Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

ISTORIA CHEMĂRILOR

- 96 -­

Pilda chemării la Cină, de la Luca, are o variantă la Matei (22,1-14), chemarea la Nunta fiului de Împărat. Deosebirea între redactarea de la Matei şi Luca provine din formularea dată în două rânduri, de Însuşi Iisus.

Evangheliştii şi-au ales formularea care convenea mai bine scopului Evangheliilor lor. Astfel Matei a scris Evanghelia evreieşte, pentru evrei, pe când Luca în greceşte, pentru păgâni. În formularea de la Luca intră toţi oamenii. Nimeni nu-i dat afară de la Cină. Iată o formulare universalistă. Scopul e: „ca să se umple Casa mea”, deci toţi trebuie să intre.

Aceste două direcţii, cu totul opuse, le vedem reprezentate de cele două Biserici ale creştinătătii: a răsăritului şi a apusului.

În răsărit, încă de la început, e normativă vederea de la Matei: nu oricine e primit în creştinism. Trebuie mai întâi o haină de nuntă. Aceasta se obţine prin probe aspre, prin catehizaţie specială şi prin proba statorniciei în credinţă şi mărturisire. Câtă vreme s-a observat rigoarea aceasta Biserica a înflorit veacuri de aur şi are o epocă patristică. Ca simbol al acestei orientări, Episcopul poartă o cârjă cu doi şerpi împletiţi la capăt, cu privirile spre cârjă: drept simbol al păstoririi cu înţelepciune paşnică. Aşa, paşnic şi cu prudenţă, a propagat Biserica răsăritului Creştinismul între popoare.

Biserica apuseană şi-a luat direcţia universalistă, a cuvintelor de la Luca: „sileşte-i să intre!” Deci unde n-a mers cu învăţătura paşnică şi înţeleaptă, Biserica apuseană a recurs la forţă, silind pe oameni să intre. Numai în mentalitatea unei atare orientări s-a putut naşte lozinca iezuită: ,,Scopul scuză mijloacele”. Dar nu numai păgânii au fost siliţi să intre, ci şi popoare deja creştine, au fost presate să vie la ascultarea centralistă a Romei. Aşa se explică posibile persecuţiile, cruciadele, mai ales concluzia lor: imperiul latin şi inchiziţia „în numele lui Dumnezeu”.

Dacă vreun eretic nu mai avea alt chip de mântuire, îl mântuia inchiziţia, arzându-1 de viu pe rug. Şi închiziţia era de cea mai bună credinţă că arde oameni de vii: din iubirea de oameni. Ce vină are Iisus? Poate că şi El ar fi fost ars pe rug, cum îşi da Dostoievschi cu părerea, în Povestea Marelui Închizitor.

Dar omul nu poate sili, aşa, pe om. „Sila” o conduce Providenţa, care poate, totodată, să-i lase omului şi libertatea şi viaţa..

Simbolul acestei orientări o arată şi cârja Episcopului roman, care are forma unui cârlig, cu care să poată prinde din fugă oile care n-ar vrea să vie unde vrea păstorul. Toate oile care nu aparţin Bisericii apusene sunt considerate oi rătăcite.

*

Chemarea la Cină mai are şi un alt mod de istorie.

Întâi au fost chemaţi evreii. Se ştie ce-au făcut şi ce-au păţit. Ei reprezintă cel mai bine „motivele” de-a nu răspunde la chemare: ei preferă proprietatea mobilă şi imobilă a lumii, care asigură instinctele vieţii acesteia de aici. Acesta-i motivul lor. Cu el s-au asociat foarte mulţi „creştini” „chemaţi”, încât nu mai răspund la chemare decât prea puţini creştini „credincioşi” şi foarte puţini creştini „aleşi”.

Totuşi, pe lângă credincioşi şi aleşi mai intră şi „siliţii” sorţii: Lazării existenţei, orbii, şchiopii, dezorientaţii de la răspântiile raţiunii, cu un cuvânt toţi convinşii de gardurile de aici ale naturii omeneşti. Cine sunt trimişii să cheme oamenii?

Aceştia încă lămuresc înţelesul istoriei. O prima ceată de trimişi, care vestesc, roagă oamenii să vie la Dumnezeu, sunt Proorocii, Apostolii şi Ierarhia Bisericii. Cei ce „silesc” sunt altă ceată, contemporani cu cei dintâi, fiindcă cei ce n-ascultă de iubire ascultă de frica de sabie. Totuşi ceata lor e trimisă mai către sfârşitul istoriei. Ei nu cheamă, ci împing oamenii să-L caute pe Dumnezeu. Aceştia poartă sabie şi cu ea dezleagă pe oameni de motivele care-i ţin: fiinţele Cerului, în legăturile pământului.

Valorile, oamenii care le reprezintă au, prin urmare, misiunea aceasta de a „sili” pe oameni să-şi caute Cetatea de obârşie. Şi socoteala Providenţei e cu atât mai înţeleaptă cu cât dă valoare - misiune de mântuire - oamenilor „fără valoare”.

Chemarea la Cină e chemarea la viaţa lui Iisus, chemarea la Sfânta Împărtăşanie cu El, chemarea la învăţătura Sa: chemarea la chipul Său de a fi în lume. Chemarea la nuntă e strămutarea de la capătul lucrurilor, a firii omului, din om ce era, în „dumnezeu după dar”. Când va face Dumnezeu aceasta, zice a doua oară: „Săvârşitu-s-a!” (Apocalipsă 21,6) - opera de mântuire a omului: „Acum toate sunt gata!” De altfel numai o natură îndumnezeită poate dăinui la aceeaşi masă cu Dumnezeu. Până atunci ne împărtăşim numai cu Trupul şi Sângele Domnului (învăţăturile şi darurile), atunci şi cu oasele: raţiunile divine ale existenţei (sf. Maxim). Până atunci nu ni s-a dat să avem decât „simţirea care era în Iisus” (Filipeni 2,5) - marea Lui iubire, atunci ni se va da şi cunoaşterea Absolutului (în sfârşit setea raţiunii de adevăr se va astâmpâra). Aceasta e mântuirea şi istoria încetează. (Până atunci să ne vedem de cele atârnătoare de noi!).

Prislop, Dumineca XXVIII

3.XII.949   Luca 14,16-24