uneia şi aceleiaşi probleme. În „critica raţiunii pure” se pun pe două coloane tezele şi antitezele raţiu­nii, de asemenea se inventează şi cele 13 categorii ale raţiunii peste care ea nu poate trece; deci se face dovada că e limi­tată, condiţionată şi osândită la relativita­te. (Nu se poate gândi în afară de timp, spaţiu, cauzalitate, finalitate, etc.).

Această infirmitate a raţiunii cu privire la cunoaşterea şi definirea adevărului şi a altor probleme de limită, care totuşi fră­mântă profund sufletul omenesc dar îi depăşeşte cu evidenţa puterile naturale, face loc Raţiunii divine sau Revelaţiei.

Raţiunea divină S-a întrupat într-un adevărat dar unic, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. El ne-a descoperit obârşia noastră divină, eternitatea noastră, răspunderea pentru modul şi comportarea în viaţa vremelnică, Judecata universală şi cele două împărăţii, care consfintesc veşnic deciziile noastre, prin care ne-am interpretat viaţa pe pământ.

Deci modul natural al raţiunii are acum şi pe al doilea mod al gândirii existenţei, modul supranatural al Raţiunii divine.

Pentru a „vedea” existenţa în mod divin trebuie să ieşim din tensiunea trup-suflet, să ne ducem raţiunea noastră, cu smere­nie, sub lumina divină a harului. Toată această treabă e subiectul asceticii, adică a convertirii practice a tuturor energiilor noastre oarbe, la ascultarea de Adevăr şi Eternitate.