Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

43!)

facă. Acest om sînt eu. De ce te uiţi aşa la mine ? Am nevoie de dumneata, fără dumneata sînt zero. Fără dumneata sînt o gînganie, o idee în retortă, un Columb fără Americă.

Nemişcat, Stavroghin stătea şi-l privea în ochii demenţi.

— Ascultă, mai întîi vom provoca tulburările, vorbea gîfîind Verhovenski, apucîndu-l mereu de mîneca stingă. Ţi-am mai spus : vom pătrunde în sînul poporului. Ştii că de pe acum sîntem foarte tari ? Lucretiză pentru noi nu numai aceia care asasinează, incendiază şi trag împuşcături clasice sau muşcă. Aceştia sînt de fapt o piedică. Fără disciplină nu concep nimic. Sînt un escroc, nu un socialist, ha, ha ! Ascultă, i-am numărat pe toţi: dascălul care-şi bate joc împreună cu copiii de Dumnezeul lor şi de leagănul lor este deja al nostru. Avocatul care apără pe un ucigaş cult pe motivul că este mai evoluat decît victimile sale şi care pentru a-şi face rost de bani n-ar fi putut să nu ucidă este deja al nostru. Şcolarii care omoară pe un mujic, ca să încerce o senzaţie tare, sînt ai noştri. Juraţii care achită pe criminali sînt toţi ai noştri. Procurorul care tremură în instanţă de teamă, să nu pară prea puţin liberal, e al nostru, e al nostru. Administratorii, funcţionarii administrativi, literaţii, o, avem mulţi, foarte mulţi, sînt ai noştri fără să-şi dea seama de asta ! Pe de altă parte, supunerea şcolarilor şi prostănacilor a ajuns la extrema limită ; dascălii au vezica biliară umflată şi fac fiere ; pre­tutindeni vanitatea a atins proporţii neînchipuite, lăcomia a devenit fără margini, ca de fiară... Ştii dumneata cît vom cîştiga numai cu ajutorul ideilor gata confecţionate ? Cînd plecam din ţară bîntuia teza lui Littre, potrivit căreia crima este un act de demenţă ; mă întorc, şi crima deja nu mai este o nebunie, ci un act de bun-simţ, aproape o datorie, în cel mai rău caz un protest nobil. „Cum să nu omoare un ucigaş cult dacă are nevoie de bani !?" Dar toate astea nu sint decît floare la ureche. Dumnezeul rus a şi dat înapoi în faţa „basamacu­lui". Poporul o ţine într-o beţie necontenită, mamele sînt bete, copiii sînt beţi, bisericile goale, iar în instanţele jude­cătoreşti : „două sute de lovituri cu nuiaua, sau la cărat hîrdăul". O, lăsaţi numai să crească generaţia ! Regret însă că nu pot să mai aştept, altfel i-am avea pe toţi şi mai beli ! Ce păcat că n-avem proletari ! Dar îi vom avea, îi vom avea, într-acolo mergem...

— Şi mai păcat e că ne-am prostit de-a binelea,. murmură Stavroghin şi-şi continuă drumul.

440

— Ascultă, am văzut cu ochii mei un copil de şase ani care îşi tir a mama beată acasă, iar ea îl împroşca cu vorbe scîrboase. Crezi că mă bucur de toate astea ? Cînd vor nimeri în mîinile noastre poate că îi vom lecui... iar de va fi nevoie îi vom izgoni în deserturi pentru patruzeci de ani... Una sau două generaţii de desfrînare insă sînt acum necesare ; e nevoie de un desl'rîu nemaiauzit de ticălos, cînd omul se transformă într-o scîrnăvie dezgustătoare, laşă, egoistă şi ferice, iată ce ne trebuie ! Mai adăugăm şi puţin „sîngişor proaspăt", ca să se mai aclimatizeze. De ce rîzi ? Nu mă contrazic de loc. îi contrazic numai pe filantropi şi şigaliovismul. Sînt escroc şi nu socialist. Ha, ha, ha ! Păcat că nu prea avem timp de aşteptat. I-am promis lui Karmazinov că încep în linia mai şi isprăvesc în octombrie. Rapid, nu-i aşa, ha ha ! Ascultă ce-ţi spun, Stavroghin : s-a văzut pîna în prezent că cinismul nu este în firea poporului rus, deşi înjură cu vorbe sdrnave. Ştii că sclavul iobag se respecta mai mult decît se jvspectă Karmazinov ? Era bătut şi schingiuit, dar şi-a aparat, şi-a păstrat zeii, pe cînd Karmazinov nu şi i-a apărat.

