Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

III.

Viaţa creştină se poate duce la două ni­vele: unul, al poruncilor şi altul, al sfaturilor evanghelice.

Trăirea la nivelul poruncilor asigură mântuirea.

Trăirea la nivelul sfaturilor - desăvârşirea.

Pentru ca să poţi urma pe Iisus la nive­lul sfaturilor evanghelice se cer în permanenţă de dimineaţa şi până seara:

1. lepădarea de sine

2. rugăciunea

3. postul

În modul de viaţă strict ascetic aceste condiţii se concentrează în votul:

- sărăciei

- al fecioriei

- al ascultării necondiţionate (de povăţuitorul în drept).

Se cer acestea pentru o simplificare a vieţii, ca să poţi fi de o treabă (de folos) cauzei lui Dumnezeu în lume. Dar tocmai pentru împlinirea acestui rost trebuie să avem ca neapărat necesară însuşirea sufle­tească a smereniei.

Cu aceste condiţii, pricepute cât mai complet şi limpede posibil, iar pe de altă parte urmărite cu entuziasm în realizarea lor, fără slăbire din cauza greutăţilor pe care le ridică firea veche, lumea şi ispi­titorul, nevoitorul poate ajunge la măsuri dumnezeieşti de chip şi asemănare cu Iisus.

Toate aceste condiţii, explicate şi aplicate practic şi cu de-amănuntul, sub controlul unuia care a trecut prin nevoinţele acestea - deşi în linii generale toţi pricep despre ce e vorba - au ca scop de a da posi­bilitate fiecărui creştin de a-şi verifica putinţele şi neputinţele, de a-şi căuta cea mai bună integrare a vieţii sale în destinaţia sa.

Nu trebuie să ignorăm greutăţile şi barierele, în faţa cărora trebuie să ne oprim, dacă e cazul - chiar dacă fascinaţia frumuseţii trebuie ocolită sau „primită” cu prudenţă, mai ales dacă apare prea de­vreme.

Iată, de pildă, câteva prudenţe în pri­vinţa aplicării postului.

Întrucât postul lipseşte organismul de hrană „suficientă”, ţesuturile îşi restructu­rează rezervele, îşi micşorează volumul şi greutatea, scade tensiunea umorilor, în final: „micşorează, stinge chiar alipirea de materie, indirect ajută dezlipirea de lume, de trupul propriu, de trupul altora - ochiul se curăţeşte de senzualitate, de asemenea şi celelalte simţuri se purifică. Sufletul devine mai străveziu spre celălalt sens al vieţii şi trage şi trupul la linişte”.

Tensiunea dintre cele două moduri de viaţă, după trup (fără vreo slăbire a patimi­lor) şi după duh, se rezolvă pozitiv dar şi negativ.

Negativ: înfrânarea patimilor principa­le, în regim de post şi abstinenţă, poate duce organismul în situaţii prin care ener­gia cinetică (de mişcare) a acestora se „travesteşte” în alte patimi care în primă aparenţă n-ar avea nici o legătură cu pati­mile capitale istovite conştient. „Transfe­rul” energiei oarbe a instinctelor, mai ales dacă acestea au dat de „gustul” patimilor care le-au viciat rostul, poate duce la de­ranjuri mintale întrucât „cenzura” minţii poate fi „învăluită” de „obsesii” încât echi­librul se clatină, şi astfel putem să ne trezim în domeniul psihiatriei.

Deci cu privire la post şi înfrânare tre­buie observat mai întâi pe concret care sunt posibilităţile reale, în timp mai înde­lungat, pentru că factorii ereditari ai fiecă­rui ins sunt diferiţi, şi abia la urmă să ne aranjăm totul. Strămutarea ordinii naturale a organismului şi a minţii care-1 serveşte la acel nivel este totuşi cu risc, cu salt în ordinea mai presus de fire a lucrurilor.

Însăşi credinţa e un risc al raţiunii.

Postul e rânduit şi de Biserică drept o perioadă de subţiere a minţii, ca să poată înţelege adevărurile fundamentale ale creştinismului. (Astfel, Naşterea Raţiunii Divine - Logosul - în om adevărat e însoţită cu postul Crăciunului înainte; Învierea din morţi a Domnului - chezăşie a învierii tutu­ror oamenilor, biruinţa definitivă asupra morţii şi păcatului - starea mai presus de fire a trupurilor înviate e însoţită cu postul Paştilor înainte.)

Deci pentru trăirea creştinismului la nivelul sfaturilor, a sporirii de la chip la asemănare, trebuie smerenie şi post şi să nu umbli de capul tău.

*

Ca adevăruri fundamentale ştim că omul este fiul lui Dumnezeu şi că viaţa aceasta este capabilă de îndumnezeire, deoarece toţi creştinii avem pe Hristos întru noi, iar prin Botez suntem îmbrăcaţi lăuntric întru Hristos, Care face toată desăvârşirea noastră dincolo de marginile puterilor noastre.

*

În firea minţii omeneşti este sădită necesitatea unui garant al lumii, al adevă­rului, al realului şi al omului însuşi. Dar dacă (mintea) nu-L primeşte pe Care este, altul nu găseşte: şi îndată nu mai este nimeni care să garanteze nici veşnicia ta.

„Toate îmi sunt date Mie de Tatăl”, în garanţie, în sprijinire şi în desăvârşire.

Dacă putem fi traşi la răspundere pen­tru o viaţă, ca timp pierdut, şi osândiţi la o eternitate negativă, absurdă, aceasta se face pentru că am scos pe Iisus din ale Sale: L-am scos dintru noi. Constituim o împărăţie fără El, împotriva Lui.

E greu de priceput: cum, pentru 20-40-­60 de ani pământeşti să plăteşti fără sfâr­şit? Cu toate acestea nu e nedreptate a fi aruncaţi în împărăţia absurdului, a nebu­niei ultime, a întunericului, pentru că atâţia ani sigur erau o vreme de ajuns pentru o decizie - în care împărăţie să fii.

Viaţa aceasta (pământească) nu are scopul în sine, ci în cealaltă. A o trăi ca scop în sine înseamnă să-i tai perspectiva veşniciei, înseamnă să negi, să alungi pe Iisus dintru tine, să alungi Sensul şi să rămâi cu nonsensul (cu diavolul).

A trăi aşa, înseamnă să răspunzi lui Iisus: Toate Îţi sunt date Ţie, afară de mine; eu m-am dat altuia, diavolului.

Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Stăpân al lumii, nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necura­tă, cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la aceasta te duce.

Nu e greu de a înţelege cum devin lu­crurile astfel. Când viaţa aceasta e încura­jată de statornicia bogăţiei, de negrija întâmplărilor, omul se strică; iar o viaţă stricată de patimi strică şi mintea, care odată stricată nu mai deosebeşte adevărul de minciună sau binele de rău, ci le zice tocmai întors (invers): răului bine şi min­ciunii adevăr.