Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase
Yüklə 2,69 Mb.
|
| aşa
— Amice, nu cred că joci cinstit... — Rahat! Chiar că-mi vine să vă trimit la toţi dracii, cu C.I.A.
— Rollie! strigă Sorenson. Te rog să te mai gândeşti şi îţi pronit că o să ne mai gândim şi noi... Oricine poate greşi, omule... Nici Yasquez-Ramirez nu putea fi scos cu totul din cauză. Opt firme îl solicită, oferindu-i bani grei. Ar fi rezistat el atâta timp unei asemenea tentaţii? Ce l-a făcut să rămână la CI.A.? Capitolul 33 Sorenson rămase pe gânduri, spunându-şi că ajunsese deja la faza
Sorenson puse iar mâna pe receptor, sperând ca fosta doamnă Withers să mai figureze încă sub vechiul nume. Şi constată imediat că era norocos: centralista selectă pe calculator pe toţi abonaţii din statul Maryland ale căror nume începeau cu litera W şi îi spuse că există cam mulţi Withers dar s-ar putea ca persoana în cauză să fie doamna Julie McGraw-Withers, care probabil nu renunţase cu totul la numele acesta după divorţ - avea un copil minor care se numea MeGraw, desigur, şi aparenţele trebuiau salvate. — Alo! îi răspunse şoptit o voce adormită. — Doamnă MeGraw, îmi cer mii de scuze pentru ora atât de
— Cine sunteţi? — Mă numesc Kearns şi sunt director adjunct la C.I.A. E vorba
Femeia păru să şovăie o clipă, apoi zise rar: — Cred că am mai auzit de dumneavoastră, domnule Kearns.
— Eu aş zice, doamnă, că s-ar putea să avem, se repezi Sorenson, bucuros că nimerise unde trebuia. V-am spus că e vorba de fostul dumneavoastră soţ şi suntem foarte interesaţi de anumite lucruri, sper să mă înţelegeţi... — Da, poate, răspunse femeia, parcă ceva mai înviorată. A mai fraierit pe cineva? — Nu... nu s-ar zice, sau cel puţin nu e vorba de ceva concret, noi doar... — Domnule Keams! Sper că n-o să-mi spuneţi că m-aţi sculat din, somn la ora asta pentru nişte generalităţi, nu? O hahaleră ca Bruce e; exact omul care să trezească suspiciunile unor şefi, chiar dacă târziu.-' nepermis de târziu... — Ştiţi, doamnă, noi ne gândeam că din moment ce dumneavoas tră aţi divorţat...
impresie... — Aha! Dar suspiciunile despre care vorbeaţi... Ştiţi, s-ar putea să ne aflăm pe aceeaşi lungime de undă, înţelegeţi? — Dumneavoastră nu ştiaţi că e o hahaleră? E numai poză tot nu umblă decât să fraierească pe cineva şi să mai cucerească cine , ce jegoasă de măturătoare sau chelneriţă. Până şi aerele Iui de exter- minator sunt tot poză, eu cred că e mai curând fricos şi asta e d un mod de a-şi masca nişte complexe. — Aha, zise Sorenson cam nedumerit, va să zică aţi remarcat şi dumneavoastră ceva bizar, nu? — Ei asta-i, cum Dumnezeu să nu remarc? Doar sare în ochi când un om vorbeşte tot timpul despre nevoia de a lichida rase inferioare, plus pe evrei, pe latino-americani, pe nu mai ştiu cine, alţii înseamnă că ori are crima în sânge, ori doar face pe nebunul, ca să impresioneze. Sau dumneavoastră sunteţi de altă părere? In orice caz domnule Kearns, subiectul nu mi se pare deloc atrăgător şi din partea dumneavoastră ar fi un gest inteligent să mă scutiţi de tâmpeniile astea. Am divorţat de Bruce tocmai ca să nu mai aud de el. Noapte bună! Receptorul se trânti brutal în furcă şi convorbirea luă sfârşit. Suspiciune pe deplin confirmată! La Paris era ora patru după-amiază şi ambasadorul Courtland stătea la biroul de nuc masiv împodobit cu sculpturi delicate, adevă- rată operă de artă, şi vorbea foarte liniştit la telefon. De partea cea- laltă a biroului, aşezaţi în fotolii tapisate, Drew Latham şi Karin dis- cutau în şoaptă, ca să nu-l deranjeze. — Ce-ţi mai face mâna? întrebă încet Drew. — Să zicem că bine, răspunse Karin zâmbind. Dar în schimb mă
— De ce nu i-ai scos? Mergeai şi desculţă, chiar era mai şic. — Oho! Din rue Lacoste până unde ne-am întâlnit cu maşina
Uşa se deschise şi secretara îl introduse pe Stanley Witkovvski, care intră tăcut şi, văzând că ambasadorul vorbea la telefon, schiţă un salut scurt în direcţia lui apoi se îndreptă spre cei doi, cu un aer cam posac. — Ceva progrese, Stanley? întrebă Drew. — Hm! Să zicem că într-o oarecare măsură da, dar prefer să
— Hm! Să zicem că într-o oarecare măsură da, răspunse maliţios Latham. — Eu chiar binişor, se grăbi Karin. Domnul ambasador a fost foarte amabil şi ne-a permis să folosim camerele pentru oaspeţi. — Ai discutat cu Sorenson? continuă Witkowski. — Da. Ne-am pus reciproc la curent cu noutăţile. N-a stat cu
— Despre asasinul din Virginia se ştie ceva? — Hm! Deocamdată se fac săpături. Există nişte fire, atât.
