Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

IV

Piotr Stepanovici era poate un om destul de inteligent, dar Fedka-ocnaşul îl ghicise bine spunînd despre el că „trăia cu ideea despre un om pe care şi-o inventase". Plecă de la von Lembke perfect convins că a reuşit să-l liniştească cel puţin pe timp de şase zile, termen de care avea absolută f^evoî^e' }^şi făcuse totuşi o idee greşită, şi numai pentru că îşi făurise chiar de la început imaginea unui Andrei Anto-novici închipuit, o dată pentru totdeauna, drept un prost fără margini.

Ca orice om ipohondru şi suspicios, Andrei Antonovici se arăta de fiecare dată foarte încrezător in primele clipe de evadare din necunoscut. întorsătura nouă a lucrurilor i se înfăţişă la început într-un chip destul de plăcut, cu toate complicaţiile îngrijorătoare ce se puteau întrevede. In orice caz, cel puţin îndoielile de pînă atunci păreau să se risi­pească. Afară de aceasta, în ultimele zile se simţea atît de obosit, atît de chinuit şi neajutorat, încît sufletul său tînjea după linişte. Dar, vai, liniştea aceasta nu dură mult. Viaţa îndelungată la Petersburg îi lăsase în suflet urme neşterse Istoria oficială, ba şi cea secretă, „a generaţiei noi" îi fusese destul de bine cunoscută, era un om curios din fire şi colec­ţiona chiar manifeste, dar nu fusese niciodată în stare să

332

înţeleagă din ea cuvîntul esenţial. Iar acum rătăcea ca în­tr-un codru : prin toate fibrele fiinţei sale presimţea că în cuvintele lui Piotr Stepanovici se ascunde ceva cu totul fără noima, în afară de orice forme şi condiţii, „deşi, dracu ştie ce se mai poate întîmpla cu această «generaţie nouă» şi dracu ştie cum se pot petrece lucrurile la ei acolo" medita el, pier-zîndu-se în tot felul de consideraţii.

Şi, ca un făcut, tocmai în acel moment îşi vîrî capul în uşa cabinetului său Blum. Tot timpul cit durase vizita lui Piotr Stepanovici el aşteptase prin apropiere. Blum acesta îi venea lui Andrei Antonovici întrucîtva şi rudă depărtată, faptul acesta însă fusese ascuns cu grijă şi teamă toată viaţa. Cer iertare cititorului pentru cele cîteva cuvinte acordate acestui personaj neînsemnat. Blum făcea parte din familia ciudată a nemţilor „nenorociţi" şi nu din cauza incapacităţii sale totale, dar tocmai că nu se ştie din ce cauză anume. Nemţii „nenorociţi" nu sînt un mit, ci există realmente, chiar şi în Rusia, şi reprezintă un tip aparte. Andrei Antonovici a nutrit o viaţă întreagă faţă de Blum cea mai înduioşătoare compasiune şi pretutindeni, unde se putea, pe măsura pro­priilor sale succese în serviciu, îl promova şi pe Blum într-un loc subordonat lui la instituţia respectivă ; dar omului nu-i mergea nicăieri. Fie că postul era declarat la un moment dat disponibil, fie că se schimba între timp conducerea, ba la un moment dat se pomeni şi trimis în judecată împreună cu mai mulţi alţii. Era un funcţionar punctual şi meticulos, dar carn prea posomorit, fără de nevoie şi de multe ori în dauna sa ; un om roşcovan, înalt, adus din spate, cu aer deprimat, sentimen­tal întrucîtva şi, cu toată înfăţişarea lui umilă, încăpăţînat şi tenace ca un bou, deşi totdeauna anapoda. Faţă de Andrei Antonovici, atît el cît şi nevastă-sa şi numeroşii săi copii nutreau o afecţiune îndelungată şi aproape pioasă. Afară de Andrei Antonovici, nimeni niciodată nu-l iubise. Iulia Mihai­lovna dintru început 1-a declarat indezirabil, nereuşind totuşi în această privinţă să înfringă îndărătnicia soţului ei. De fapt a fost prima lor ceartă de familie şi care avusese loc imediat după căsătorie, chiar în cele dinţii zile de miere, în momen­tul cînd a apărut în faţa ei pentru prima oară Blum, care pînă atunci fusese cu grijă ţinut în umbră, la adăpostul tainei relaţiilor de rubedenie dintre ei. Andrei Antonovici implora, împreunîndu-şi palmele şi povestind cu emoţie în­treaga istorie a prieteniei sale cu Blum încă din fragedă

