Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase
Yüklə 2,69 Mb.
|
ieşise din conul orbitor de lumină al debarcaderului, scafandrii se năpustiră peste bord, lăsându-l pe doctor atât de uluit încât, în loc să apese imediat pe butonul staţiei radio, acesta se răţoi la ei, speriat dar foarte autoritar: „Ce-nseamnă porcăria asta?" Witkowski smulse imediat din priza de alimentare cablul staţiei iar Karin îndreptă spre pieptul doctorului pistolul minuscul cu săgeţi tranchilizante pe care îl ţinuse tot timpul în mână. „Ah, am să pun să vă împuşte pe toţi... mama voastră... de der... be..." mai putu articula Traupmann, din ce în ce mai stins, prăbuşindu-se ca un sac. Îl trecură imediat în barca de salvare pe care locotenentul An- thony o adusese lângă cea a doctorului, căpitanul de marină se întinse lângă el, trase prelata şi barca avu imediat un şoc uşor, pornind în susul apei, nu prea repede ca să nu stârnească valuri şi să atragă atenţia. Celorlalţi cinci nu le mai rămânea decât să sară în apă şi să treacă în barca lor, cu sentimentul nespus de înviorător că ghinioa- nele de până acum păreau să-i părăsească. Locotenentul Anthony studiase îndelung hărţile fluviale pe care le găsise la biblioteca Uni- versităţii şi cunoştea acum cu ochii închişi orice cot al apei. Puteau porni cu toată viteza, ca să se depărteze de zona periculoasă. — Staţi pe loc! comandă deodată Latham, atât de autoritar încât toţi se opriră. Staţi! — Ce naiba... mormăi Witkowski, dar Latham şuieră scurt, ce- rând să se facă linişte. într-adevăr, de undeva se auzea zgomotul inconfundabil al moto- rului unui elicopter şi după câteva secunde zgomotul acesta se auzea atât de aproape încât nu mai încăpea nici o îndoială. Cineva de pe* mal sezizase o neregulă. — în apă toată lumea şi capul la fund! şuieră ascuţit Witkowski| eu rămân aici, dea Domnul să mă ia drept Traupmann... Hai, ţuşti! Toţi patru se năpustiră în apă ca nişte broaşte speriate şi se dădu- ră la fund exact în clipa" când fasciculele orbitoare alé reflectoarelor elicopterului ajungeau să măture apa din jurul bărcii. Cu degete tre- murătoare de emoţie Witkowski reuşi să branşeze din nou staţia ra- dio, exact la timp ca să audă în difuzor o voce aspră: — Was ist passiert, Herr Doktor?] — Nichts. Kein Problem,2 reuşi el să mormăie înfundat, sper
— S-ar zice că s-a adunat toată lumea, şopti Latham. — Aşa s-ar părea, domnule, răspunse căpitanul Dietz. Locotenen-
— Merg şi eu. Anthony plescăi supărat din buze. — Nu sunt sigur, domnule, că e o idee prea bună, protestă el. Că- pitanul Dietz şi cu mine lucrăm mult mai bine când nu mai avem pe altcineva... pe cap... Scuzaţi-mi expresia, vă rog, dar acesta e adevă- rul. Aproape că nu avem nevoie să vorbim ca să ştim ce avem fiecare de făcut în cutare sau cutare situaţie. Cu dumneavoastră ne-ar veni mult mai peste mână... domnule. — Şi în afară de asta, domnule Latham, interveni şi căpitanul Dietz, dacă raportul Biroului Doi e cât de cât exact, pe acolo trebuie să mişune patrulele. — Ca la Traupmann acasă vrei să spui, nu? — Ei, domnule, acolo a fost una, aici s-ar putea să fie cu totul