întoarse spre Witkowski, stăpânindu-şi o strâmbătură de durere. — Bun venit, colonele. Ce s-a întâmplat la spital? — Treaba e fierbinte, domnule. Ne-am pomenit cu un chirurg englez, doctorul Woodward, specialist în plămâni, trimis încoace de Colegiul Regal al Chirurgilor din Londra şi de Foreign Office, cu avionul, special ca s-o examineze pe doamna Courtland, la cererea dumneavoastră... — La cererea mea?! Doamne sfinte, eu n-am cerut nimic... — Ştim. Am verificat imediat telefonic Ia Foreign Office, fără
— Oh! Să înţeleg că i-aţi pus viaţa în pericol? Mi-e teamă că femeia are să facă scandal mare. Cum o cheamă? — Moskowitz, domnule, şi n-are să facă nici un scandal, vă ga- rantez eu. S-a oferit voluntar să joace rolul ăsta şi e o femeie foarte curajoasă. — Oricum, colonele, cred că e cazul să o recompensăm, nu? Mă,: gândesc, de exemplu, la un concediu plătit de o lună de zile. — Perfect, domnule, am să vă prezint o ofertă. Dumneavoastră:! cum vă mai simţiţi? — Ei, fii liniştit, câteva zgârieturi, o nimica toată. Pot zice că am] fost norocos. — Asta, domnule, fiindcă nu dumneavoastră aţi fost ţinta reală a| atacului. Şi acum eu zic să discutăm puţin ce s-a întâmplat la spital^ Doctorul Woodward era într-adevăr autorizat de Quai d'Orsay ca| medic personal al doamnei Courtland. Autorizat oficial! — Dumnezeule! exclamă ambasadorul făcând ochii mari. Nici n-am ştiut că soţia mea avea un medic personal! — Da. Şi era agentul prietenilor noştri din „Frăţie". — Şi se poate afla cine anume de la Quai d'Orsay a semnat au-
— Aici e aici. Nu mă pot pronunţa. A fost emisă de biroul unui deputat, Anatole Blanchot. Moreau a urmărit pista asta, dar nu ştim unde ajungem. — De ce?