383

copilărie, dar Iulia M:hai!ovna se socoti dezonoiată pentru vecie şi recurse chiar şi la tactica leşinurilor, dar von Lembke nu cedă cu nici un pas, declarînd că nu-l va părăsi pe Blum pentru nimic în lume şi nu-l va depărta din preajma sa, incit pînă la urmă şi ea rămase uimită, împăcîndu-se cu gîndul prezenţei lui Blum. Fusese însă hotărît că înrudirea aceasta va fi ţinută şi mai departe în taină cu toată grija, foarte strict, dacă va fi posibil, şi chiar şi numele şi prenu­mele lui Blum vor fi schimbate, întrucît nu se ştie prin ce împrejurare el se numea, ca şi von Lembke, tot Andrei An-tonovici. în oraşul nostru Blum nu legă cunoştinţă cu nimeni, afară doar de farmacistul neamţ ; nu făcea vizite nimănui şi, după obiceiul său, ducea o viaţă zgîrcită şi singuratică. Cu­noştea de mult păcatele literare ale lui Andrei Antonovici. Tocmai el era acela care trebuia să asculte lectura primă a romanului în şedinţele secrete între patru ochi, rezistînd cîte şase ore la rînd, aşezat pe scaun şi neîndrăznind să facă nici o mişcare ; omul transpira, îşi încorda toate puterile ca să nu adoarmă şi ca să zîmbească ; întorcîndu-se acasă, sus­pina împreună cu lungana şi uscăţiva lui nevastă vorbind despre slăbiciunea nefericită a binefăcătorului lor pentru literatura rusă.

Andrei Antonovici se uită cu ochi plini de suferinţă la Blum care între timp pătrunsese în birou.

— Te rog, Blum. să mă laşi în pace, începu el agitat, intenţionînd probabil să evite reluarea conversaţiei lor, între­rupte prin venirea lui Piotr Stepanovici.

— Şi totuşi, acest lucru s-ar putea aranja într-un mod foarte discret, fără nici un fel de publicitate ; aveţi doar toate împuternicirile, stărui Blum respectuos, dar cu îndărăt­nicie, încovoindu-şi spatele şi mai mult şi apropiindu-se cu paşi mărunţi de Andrei Antonovici.

— Blum, tu îmi eşti atît de devotat şi serviabil, îneît de fiecare dată mă uit la tine cuprins de teamă.

— întotdeauna spuneţi nişte lucruri spirituale şi mulţu­mit de cele spuse adormiţi în linişte, dar tocmai prin aceasta singur \ă faceţi rău.

— Blum, chiar adineaori m-am convins că ceea ce am discutat noi apare cu totul într-altfel, e absolut altceva.

— Nu cumva vă formaţi această idee pe baza spuselor acestui iinăr fals şi vicios, pe care chiar dumneavoastră îl

334

bănuiţi ? V-a subjugat prin laude linguşitoare pentru talentul dumneavoastră literar.

— Blum, tu nu înţelegi nimic ; proiectul tău este absurd, îţi spun eu. Nu vom găsi nimic, dar se va stîrni un scandal enorm, după care vor urma hohotele de rîs, batjocura, iar apoi Iulia Mihailovna...