— Bineînţeles, adăugă Dietz, mergem doar în recunoaştere. Dacă apreciem că e cazul să fim toţi acolo, vă dăm de ştire, ţinem aparatele de emisie deschise, să le avem gata în orice moment. Cam cătrănit de încăpăţânarea celor doi, cărora nu putea să le dea dreptate, Latham fu de acord să-i lase să plece împreună. Cum şe- deau toţi pitulaţi în iarbă, căpitanul Dietz îl atinse uşurel pe Latham cu mâna, să-l facă atent, şi îi spuse abia şoptit, ca să nu mai audă şi ceilalţi: — Domnule, consemnul este să imobilizăm, nu şi să neutrali- zăm... Dar când am văzut acum câteva minute ce-a făcut elicopterul lor, mă simt dator să vă întreb pe dumneavoastră, care conduceţi această operaţiune, dacă n-ar fi cazul ca regulile jocului să fie puţin modificate... Latham stătu o clipă pe gânduri, apoi răspunse la fel de încet: — Ai dreptate, căpitane. E vorba de cuibul de vipere al mişcării, naziste şi suntem participanţi la un adevărat război. Trebuie să facem pe dracu-n patru ca să aflăm cine ia parte la blestematele lor de sin- drofii, dar dacă e vorba de scos cuţitul... Hm! Oricând se poate ivi un asemenea caz de forţă majoră şi nimeni nu ne poate condamna dacă.. Hm! Gata, daţi-i bătaie... Noi rămânem cu urechile ciulite. Cei doi plecară şi pentru cei rămaşi pe malul apei minutele urmă toare se dovediră mai pline de tensiune decât scenele unui film de groază. întotdeauna imaginaţia o ia razna atunci când auzi ceva şi nu poţi vedea decât cu ochii minţii ceea ce se întâmplă. Pe măsură ce Dietz şi Anthony se depărtau, aparatele de emisie-recepţie reproduceau cu halucinantă fidelitate orice sunet, foşnetele frunzelor, fâsâitul trupurilor care se târăsc pe iarbă, pocnetul sec al unei crenguţe uscate... Nici un cuvânt, numai sunete pe care cei rămaşi aici le interpretau fiecare în felul lui. Apoi lucrurile începură să se precipite, se auziră paşi grăbiţi care răsunau înfundat, icnete ca de efort scurt şi intens, gemete slabe, repede înăbuşite, bufnitura parcă metalică, de neconfundat, a cuţitului care se înfige în carne... Paşi iuţi şi precipitaţi, ca în rafale scurte, de oameni care se furişează alergând câţiva metri şi tupilându-se brusc - şi nici un cuvânt. Se auziră la un moment dat câteva plesnituri uscate, împuşcăturile pornite din pistoalele cu amortizor, apoi linişte... Şi deodată un vacarm îngrozitor, ţipete ascuţite, răcnete, zgomot de sticlă spartă, totul dominat de pocniturile ascuţite ale paraziţilor din eter, provocaţi probabil de intensitatea prea mare a sunetului, şi voci care se rugau, cerşeau îndurare.!. în nemţeşte! Scrâşnete metali- ce, o bufnitură înfundată, ca de ghiveci căzut de undeva de sus pe o placă de beton, alte gemete şi o voce de bărbat rostind desluşit în en- glezeşte: „Ah, nu mă omorâţi! Nu trageţi/... Nu... nu..." — Aaaah! gemu Witkowski, i-au capturat pe băieţii noştri! Şi se ridică în picioare ca împins de un arc. — Rămâneţi aici, mă duc să văd ce pot face. Latham se ridică şi el şi îl înşfacă de umăr cu puterea hocheistului de odinioară de la Mani toba Stars, apăsându-l atât de tare încât aproape îl sili să se aplece. — Uşurel, Stanley, şopti el ascuţit, rămâi pe loc! — Pe naiba! Băieţii ăia sunt la ananghie!... Am o armă automată
— Dar noi parcă avem altceva de făcut, nu? Witkowski rămase o clipă descumpănit. — Bine, zise el încet, aşa e, ai dreptate. Dar oricum... în clipa aceea fu întrerupt de pocniturile puternice care se auzeau în staţia de emisie-recepţie, urmate de vocea limpede a căpitanului Dietz, care vorbea cu glas scăzut dar perfect inteligibil: „— Ţărmul, recepţionează! Am fost nevoiţi să eliminăm patru obiecte, alte două care nu au opus rezistenţă le-am imobilizat. Am pătruns într-o pivniţă de sub garajele aflate la câteva zeci de metri de obiectivul