— Simplu. Deputatul Blanchot n-a auzit în viaţa lui de vreun domn tor Woodward şi nimeni din biroul lui n-a dat vreun telefon la spitalul Hertford. — Straşnică momeală ne-au mai aruncat! Şi noi straşnic am mai muşcat din ea! — De König se mai aude ceva? întrebă Karin. — Să zicem că ceva ciripeşte el, zise Witkowski, deşi am
— A reuşit Moreau să scoată ceva de la reverendul luteran despre Traupmann? întrebă din nou Karin. — în linii mari, lucrurile stau cam aşa: König şi alţi indivizi cu funcţii importante în „Frăţie" se cam tem de el şi sunt dispuşi să facă multe ca să-i intre sub piele. Moreau bănuia de mai înainte că Traup- mann e om greu în mişcarea asta a lor, dar acum are impresia că tipul ar putea fi chiar numărul unu. Nu oficial, doar un fel de emi- nenţă cenuşie, care trage din umbră toate sforile afacerii. — Ce e sigur e că există un nou Fiihrer, zise Witkowski, dar deocamdată nu ştim cine anume. — Bun, nu ştim, dar dacă acest nou Hitler ajunge pe tron... — Ei, ei, interveni ambasadorul Courtland mişcându-se cu greu-
Şi ambasadorul se îndreptă şchiopătând spre uşă, ieşind şi închi- zând-o cu grijă în urma lui. Drew se repezi la birou, ridică receptorul şi începu să apese febril pe taste încă înainte de a se aşeza. — Wes, eu sunt. Ce naiba aţi declanşat voi şi e atât de tabu că nici ambasadorul n-are voie să ştie? — Stai aşa. Ambasadorul e în aceeaşi încăpere cu tine? — Nimic, a ieşit şi te sun de la telefonul de pe biroul lui, cu
— Bine, fii atent aici: îţi faci o echipă şi zburaţi la Niimberg, ai înţeles? Şi acolo puneţi laba pe Hans Traupmann, îl răpiţi cum scrie la carte şi îl aduceţi viu la Paris. Răspunzi cu capul! Capitolul 34 Robert Durbane se afla în biroul lui de la ambasadă, o încăpere
că s-a căsătorit. Doamna Durbane fusese fericită în timp ce el.. Bobby, sărise în sus auzind că fericitul ales era un cântăreţ de muzică rock. Era cu ochi şi cu sprâncene că întreţinerea noii familii avea să cadă tot în grija lui şi, dacă din punct de vedere financiar o ducea, să zicem, mulţumitor, acum era alarmant de limpede că derbedeul ăsta lăţos picat din senin şi cu capul plin de gărgăuni avea să-l coste, nu glumă, şi avea să îngreuieze zdravăn bugetul nu prea consistent al fa- miliei. Numai că lăţosul se dovedi imediat a fi cu totul altceva decât în previziunile socrului, dând lovitura cu o piesă care a spart toate clasamentele şi umflând dintr-un condei, printr-un contract de treizeci de zile la Las Vegas, mai mulţi bani decât ar fi fost în stare să câştige Bobby Durbane în treizeci de vieţi de muncă pe brânci. îşi diviniza nevasta şi o răsfăţa în toate felurile, nu fuma, nu se droga, nici alcoo- lul nu-i plăcea, bea rar de tot câte puţin vin alb şi atât, era simpatic şi făcea tot timpul glume pline de haz, se pregătea, ticălosul, pentru doctoratul în literatura engleză medievală şi, colac peste pupăză, re- zolva în doi timpi şi trei mişcări cele mai afurisite careuri de cuvinte încrucişate, chiar şi pe cele care lui socru-său îi scoteau peri albi. Pe scurt, un nemernic pe care doamna Durbane îl adora iar el, Bobby, se vedea silit să admită că nu putea spune nimic rău despre el, afară de laţele alea care îl făceau să arate mai rău ca un maimuţoi. Era clar că lumea e din ce în ce mai lipsită de logică. Şi totuşi, era ceva ce nu-l lăsa în pace, instinctul nu-l înşela. Poate ordinul primit de la colonelul Witkowski, să facă la calculator o hîrtie cu toate convorbirile telefonice şi cu toate mesajele radio pornite din interiorul ambasadei în ultima săptămână. Un adevărat balamuc, care nu se ştie la ce folosea. Apoi Latham începuse în ultimul timp să se poarte cam ciudat. îl considerase un prieten de nădejde dar în ultimul timp se întâmplaseră lucruri care îi cam stârneau îndoieli. îi lăsase lui Drew două mesaje, unul în Rue du Bac şi altul la avizierul cu mesaje de la ambasadă. Nici un răspuns. Cu toate astea ştia precis că Drew era în incinta ambasadei, ba ştia şi unde anume, în apartamentul an- basadorului, sechestrat acolo. Mă rog, se petrecuseră nişte lucruri care tulbură orice ape, e drept, nu se putea nega, era destul să se gân- dească la atentatul asupra doamnei Courtland, care nu se ştie dacă avea să scape, dar asta nu însemna că era normal ca Drew să-şi ia nasul la purtare şi să nu-i mai dea nici o atenţie tocmai lui, lui Bob Durbane, care nu mai departe decât acum câteva zile îi salvase viaţa. Ceva se întâmplase, da, dar ce anume? Exista o singură soluţie ca să se lămurească şi el cât de cât. Ridică receptorul telefonului şi formă interiorul ambasadorului. — Da?