— Vom găsi neapărat ceea ce căutăm, păşi ferm spre din-sul Blum, lipindu-şi palma dreaptă pe piept la inimă. Vom face o percheziţie inopinată, dis-de-dimineaţă, cu toate me­najamentele necesare faţă de persoana respectivă şi cu res­pectarea tuturor formalităţilor legale. Tinerii, Leamşin şi Teleatnikov, sînt ferm convinşi că vom găsi tot ce urmărim. Au fost acolo de nenumărate ori. Faţă de domnul Verhovenski nimeni nu are simpatie, generăleasa Stavroghina i-a refuzat pe faţă protecţia sa, şi orice om cinstit, dacă există în popu­laţia grosolană a acestui oraş un asemenea om, este convins că în acel loc întotdeauna s-a ascuns sursa propiietăţii şi teoriei socialiste. Acolo sînt păstrate toate cărţile interzise. Cugetările lui Rîleev *", toate scrierile lui Herzen... Pentru orice eventualitate, am întocmit un catalog aproximativ...

— O, Doamne, aceste cărţi le are oricine ; cît de prost eşti, sărmanul meu Blum !

— Şi multe manifeste, continuă Blum fără să ţină seama de observaţia şefului. Vom încheia prin a da negreşit de urma manifestelor pe care le aveţi în birou. Acest tînăr Verhovenski mi se pare foarte, foarte suspect.

•— Dar îl confunzi pe tată cu fiul. Ei nu se au bine ; fiul îşi bate joc pe faţă de tatăl său.

— E numai o mască.

—■ Blum, ţi-ai propus să mă omori chinuindu-mă ! Gîn-deşte-te, e doar o persoană marcantă aici. Fost profesor, un om cunoscut, va protesta şi imediat se vor porni în oraş glume şi ironii, şi cîte şi mai cîte... Dar gîndeşte-te ce se va întîmpla cu Iulia Mihailovna !

Blum îi da zor înainte, fără să asculte.

— N-a fost decît conferenţiar, numai conferenţiar, iar ca grad n-a ajuns decît la asesor de colegiu în retragere, se bătu el cu mîna în piept; nu are nici un fel de decoraţie, a fost destituit din serviciu fiind bănuit de complot împo­triva guvernului. A fost un timp şi probabil că se află şi acum sub supraveghere secretă. în faţa dezordinilor iscate acum sînteţi pur şi simplu obligat să luaţi măsuri. Iar dum-

25 — Dostoievski — Opere voi 7

neavoastră, dimpotrivă, pierdeţi ocazia de a vă distinge, pro-tejînd pe adevăratul vinovat.

— Iulia Mihailovna ! Cară-te, Blum ! strigă brusc von Lembke, auzind din camera învecinată glasul soţiei sale.

Blum tresări, dar nu cedă.

— Dar daţi-mi voie, daţi-mi voie. stărui el lipindu-şi şi mai tare mîinile pe piept.

— Pleacă ! scrîşni din dinţi Andrei Antonovici. Fă ce vrei... pe urmă... O, Doamne !

Draperia se dădu deoparte şi apăru Iulia Mihailovna. Se opri majestuos văzîndu-l pe Blum, îl măsură cu o privire trufaşă jignită, ca şi cum simpla prezenţă a acestui om constituia pentru dînsa o mare ofensă. Blum o salută tăcut şi respectuos printr-o plecăciune adîncă şi, încovoiat de res­pect, se îndreptă în vîrful picioarelor spre uşă, cu braţele în lături, atîrnînd ca două vîsle.

Nu se ştie, fie pentru că într-adevăr înţelesese ultima ex­clamaţie isterică a lui Andrei Antonovici drept permisiune directă de a proceda aşa cum solicitase, fie pentru că vrusese să profite de acest echivoc în interesul direct al binefăcăto­rului său, întrucît era prea convins că întreaga acţiune pro­pusă de el se va încununa cu succes, dar. în urma acestei con­versaţii a şefului cu subalternul său, se produseră nişte lu­cruri neaşteptate, care stîrniră hazul multora. Ele provocară însă mînia cumplită a Iuliei Mihailovna şi prin aceasta mă­riră şi mai mult zăpăceala şi confuzia din capul lui Andrei Antonovici, care definitiv derutat căzu pradă, într-un mo­ment critic, celei mai deplorabile nehotărîri.

