Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Omorându-ne pentru faptul că nu le pri­mim păcatul ateismului lor, nu dovedesc altceva decât că nu ne-au putut birui. Deci primim divinul stăpânirii, dar refuzăm păcatul ei: nu ni-1 însuşim şi nu ni-1 facem şi convingerea noastră.

Nu trebuie să fim spirite înguste, că nici-o virtute nu-i în habotnicie sau zelotismul mărginit. Întotdeauna spiritul îngust, refrac­tar oricărei înţelegeri superioare a lucrurilor, (pe care o câştigăm numai în spiritul liber al lui Iisus), a dus întotdeauna la anarhie. Iar anarhia niciodată nu clădeşte, ci numai dărâ­mă. Neascultarea a fost întotdeauna începu­tul căderii. Călugării habotnici, înguşti la pricepere, fixându-se de calendarul vechi, au dat stilismul.

Cităm acest model de spirit sectar, care are aceeaşi caracteristică, a fixării minţii pe valori mărunte, neînsemnate, dar cărora mentalitatea îngustă le dă o semnificaţie absolută. Această balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunţiş, la valoarea majoră a unui principiu fundamental, e dovada unei lipse de minte, care, dacă refuză şi sfatul cel mai luminat, nu va întârzia să se arate cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.

În concluzie: respectăm credinţa simplă a celor simpli, nu-i smintim; dar cu condiţia de-a nu da directive conducerii. Câtă răspun­dere de alţii ţi-a dat Dumnezeu, atâta direc­tivă ai dreptul şi datoria ca să dai, mai multă sau mai puţină, nu.

Nu trebuie să primim decât directive aco­perite de experienţa şi de necazurile răspun­derilor. De obicei aşa se întâmplă, că toţi cei nepuşi la punct ei înşişi, văd paiul din ochiul altora, dar nu văd prăjina din ochiul lor. Atenţiune deci, trebuie să ne cunoaştem mai întâi pe noi înşine, dacă vrem să cunoaş­tem obiectiv şi cu adevărat şi pe alţii. Când ochiul nostru va fi curat, vom vedea pe toţi cu ochiul cu care vede Dumnezeu, şi atunci toată răutatea şi nedesăvârşirea celorlalţi vor dispare din calea noastră, fiindcă stăm smeriţi şi neînsemnaţi cu chipul, la o înăl­ţime morală şi libertate a spiritului vecină cu a lui Iisus, când Se ruga pentru ucigaşii Săi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca23,34). Cu alte cuvinte, trebuie ca fiecare dintre noi să ne vedem de ochelarii proprii, şi să-i ştergem de praful păcatelor altora, că nu acelea ne vor mântui, ci atunci să nădăj­duim mântuirea când ochii noştri nu mai văd paiul nimănui, ca pe toţi să-i învăluim cu iubirea care iartă totul şi înţelege totul. Că zice Sfântul Apostol Pavel: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nime­nea nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12,14). Pacea cu toată lumea, chiar cu cei agresivi, fireşte, este un dar şi o probă a Creştinismu­lui la care am ajuns, dacă am ajuns, iar de cumva n-am ajuns este semn că nu s-au tămăduit rănile noastre cele din păcate.

Neştiinţa, îngustimea, mentalitatea secta­ră, sunt o rană a minţii noastre, pe care trebuie s-o tămăduim. Trebuie să încercăm, că se poate. Cei care au probat, au reuşit şi cu mult folos s-au ales. Aşa a făcut Iisus şi toţi Sfinţii Lui, şi aşa ne-a învăţat El ca să ne ferim de aceste îngustimi, ca pe unii ce ne socotim „ai Lui prieteni, dacă facem ce ne porunceşte El” (Ioan 15,14), şi: „frate, soră şi mumă” (Matei 12,50) ne numeşte Domnul, pe acel care facem voia Tatălui.

*

Mamona nedreptăţii are un mare apără­tor: viţelul de aur, care împunge pe toţi cei ce-ar încerca să o risipească la săracii lumii. Stăpânul viţelului face pâră la Dumnezeu asupra iconomilor nedrepţi, care însă, risi­pind viţelul prin iubirea de oameni, s-au făcut mai înţelepţi decât fiii luminii.

Bietul Dumnezeu, săracul, n-are unde să-şi plece capul, că bogaţii şi pana cea vicleană a cărturarilor lumii acesteia L-au expropriat din dreptul de proprietate şi autor al lumii. Cine ştie, dacă nu cumva I-a rămas totuşi dreptul să se supere pe ei şi să le măture toate gândurile cu mamona lor cu tot. Căci dreptul de proprietate derivă din atributul de autor, mai mult ca din actul de proprietate. Deci, când clatină Dumnezeu mamona, e semn că n-a fost iconomisită bine de oameni, şi le cere socoteală; a zis doar: „Fii celor săraci ca un Tată”^, Deci, fiind în drepturile absolute peste valoarea econo­mică, poate să-şi pună iconomi pe cine vrea, chiar şi pe cei ce-L tăgăduiesc.