— Domnule ambasador, sunt Robert Durbane de la centrul de comunicaţii... — A, bună, Bobby... răspunse Courtland pe un ton ezitant. Ce mai faci? — Cred, domnule, că aş putea să vă adresez şi eu aceeaşi întreba- re, nu? Era limpede, ceva se întâmplase! Ambasadorul Courtland, un tip imperturbabil, era stânjenit şi asta nu era deloc în regulă! — Mă refer la soţia dumneavoastră, domnule, adăugă Durbane repede. Cum îi mai merge? Am auzit că a fost dusă la spital. — Mulţumesc, Bobby, eşti drăguţ că te interesezi... Cei de acolo fac tot ce se poate, dar nu li se poate cere nici lor imposibilul. Mai pot să-ţi fiu de folos cu ceva? — Da, domnule. Ştiu că faptul că Drew Latham trăieşte e strict secret, dar eu lucrez cu colonelul Witkowski şi sunt la curent. Ştiu că Drew se află la dumneavoastră. Pot vorbi cu el? — Oh! exclamă ambasadorul. Domnule Durbane, m-ai luat prin surprindere... Te rog să nu închizi. Legătura se întrerupse brusc, ca şi cum Courtland ar fi comutat pe alt fir, şi tăcerea asta îl făcu pe Durbane să se simtă şi mai descum- pănit, în sfârşit, în receptor se auzi pe neaşteptate vocea lui Drew. — Bună, Bobby! — Ţi-am lăsat câteva mesaje, Drew, dar nu m-ai sunat. — Da, şi nici nu ţi-am scris, ai dreptate. Pe lângă faptul că în ultimul timp toată lumea mă ia drept ţintă la concursul de tir, se mai întâmplă şi o groază de chestii al naibii de interesante, Bobby, şi eu plutesc într-o afurisită de ceaţă în care nu se vede prea bine, te rog să mă crezi. O groază de chestii împuţite, da. — îmi cam dau seama. Cred totuşi că tu şi cu mine ar trebui să stăm puţin de vorbă, înţelegi? — încerc. Şi cam despre ce ai vrea să discutăm? — Asta vreau şi eu să aflu. — Dacă e vorba de cuvinte încrucişate mai bine las-o baltă, Bobby, ştii bine că nu mă pricep. Dar în sfârşit... Aşteaptă o clipă. Din nou în receptor nu se mai auzi nimic, ca şi cum linia ar fi fost moartă, dar nu mai dură aşa mult. — E-n regulă, Bobby, răsună vocea lui Latham, se poate. Există un lift de care eu acum am aflat şi se pare că opreşte la nivelul unde eşti tu. Cobor şi te rog să laşi coridorul liber, nu vin singur, vin cu trei puşcaşi şi ei au pus condiţia asta. În cinci minute sosim. — Dumnezeule! gemu Durbane. Chiar până aici am ajuns? Toc- mai eu? Reprezint eu un pericol? — Bobby, răspunse rece Latham, sosesc imediat şi discutăm. După opt minute Drew se afla într-adevăr de partea cealaltă a mesei. Depăşirea de timp fusese provocată de puşcaşi, care verifi- caseră la sânge încăperea, să nu existe pe undeva vreo armă. — Ce naiba înseamnă toate aiurelile astea? mormăi Durbane. Ce am făcut ca să vă purtaţi cu mine ca Gestapoul? — Bobby, e posibil să fi nimerit exact cuvântul potrivit. Gesta- poul a înviat, ştii bine. — Adică? Nu s-ar putea să nu mai vorbeşti în pilde? — Bine. O cunoşti pe o femeie numită Phyllis Cranston? — Phyllis Cranston? Sigur că da, e secretara unui ataşat, nu mai ştiu cum îl cheamă dar femeia lucrează sigur la noi. Ce-i cu ea? — Phyllis Cranston asta ţi-a spus cumva cine era colonelul'' Webster şi unde locuia? — Da. Şi ce-i cu asta? Ai cumva impresia că trebuia să mi- spună ea ca să aflu? Witkowski de multe ori nici nu mai ştia de unde să te ia, doar eu aveam evidenţa exactă a deplasărilor tale. Şi ale doamnei De Vries, evident. .( — Să înţeleg de aici că mişcările noastre erau tot timpul cunos- cute, cu tot afurisitul ăla de embargou informaţional? — Păi... eu oricum trebuia să ştiu. Şi pe de altă parte cred că sa cam abuzat de vorbe mari, „ordin de zi", „secret de gradul zero § alte rahaturi de-astea, s-au demonetizat pur şi simplu. De ce crezi c-am bruftuluit-o aşa tare pe Cranston? ' — Chestia asta eu acum o aflu. — An luat-o tare de tot, să-mi spună de unde ştia. Chiar am