V

Ziua aceea a fost pentru Piotr Stepanovici încărcată de griji. De la von Lembke el se grăbi să alerge în strada Bo-goiavlenskaia, dar, trecînd pe strada Bîkov pe lîngă casa în care se stabilise Karmazinov, el se opri brusc, surise şi intră în casă. I se răspunse : „Sînteţi aşteptat", ceea ce i se păru destul de curios, întrucît nu prevenise pe nimeni despre această vizită.

Dar marele scriitor îl aştepta într-adevăr, de altfel de ieri şi de alaltăieri încă. Cu vreo trei zile în urmă îi încre-

386

dinţase manuscrisul operei sale Merci (pe care voia s-o ci­tească la matineul literar al serbării organizate de Iulia Mi­hailovna) şi o făcuse din amabilitate, deplin convins că fap­tul de a-i fi oferit personal posibilitatea de a cunoaşte anti­cipat o operă atît de importantă îl va măguli nespus pe acest tînăr. Piotr Stepanovici observase de mult că domnul acesta vanitos, răsfăţat şi jignitor de inaccesibil pentru simplii muri­tori, această „inteligenţă aproape de om de stat" caută pur şi simplu, cu o lacomă nerăbdare, să se dea bine pe lîngă el. Mi se pare că tînărul ghicise, în cele din urmă, că domnul acesta, chiar dacă nu vedea în el pe capul întregii mişcări secrete revoluţionare din toată Rusia, îl considera cel puţin drept unul dintre cei mai apropiaţi de cercul care deţine se­cretele revoluţiei ruse şi care exercită o influenţă incontesta­bilă asupra tineretului. Concepţiile şi starea de spirit „ale omului cel mai inteligent din Rusia" îl interesau mult pe Piotr Stepanovici, dar pînă acum el, din anumite motive, evi­tase să le cerceteze şi să le lămurească.

Marele scriitor se instalase în casa surorii sale, soţie de şambelan şi proprietară de moşii; amîndoi soţii venerau pe ruda lor celebră, dar în momentul de faţă se aflau la Mos­cova, spre marele lor regret, îneît onoarea de a-l întîmpina şi de a-l primi reveni unei bătrîne, rudă săracă şi depărtată a şambelanului, care locuia de mult în această casă şi con­ducea menajul. Din ziua sosirii domnului Karmazinov tot personalul casei începu să umble în vîrful picioarelor. Bă-trîna comunica la Moscova aproape zilnic cum dormise oas­petele, ce mîncase, iar într-o zi expediase chiai o telegramă cu ştirea cum că, după un prînz de gală la primarul oraşului, musafirul a fost nevoit să înghită o linguriţă dintr-un anumit medicament. Nu îndrăznea să intre în camera lui decît rare­ori, deşi acesta i se adresa cu multă politeţe, dar destul de sec, şi vorbea cu dînsa numai în chestiuni de gospodărie le­gate de persoana sa. în momentul cînd apăru Piotr Stepa­novici, Karmazinov îşi consuma chifteluţa de dimineaţă, evînd în faţă şi o jumătate de pahar de vin negru. Cu prilejul altor vizite Piotr Stepanovici mai asistase la oficierea acestui dejun matinal, privind cum îşi consumă chifteluţa de dimi­neaţă în prezenţa sa, fără să-l trateze însă cu ceva şi pe vizi­tator. După chifteluţa i se aduse şi o mică ceaşcă de cafea. Valetul care îl servea era îmbrăcat în frac, purta mănuşi şi cizme moi, îneît nu i se auzeau paşii.

