Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

FIII ÎNVIERII

- 97 -­

Învăţătura despre învierea morţilor se cunoştea în Israel de pe vremea proorocului Ezechiil (cap. 37). Dar precum au fost israelitenii împotriva proorocului, au fost şi împotriva învierii morţilor. Împotrivi­rea aceasta ajunsese contemporană cu Iisus, în secta saducheilor. Drept aceea se prezintă oarecari sectari saduchei la Iisus, cu gând să-L prindă în cuvânt despre înviere. (Mult s-au zbătut unii oameni ca să-L compromită pe Iisus, numai ca să scape de imperativul felului Său de a fi în lume.) Astfel I s-au prezentat cu un caz fictiv şi 1-au zis: Moise ne-a poruncit prin lege căsătorie de levirat (prin care o femeie, dacă va rămânea văduvă şi fără copii, cumnaţii ei liberi sunt obligaţi să o ia femeie). Deci o femeie a fost soţie la şapte fraţi: a cărora din ei va fi la înviere?

De fapt ei nu mărturiseau decât imposibilitatea lor personală de-a putea gândi şi un alt mod de existenţă. Dar dacă nu putem gândi ceva, fiindcă întrece puterile raţiunii, de aci nu urmează a trage concluzia inexistenţei faptului ce ne depăşeşte. Şi fiindcă sunt date ce depăşesc limitele raţiunii, dar care trebuie totuşi ştiute, de aceea a venit Iisus, Omul-Dumnezeu, Omul de peste limitele omului, şi ne-a descoperit configuraţia celuilalt tărâm, mod viitor al existenţei noastre.

Iată o justificare, o raţiune a credinţei. Iată raţiunea Revelaţiei.

Căci dacă natura noastră ar fi de fapt redusă numai la modul acesta trupesc al existenţei, am avea şi noi măcar liniştea vitelor. Dar de vreme ce orice om refuză a trăi condiţia dobitoacelor, cu toată liniştea lor, aceasta înseamnă că cealaltă natură: natura noastra viitoare o refuză.

E drept că nu poţi cere omidei să zboare. Dar chiar dacă nu va crede, ea totuşi va zbura, când va ajunge fluture. Condiţia omului nu e definitiv aceasta. Şi fiindcă nu e aceasta, de aceea simţim noi, în noi, neliniştea contrazicerii şi a neînţelesului. Dacă aceasta ar fi situaţia noastră definitivă am şti că n-avem sens. Aceasta ar fi cu adevărat tragedia tragediilor.

Dar chipul lumii acesteia trece.

După el vine altul.

Despre acela, din acela chiar, ne vorbeşte Iisus. El a venit la noi din celălalt mod de existenţă. Acolo existenţa are alte legi. E veacul viitor: veşnicia.

,,Cei ce se învrednicesc să-1 dobândească nici nu se însoară, nici nu se mărită şi nici să moară nu mai pot, fiindcă atunci sunt la fel cu îngerii şi sunt fiii lui Dumnezeu, de vreme ce sunt fiii Învierii.”

Iar precum că este înviere, chiar Moise - pe care-1 aduceţi voi saducheilor în sprijin, a arătat-o, când numeşte pe Domnul: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov. Deci nu e un Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci în Dumnezeu toţi sunt vii.”

Acestea au fost cuvintele Mântuitorului care 1-au zguduit pe Pascal, când a scris apoi biletul pe care-1 purta cusut în haină: ,,Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov: nu Dumnezeul filosofilor!”… „Substanţa” lui Spinoza, „Monada” lui Leibniz, „Unicul” lui Platin, „Absolutul” lui Hegel… etc.

Un Dumnezeu viu al vieţii, al construcţiei raţiunii chiar, dar în nici un caz un „Dumnezeu” produs al raţiunii.

Iisus a astupat gura dificultăţilor saduchee.

Învierea omului în veacul viitor stinge neajunsul şi toată nedesăvârşirea modului actual al existenţei. A te căsători e o lege a veacului de acum.

A renunţa la ea, când ai putea-o face, însemnează a trăi prefigurarea modului viitor al naturii omeneşti: a trăi cu anticipaţie o metafizică, însemnează a trăi una din concluziile religiei aşa cum a trăit Iisus.

Prislop, Luni XXIX

4.XII.949   Luca 20,27-44