— Şi ce ţi-a răspuns? — Mare lucru nu. Şi-a pierdut imediat cumpătul, a început să
măsea, nu ştiu cât o fi apucat să doarmă şi acum era mahmură, cu nervii la pământ, vai de capul ei. Mi-a fost şi milă. — Bine, i-o reteză Latham, ţi-a fost, înţeleg. înseamnă că nu ai spus nimănui cine eram eu şi la ce hotel stăteam? — Dumnezeule! gemu Durbane. Drept cine mă iei, omule? Nici măcar când tolomacul ăla pentru care lucrează Cranston a încercat să mă descoasă despre personalul şi resursele de care dispui, dar i-am spus că habar n-am şi că nu era treaba mea să-mi bat capul cu chestiile astea. Scurt. Dar proasta aia de Phyllis a înţeles că e groasă şi şi-a ţinut gura. — Aha! Va să zică tipul a încercat să te descoasă? Ai mirosit cumva şi de ce? — El mi-a servit ceva foarte plauzibil. Ce naiba, toată lumea ştie Operaţiunile Consulare nu se ocupă cu întocmirea meniurilor de la ambasade. Mie mi-a spus aşa, că venise la el un tip cu bani, agent imobiliar, unul care voia să pună laba pe nişte terenuri pe care se bat mulţi, şi că el se gândise că poate oamenii tăi l-ar putea verifica pe tipul ăla, ca să nu se trezească pe urmă că s-a încrezut în cine ştie ce hahaleră. Cranston mi-a spus că şeful ăsta al ei are o groază de re- laţii printre oamenii de afaceri francezi, ia masa mereu cu tot felul de tipi cu bani şi... — în cazul ăsta de ce nu s-a dus la Witkowski? Doar era de re- sortul lui. De unde până unde i s-a năzărit că ar fi treaba mea să mă ocup eu de tipul lui cu terenurile? — La asta m-am gândit şi eu, răspunse Durbane, dar nu mi-am permis să-l întreb. La naiba, doar e ditamai diplomatul, ataşat de ambasadă, om greu... Eu, un rahat de tehnician de telecomunicaţii, să mă apuc să... Şi nici nu era ceva legat de securitatea ambasadei, ca să zici că trebuia să dau fuga la Witkowski să-i spun. — Nu zău! făcu batjocoritor Latham. Va să zică toată lumea nu ştia cum să mă pitească mai bine, vine deşteptul ăsta să întrebe cum mă poate găsi şi ţie nu ţi se pare că ar fi vorba de ceva cu care să fie deranjat Witkowski. Bravo, bătrâne, eşti bun! Mi-ai plăcut! Durbane se făcu palid la faţă ca un mort. — Atunci, zise el umezindu-şi buzele, atunci, Drew, înseamnă
Drew Latham îl privi drept în ochi, respiră profund şi după câteva secunde răspunse încet: — Nu. Bobby. Nu eşti şi îmi pare rău că am ajuns aici cu discu- ţiile. Te-am bănuit, e drept, dar am dat până la urmă de firul cu pri-
— Doamne! gemu uşurat Durbane. Aşa se explică de ce au ajuns înaintea noastră! Şi cu Phyllis Cranston cum rămâne? Fiindcă îţi spun drept, mie mi-e milă de ea... — E scoasă din cauză, pe moment. Deşi o femeie e o femeie, are. caracter schimbător şi aşa mai departe, iar ea pe deasupra asta mai caută şi în fundul sticlei tot timpul. Nu e sigură. Şi nici şeful ei. — Uite, tot mă chinui să-mi aduc aminte cum îl cheamă şi nu-mi vine în cap, lua-l-ar toţi dracii... Are şi el vreo legătură cu afacerea| asta? — Oho! Mai mult nu-ţi pot spune, dar există. Durbane îl privi pe Latham drept în ochi şi rosti trist: — Drew, dacă aşa stau lucrurile înseamnă că i-au stors pe amân* doi ca pe nişte lămâi. Cranston era uşor de manevrat, viciul ăsta ne- norocit de face dependent de oricine şi de orice. Iar şeful ei... cred că| are un viciu şi mai periculos. Ambiţia. De ea îţi spun drept că îmi pare extraordinar de rău, dar el... — Nu, fii liniştit, femeia e curatei, cel puţin până acum. Tipul e dubios, trebuie lucrat cu grijă. Caută-l şi spune-i că ai discutat cu un Yüklə 2,69 Mb. Dostları ilə paylaş:
|