25*

387

— A-a ! se ridică Karmazinov de pe canapea ştergîndu-se cu şervetul şi, cu un aer de mare bucurie, se apropie să-l sărute, obicei caracteristic ruşilor, dacă sînt personaje foarte celebre. Dar Piotr Stepanovici reţinuse din experienţa tre­cută că, dînd să-l sărute, gazda de fapt îi oferea obrazul şi de aceea procedă şi el la fel; cei doi obraji se atinseră. Kar­mazinov, fără a arăta că a observat acest lucru, se aşeză pe canapea şi cu un zîmbet afabil îi indică lui Piotr Stepa­novici fotoliul din faţă, în care acesta se şi grăbi să se trîn-tească.

— Dar dumneata... n-ai dori să iei o gustare ? întreba gazda, trădîndu-şi de data aceasta obiceiul, dar spunînd-o cu un aer care sugera evident un răspuns politicos negativ. Piotr Stepanovici declară pe loc că ar dori să ia o gustare. O umbră de mirare jignită întunecă chipul gazdei, dar numai pentru o clipă ; sună nervos valetul şi, cu toată buna lui creştere, ridică dezgustat glasul, poruncind să fie servită gustarea.

— Ce doriţi, o chifteluţă sau cafea ? întrebă el încă o dată. ţ — Şi chifteluţă şi cafea, şi vin dacă se poate, simt că am flamînzit, răspunse Piotr Stepanovici, examinînd cu atenţie calmă costumul gazdei. Domnul Karmazinov era îmbrăcat în­tr-un fel de pufoaică de casă, în chip de jacheţică, cu năstu­rei de sidef, dar atît de scurtă, încît nu se potrivea de loc cu burticică lui îndestulată şi cu rotunjimea destul de pro­eminentă a şoldurilor lui. Ţinea pe genunchi un pled ca­drilat de lînă care-i acoperea picioarele pînă la podea, deşi în cameră era cald.

^!- — Sînteţi cumva bolnav ? se informă Piotr Stepanovici.

— Nu, nu sînt bolnav, dar mă tem să nu mă îmbolnăvesc, dată fiind clima de aici, răspunse scriitorul cu glasul lui piţigăiat, dar scandînd graţios fiecare cuvînt şi pelticăind delicat cuvintele, după maniera aristocratică. V-am aşteptat încă de ieri.

"' — Cum aşa? N-am promis doar.

— Da, dar v-am încredinţat manuscrisul meu. L-aţi... citit ?

— Manuscrisul, ce fel de manuscris ? Karmazinov păru foarte surprins.

— L-aţi adus totuşi acum ? se nelinişti el brusc într-atît, încît încetă să mai mănînce şi-l privi pe Piotr Stepanovici cu un aer speriat.

■ - •—■ A, e vorba de acel Bonjour, mi se parc ?

— Merci.

— N-are importanţă. Am uitat de el şi nu l-am citit, n-am avut timp. Nici nu ştiu dacă e la mine, în buzunare, nu-l găsesc... L-oi fi lăsat acasă pe birou, nici o grijă, se va găsi.

— Totuşi ar fi mai bine să trimit pe cineva acasă la dumneavoastră. Poate să dispară ; s-ar putea să-l fure cineva.

— Cine să aibă nevoie de el! Dar ce atîta sperietură, ştiu de la Iulia Mihailovna că de obicei pregătiţi mai multe copii, una în străinătate la notarul public, alta la Petersburg, a treia la Moscova, alta o păstraţi în safeul băncii, se pare.

— Păi, Moscova ar putea să fie mistuită de incendiu şi o dată cu ea să dispară şi manuscrisul meu. Mai bine trimit imediat să-l aducă.

— Un moment, iată-l ! scoase Piotr Stepanovici din buzu­narul de la spate un teanc de foi de formatul scrisorilor de corespondenţă. S-a cam mototolit. închipuiţi-vă, chiar din momentul cînd l-am luat de la dumneavoastră a rămas aşa în buzunarul din spate, unde-mi ţin batista ; am uitat.