principal, aici e centrul de informatică al obiectivului, cu trei operatori. Pe unul a trebuit să-l eliminăm, până să apuce să de- clanşeze alarma, ceilalţi doi s-au predat şi acum sunt legaţi burduf. ,,— E aici şi un compatriot de-al nostru, răsună veselă vocea lo- cotenentului Anthony, e însurat cu o nemţoaică şi nu prea e sănătos la cap, tot timpul plânge şi cântă God Bless America...'' — Băieţi, sunteţi fenomenali! zise Latham. Ştiţi cumva ce se în- tâmplă acolo? Aţi avut posibilitatea să vă aruncaţi ochii? —■ Doar puţin, în fugă, pe fereastră, se auzi vocea lui Dietz, ne-a luat prin surprindere patrula şi a trebuit să ne facem nevăzuţi. Dar de văzut am văzut cam aşa: în casă sunt vreo douăzeci de bărbaţi, poate treizeci, plus un popă care nu ştiu ce le tot spune, ceva predici, pro- babil... că altfel nu-mi explic... În orice caz, e supărat rău de tot! — Un popă? exclamă Witkovvski. — Domnule, popă trebuie să fie. Are un costum închis la culoare
— Ia stai puţin, interveni Latham, şi la Paris m-am ciocnit de un blestemat de popă din ăsta cu zvastica în loc de cruce... Cum arată tipul? E înalt? — Ei, nu chiar foarte înalt, să zicem un metru şi şaptezeci, cam aşa... Poate ceva peste. Blond şi subţire, zvelt, fin... — Dumnezeule! exclamă alarmată Karin de Vries. Witkovvski se întoarse mirat dar Karin, aproape tremurând, aco- peri cu mâna microfonul staţiei de emisie-recepţie şi rosti înfrigurată: — Trebuie să facem tot posibilul să ajungem şi noi acolo, să pu- tem privi pe fereastră. — De ce? întrebă mirat Drew. — Trebuie! înţelege-mă şi nu pune întrebări. Trebuie! — Gata, Latham, e limpede, interveni Witkovvski. Trebuie, nu? Prieteni, continuă el în staţie, cum e atmosfera pe la voi? în preajma casei vreau să spun. Vrem să pornim într-acolo, a intervenit ceva. O scurtă pauză, probabil că Dietz şi Anthony deliberau pe şoptite, apoi vocea căpitanului se auzi limpede: — Vă recomandăm să rămâneţi puţin pe loc, domnule. Trebuie să ne postăm între casă şi apa râului. Vă anunţăm când vă puteţi pune în mişcare. — Bine, e-n regulă, căpitane. Voi sunteţi experţii în materie, fa- cem cum ziceţi voi. — Da, domnule, mulţumim pentru aprecieri. Am avea rugămintea-' s-o plasaţi pe flancul dinspre fluviu pe doamna care e cu dumnea- voastră - asta pentru eventualitatea unei confruntări. í începură să înainteze lent, avându«l în frunte pe Latham, care, ţinea foarte aproape de malul apei, atât de aproape încât de câteva ori fură pe punctul de a se împotmoli. Până la urmă reuşiră să ajungă la. marginea peluzei în pantă, având tot timpul grijă să fie cu armele pregătite, gata să tragă. Fără să scoată o vorbă, se priviră unii peí alţii şi dădură din cap în semn afirmativ. îşi puteau continua drumul,} nici unul din ei nu ceda. Latham privi spre vârful pantei, unde se vedea terasa superioară care dădea în spatele reşedinţei. Un perete imens de sticlă, din panouri glisante, trăda prezenţa unei încăperi foarte vaste, poate o sală de dans sau un salon pentru organizarea unor banchete cu sute de participanţi. — Sunt sigur că am mai văzut locul ăsta, zise deodată Latham. — Cum? tresări Witkovvski. Ai mai fost vreodată pe aici? — Nu, nici vorbă. N-am mai fost. Dar din fotografii. Poate din vreo revistă de arhitectură, nu mai ştiu, dar mi-aduc perfect aminte de peretele de sticlă şi de terasele în trepte. Exclus să mă înşel! — Trebuie neapărat să vedem ce se petrece înăuntru! şopti Karin. Altfel degeaba toată osteneala şi tot riscul. Mai stăm mult aici? Apăru târâş căpitanul Dietz din trupele speciale. — Unde e Anthony? îl întrebă şoptit colonelul. Dietz arătă spre peretele de sticlă şi şopti laconic: — Filmează. — Latham, te duci cu ea, ordonă sec Witkovvski. Fii pregătit de
— Bătrâne... nu cumva ştii ce are să vadă Karin înăuntru? Fiind- că ea am impresia că ştie de pe acum. Nu cumva ştii şi tu? Să-mi spui şi mie? — Am zis să-i daţi drumul, şopti Witkovvski evitând să-I priveas- că. Hai, nu mai pierdeţi vremea! Drew o împinse uşor pe Karin şi o ţinu de umeri până când reuşi- ră să ajungă amândoi în dreptul primului panou glisant. Cu sufletele la gură, înaintară puţin de-a lungul lui, protejaţi de umbra draperiilor dinăuntru, şi ajunseră la o deschizătură nu prea largă, cât să se poată strecura un om prin ea. Rămânând mereu în umbră, Karin reuşi să se mişte în aşa fel încât să poată privi înăuntru şi rămase împietrită. — Ce naiba se întâmplă aici? auzi Latham în spatele lui şoapta colonelului, care nu avusese curajul sau slăbiciunea să-i lase singuri. în clipa aceea privirile i se îndreptară spre Karin şi aproape că nu mai putea s-o recunoască. Ochii i se măriseră, aţintiţi spre un punct din interiorul încăperii, spre care priveau ca hipnotizaţi. — Ce e? Ce s-a întâmplat? o scutură el uşor de un umăr. — E el... reuşi ea să îngaime, fără să-şi dezlipească ochii de la
— Pot să te ajut cu ceva? o întrebă el cu o voce cât putea mai blândă. — Ai făcut-o deja. Dar crezi că ai să poţi să mă ierţi? — Pentru? tresări surprins Latham. Pentru ce să te iert? — Pentru că din cauza mea puteaţi fi lichidaţi toţi. Mi-am pierdut controlul. Nici nu-mi explic cum s-a întâmplat, cred că numai prin- tr-un miracol nu ne-au surprins patrulele. Drevv lăsă câteva secunde să treacă, apoi răspunse încet: — Pentru asta nu eşti tu vinovată. Abia acum am înţeles în ce consta secretul tău. În faptul că soţul tău trăieşte... — Oh, nu, nu... Sau poate că ar trebui să fiu de acord cu tine, dar nu aşa. Nu pentru ce am văzut în seara asta. Bănuiam că el trăieşte şi era logic să se fi transformat pe parcurs, intrând în mişcarea neona- zistă... fie benevol, fie forţat... Dar totul rămânea vag, undeva, departe. Acum... acum a devenit concret. Nu mai poate fi ignorat. — Ştiai ceva sigur? — Nu chiar sigur. Cineva îmi spusese că are nişte indicii. Atât.
— Poate că ceea ce am văzut noi acum e altă faţetă a... a indivi- dului, zise încet Drew, neştiind ce termeni să folosească. Locotenen- tul Anthony a reuşit să prindă destule lucruri pe o casetă video. -— Ştiu. Mă gândesc dacă nu e cazul s-o vadă un psihiatru. Se lăsă un scurt moment de tăcere, apoi Drew zise încet, întorcân- du-se spre Witkowski: — Stanley, vrei să vii mai aproape? Colonelul traversă puntea minusculă şi se aşeză între ei, privin- du-i cu un aer întrebător. — Stanley, am impresia că tu... ştiai dinainte nişte lucruri despre ce urma să vedem în seara asta, nu? Mai mult decât ne-ai spus fiecă- ruia dintre noi. Am dreptate? — Hm!... Că am ştiut e cam mult spus. Dar de bănuit am bănuit. Şi unele bănuieli mi s-au adeverit. Atâta tot. — Nu vrei să nu mai vorbeşti în pilde? — În primul rând ştiam multe lucruri despre Frederick de Vries şi