Karmazinov apucă febril manusci-isul, îl examina cu multă atenţie, numără foile şi, cu o grijă pioasă, îl depuse deocam­dată pe o măsuţă alăturată, dar în aşa fel ca să-l aibă mereu sub ochi.

— Mi se pare că nu prea citiţi mult ? şuieră el. nemai-putînd rezista.

— într-adevăr, nu prea.

— Dar din beletristica rusă, nici atît ?

•— Din beletristica rusă ? Daţi-mi voie, ceva-ceva am citit eu... Pe drum... sau La drum... sau La răscruce de drumuri, parcă aşa ceva, nu ţin minte. E cam mult de atunci, au tre­cut vreo cinci ani. N-am timp.

Urmă un timp de tăcere.

— Chiar din momentul sosirii, i-am asigurat pe toţi că sînteţi un om foarte deştept, şi acum, se pare, toată lumea e nebună după dumneavoastră.

— Vă mulţumesc, răspunse calm Piotr Stepanovici.

Se servi gustarea. Piotr Stepanovici se năpusti şi mîncă cu o poftă extraordinară chifteluţă, bău paharul de vin, apoi şi cafeaua.

„Acest ignorant, îl examina gînditor, privind u-l cu coada ochiului, Karmazinov, înghiţindu-şi ultima îmbucătură şi

383

389

sorbind ultima picătură de cafea, acest ignorant o fi înţeles acum toată usturimea frazei mele... de altfel, sînt convins că mi-a citit manuscrisul cu mult interes, dar nu ştiu de ce se preface. Deşi s-ar putea şi să nu mintă, ci e pur şi simplu un prost sadea. Prefer ca omul genial să fie întrucîtva prost. Nu cumva acest om e cu adevărat un geniu la ei, dracul să-l ia.'^;

Se sculă de pe canapea şi porni să se plimbe prin cameră, dintr-un colţ în celălalt, într-un fel de mişcare ritmică pen­tru stimularea digestiei, pe care o executa zilnic după dejun.

— Mai staţi mult pe aici ? întrebă Piotr Stepanovici, ră-mînînd în fotoliu şi aprinzîndu-şi o ţigaretă.

— Am venit de fapt să-mi vînd moşia şi plecarea mea depinde acum de administratorul meu.

— După cîte ştiu însă aţi venit se pare pentru că lumea acolo se aşteaptă la tot felul de epidemii după război ?

— N-nu, nu tocmai de aceea, continuă domnul Karma-zinov scandîndu-şi cu o calmă seninătate frazele şi la fiecare întoarcere din colţ făcînd o mişcare vioaie cu picioruşul drept, abia perceptibilă de altfel. într-adevăr, surise el cu oarecare venin, îmi propun să trăiesc un timp cît mai îndelungat. Bo­ierimea rusă are în ea ceva care se uzează extraordinar de repede sub toate raporturile. Dar eu aş vrea să mă uzez cit mai tîrziu posibil şi acum am de gînd să mă stabilesc în străinătate pentru totdeauna ; e şi clima mai bună acolo, şi clădirile sînt de piatră, şi totul e mai trainic. Pentru veleatui meu Europa va dăinui, cred. Dumneata ce crezi ?

—■ N-am de unde să ştiu.

— Hm. Dacă într-adevăr acolo se va prăbuşi Babilonui şi vom asista la o cădere impresionantă (în această privinţă sînt perfect de acord cu dumneata, deşi sînt convins că pen­tru cît mai am eu de trăit va rezista încă), în schimb la noi în Rusia nici nu are ce să se prăbuşească, vorbesc în sens comparativ. Nu avem nimic de piatră care să se prăbuşească şi totul va aluneca în mocirlă. Sfînta Rusie este cea mai puţin capabilă să opună vreo rezistenţă. Poporul simplu se mai ţine cumva prin credinţa în Dumnezeul rusesc ; dar acest Dumnezeu rusesc, după ultimile informaţii, este prea nesigur, încît pînă şi în faţa reformei ţărăneşti abia a reuşit să ră-mînă în picioare, în orice caz s-a clătinat destul de serios. Unde mai pui apariţia căilor ferate, unde mai pui că aţi apărut şi voi... nu, nu, nu mai cred de loc în Dumnezeul rus.