— Bun, asta înţeleg. Dar nu luaseşi şi tu de bună chestia cu moartea lui? — Nu chiar. Era ceva al naibii de suspect. Când s-a auzit că Freddie a fost executat de STASI am crezut şi eu, ca toată lumea, că într-adevăr l-au lichidat. Pe urmă am reuşit să punem mâna pe dosa- rul lui. Şi atunci s-au ridicat o groază de semne de întrebare al naibii de încâlcite. Treaba asta se petrecuse cu o săptămână înainte de că- derea zidului Berlinului, deja în Germania comunistă începuse de- gringolada, era limpede că zilele republicii lor de rahat roşu erau nu- mărate, STASI îşi pierduse capul, nimeni nu mai avea altă grijă decât să-şi salveze pielea... Şi ne pomenim cu dosarul lui Frederik de Vries întocmit ca în zilele bune, cu stenogramele interogatoriilor, cu tot tipicul... până şi cu stenograma şedinţei secrete de judecată a curţii care pronunţase condamnarea! Cu încadrarea la articolele cutare şi cutare, cu rechizitoriul procurorului, cu pledoaria avocatului apă- rării... Şi nu zici că în blestematul ăla de dosar mai puseseră, tâmpi ţii dracului, şi certificatul medical de constatare a decesului, semnat de doctorul care asistase la execuţie! Asta chiar că era prea de tot, STASI a lichidat atunci mii de inşi care ştiau câte ceva şi puteau vor- bi după unificarea Germaniei... fiindcă era clar că spre asta se în- dreptau lucrurile. Şi i-a lichidat numai pe criteriul ăsta, un telefon dat tipului să vină în cutare loc şi acolo gata, un glonţ în cap şi punct. Ce naiba îi găsise cu dosarul ăsta lucrat cum scrie la carte? Şi tâmpit să fi fost şi tot mi-ar fi mirosit a aranjament, şi încă a aranjament prost! Era clar că nu voiau decât să ne convingă că de Vries e mort. Şi când STASI sau deştepţii de la KGB sau alţi. văcari din ăştia de şcoală rusească umblă să te convingă cu orice preţ de cutare chestie, e clar că afurisita aia de chestie nu există. Lucrurile astea se îngroapă şi se încuie cu şapte lacăte! — Şi eu m-am gândit la fel, zise încet Karin. Harry a avut şi el bănuieli, a citit dosarul din scoarţă-n scoarţă şi l-a frapat şi pe el grija asta, dar şi-a spus că putea fi vorba şi de altceva. Freddie era cetăţean olandez şi în cazul lui se siliseră să respecte toate formele, fiindcă se temeau că într-o zi guvernul Olandei avea să insiste să se dea de urma asasinilor lui şi atunci ei aveau nevoie de o acoperire. Că au respectat legea statului lor. — Deci a avut şi Harry bănuieli? zise gânditor Drew. — Da. Harry nu era numai ofiţerul care-l controla pe Freddie,
— Au mai fost şi alte semne, Karin, zise cu blândeţe colonelul. Un lucru pe care tu nu aveai de unde să-l ştii. Ultimele informaţii furnizate de Frederik de Vries s-au dovedit false.La vremea aceea reuşiserăm şi noi să compromitem câţiva agenţi ai STASI care şi-au dat seama că mult nu aveau s-o mai ducă şi au preferat să coopereze de bună voie. Câţiva dintre ei ne-au pus la dispoziţie date care demonstrau clar că Frederik de Vries ne dăduse informaţii false. — Şi de ce nu l-aţi luat imediat la întrebări? întrebă Drew. Puteaţi să-l retrageţi din teren şi să-i ardeţi un interogatoriu la sânge. — Eh, uşor de zis! Eram pe nisip mişcător, prea multe necunos- cute într-o singură ecuaţie, ne depăşeau. Luase informaţiile drept bu- ne? Fusese tras pe sfoară? Era un agent terminat? Omul ăsta obţinu-* se până atunci nişte rezultate de excepţie, pe seama cui trebuia să pu-»'. nem schimbările astea? Oboseală? Îl mirosiseră şi-l transformaseră în pion otrăvit? La vremea aceea era imposibil de dat un răspuns. — Stanley, interveni nesigură Karin, ai zis adineauri ceva şi de „alte semne". Ai putea fi ceva mai explicit? Yüklə 2,69 Mb. Dostları ilə paylaş:
|