— Dar în cel european ?

— Nu cred în nici un Dumnezeu. Am fost calomniat în faţa tineretului rus. întotdeauna am simpatizat mişcările sale. Mi-au fost arătate proclamaţiile de aici. Sînt privite cu nedumerire, pentru că toată lumea e speriată de forma lor, şi cu toate acestea, toţi sînt convinşi de puterea lor, chiar dacă nu sînt conştienţi de aceasta. Cu toţii au început de mult să se prăbuşească şi de mult ştiu că n-au de ce să se agate. Sînt convins de succesul acestei propagande secrete, fie chiar şi pentru faptul că Rusia este prin excelenţă acea ţară din lume unde orice se poate produce fără să i se opună vreo rezistenţă oarecare. îmi dau seama prea bine de ce toţi ruşii înstăriţi iau calea străinătăţii şi cu fiecare an tot mai mulţi pleacă acolo. Ei se lasă pur şi simplu minaţi de instinct. O corabie ameninţată să se scufunde e părăsită în primul rînd de şobolani. Sfînta Rusie este o ţară cu case de lemn, mizeră şi... primejdioasă ; ţara unor trufaşi săraci în stra­turile superioare, iar în marea ei majoritate trăieşte în nişte bojdeuci. Ar fi fericită orice ieşire i s-ar propune, e de ajuns numai să i se explice. Singur guvernul vrea încă să reziste, dar dă cu bîta pe întuneric în dreapta şi în stînga, lovind în ai săi. Aici totul este predestinat şi condamnat. Ru­sia, aşa cum apare, nu are nici un viitor. Am devenit neamţ şi îmi fac din aceasta un titlu de onoare.

— Aţi pomenit adineaori despre proclamaţii; spuneţi-mi, care este părerea dumneavoastră în privinţa lor ?

— Toată lumea se teme de ele, înseamnă că sînt puternice. Ele demască în mod făţiş minciuna şi demonstrează că la noi nu există nimic de care să te agăţi şi nici pe ce să te sprijini. Ele vorbesc în gura mare, cînd toată lumea tace. Forţa lor biruitoare (în pofida formei) constă mai ales în cutezanţa, nemaipomenită pînă azi, cu care privesc adevărul în faţă. Capacitatea aceasta de a privi adevărul drept în faţă este apanajul exclusiv al generaţiei ruse. Nu, nu, în Europa nu există o asemenea îndrăzneală : acolo e o împărăţie a pietrei, acolo mai există şi lucruri de care te poţi sprijini. Pe cît mi-a fost dat să văd şi să judec, esenţa ideii revoluţionare ruse constă în negarea onoarei. îmi place că ideea aceasta este proclamată cu atîta îndrăzneală şi fără nici un fel de teamă. Nu, nu, Europa încă nu e în stare să înţeleagă acest lucru, in timp ce la noi tocmai asta va prinde. Pentru omul rus onoarea este o adevărată povară de prisos. De altfel în tot

390

391

cursul istoriei sale a fost o povară. Mult mai repede poate fi atras rusul proclamînd în i'aţa lui „dreptul la dezonoare". Aparţin unei generaţii vîrstnice şi, mărturisesc, mai sînt încă pentru onoare, dar n-o fac decît în virtutea unei deprinderi. Ţin încă la formele vechi, să zicem, dintr-un fel de laşitate ; trebuie doar să-mi trăiesc cumva veacul.

Gazda se opri brusc.

,,Eu tot vorbesc, vorbesc mereu, gîndi el, iar dumnealui tot tace şi mă observă, a venit probabil ca să-i pun între­barea pe faţă. Şi am să i-o pun."

— Iulia Mihailovna m-a rugat să aflu cumva pe căi oco­lite de la dumneata ce fel de surpriză pregăteşti pentru balul de poimîine ? îl întrebă deodată Piotr Stepanovici.

— Da, într-adevăr, va fi o surpriză şi-i voi ului real­mente... se umflă în pene Karmazinov, dar secretul nu ţi—I voi spune.

Piotr Stepanovici nu mai stărui.

— Aveţi aici pe unul Şatov, se informă marele scriitor, şi închipuiţi-vă nu l-am văzut încă.

— E un personaj interesant. Dar de ce întrebaţi ?

— Aşa. Mi se pare că şi el ţine nu ştiu ce cuvîntare. N-o fi acela care 1-a pălmuit pe Stavroghin ?

— El este.

— Dar despre Stavroghin ce părere ai ?

— Nici nu ştiu ce să spun : un crai.

Karmazinov prinsese ură pe Stavroghin pentru că acesta îl ignora cu desăvîrşire.

— Acest crăisor, zise el chicotind, dacă se va realiza la noi vreodată ceva în sensul proclamat in manifeste, probabil va fi spînzurat de o cracă.

— Nu este exclus să se întîmple şi mai devreme, zise deodată Piotr Stepanovici.

— S-ar cuveni, îl aprobă Karmazinov, de data aceasta fără să mai rîdă şi cu un aer grav de tot.

— Mi-aţi tnai spus o dată acest lucru şi eu. ştiţi, i-am transmis.

— Cum aşa, i-ai transmis cu adevărat ? rîsc iar Karma­zinov.

— La care el a răspuns că dacă el merită să fie spînzurat de o cracă, pentru dumneavoastră probabil va fi de ajuns o bătaie cu nuiaua, dar nu numai de formă, ci în modul cel mai drastic, cum sînt bătuţi mujicii.

392

Piotr Stepanovici puse mîna pe pălărie şi se ridică de pe fotoliu. Karmazinov îi întinse. în semn de rămas bun ambele mîini.

— Dar cum crezi, miorlăi el cu un glăscior mieros şi cu o intonaţie cu totul aparte, continuînd să-i reţină mîinile în ale sale. cum crezi, dacă va fi să se înfăptuiască tot... ce se plănuieşte atunci... cam cînd s-ar putea să se întîmple ?

— De unde să ştiu, răspunse Piotr Stepanovici cam brutal. Amîndoi se priviră fix în ochi.

— Dar aşa, aproximativ ? miorlăi şi mai mieros Karma­zinov.

— Veţi avea timp să vă vindeţi moşia şi să plecaţi în străinătate, murmură şi mai brutal Piotr Stepanovici. Şi iarăşi se priviră ţintă în ochi.

Se aşternu un minut de tăcere.

— Către începutul lui mai viitor se va porni, iar cam pe la sfîrşitul lui octombrie totul se va încheia, zise deodată Piotr Stepanovici.

— Vă mulţumesc din tot sufletul, zise cu glas emoţionat Karmazinov strîngîndu-i mîinile.

„Vei avea timpul, şobolanule, să părăseşti corabia !" gîndi Piotr Stepanovici ieşind în stradă. „Ei bine, dacă pînă şi această «inteligenţă aproape ca de om de stat» este atît de convinsă că trebuie să se informeze în privinţa zilei şi orei şi cu atîta respect mulţumeşte pentru informaţia primită, ce să ne mai îndoim atunci chiar noi de noi înşine după toate astea. (El surîse.) Hm. într-adevăr, omul acesta al lor nu e chiar atît de prost şi... nu este decît un şobolan care pără­seşte corabia ; unul ca el nu va denunţa !"

El porni grăbit spre casa Filippov din strada Bogoiavlen-skaia.