— Ei bine, Verhovenski, te ascult pentru prima dală şi trebuie să-ţi spun că te ascult cu mirare, zise Nikoku Vscvo-lodovici, aşadar, dumneata într-adevăr nu eşti socialist, ci un fel de ambiţios... politic ?

— Zi escroc ! Escroc. Te îngrijorează că sînt astfel ? îţi voi spune îndată cine sînt eu. că doar asta voiam să fac. Doar nu degeaba ţi-am sărutat mîna. Dar e nevoie ca şi poporul să creadă ce ştim noi, ce vrem şi că ceilalţi numai „învîrtesc bîta deasupra capului şi dau în ai lor". Aoleo, dacă am avea timp ! Nenorocirea c că n-avem timp. Vom proclama distrugerea... D.^ c:.\ de ce totuşi această idee este atît de fascinantă ! E s.e"oie totuşi să ne mai dezmorţim oscioarele. Vom da naştere la incendii... vom lansa legende... în treaba asta orice „grup" răpunes n > va fi util. Chiar în aceste grupuri voi găsi aseme­nea amatori, îneît se vor oferi pentru orice împuşcătură, ba ne vor fi şi recunoscători pentru onoarea ce li se face. Şi astfel va începe haosul ! Să-i dai vînt numai, se va porni un iu-eş po care lumea nu 1-a cunoscut niciemd... Se va înc-eţoţa R sia, va boci pemînlul după vechile zeităţi... Ei bine, abia ctunci noi von face j! apară... cine?

— Cil e ?

— Ivan Ţ re viei^C3.

— Cint-2?

441

— Ţareviciul Ivan, dumneata, dumneata ! Stavroghin reflectă un minut.

— Un impostor ? întrebă el brusc, privindu-l cu profundă mirare pe acest exaltat. Iată, în sfîrşit, planul dumitale, va să zică.

— Vom spune că el „se ascunde", zise Verhovenski încet, într-o şoaptă aproape drăgăstoasă, încît părea că este într-a­devăr beat. Ştii ce efect pot produce aceste cuvinte : „El se ascunde". Dar se va înfăţişa, se va înfăţişa. Vom lansa o legendă mai grozavă decît cea a scapeţilor. El există, dar nimeni nu 1-a văzut. O, ce legendă se poate porni! Şi prin­cipalul, vine o forţă nouă. Cînd tocmai de aşa ceva este nevoie. După aşa ceva tînjeşte toată lumea. Ce găseşte în socialism : distruge forţele vechi, dar forţe noi nu aduce. Pe cînd aici e o forţă, şi încă ce forţă, nemaipomenită ! N-avem nevoie decît de o pîrghie, pentru o singură dată, ca să ridicăm pămîntul. Totul se va ridica.

— Aşadar, contezi pe mine în mod serios ? surise cu rău­tate Stavroghin.

— De ce rîzi, şi încă cu atîta răutate ? Nu mă speria. Acum eu sînt ca un copil, ai putea să mă sperii de moarte cu un singur zîmbet ca ăsta. Ascultă, nu te voi înfăţişa nimănui, nimănui... Aşa trebuie... El există, dar nimeni nu 1-a văzut, se ascunde. Deşi s-ar putea să-l şi arătăm unuia singur dintr-o sută de mii, de pildă. Şi se va porni pe toată faţa pămîntului zvonul: „L-am văzut, l-am văzut". Şi Ivan Filipovici, dumne­zeul Savaot, a fost văzut cum s-a înălţat într-un car de foc în cer în faţa oamenilor, l-au văzut cu „proprii" lor ochi. Or, dumneata nu eşti un Ivan Filipovici. Dumneata eşti un Făt-Frumos, mîndru ca un zeu, care nu vrea nimic pentru el, cu nimb de sacrificiu, „care se ascunde". Principalul este să por­nească legenda ! îi vei învinge. Arunci o singură privire şi ai învins. Poartă un adevăr nou şi „se ascunde". Mai lansăm totodată şi două-trei judecăţi solomoniene. Avem doar grupu­rile, grupurile de cîte cinci, nu e nevoie de ziare ! Dacă din zccg mii o singură cerere va fi satisfăcută, toţi vor veni cu cereri. în orice sat, orice ţăran va şti că există undeva o ass-menoa scorbură unde trebuiesc lăsate cererile. Şi se va porni un vuiet p2 faţa pămîntului: „O lege nouă şi dreaptă vine", fi se va tulbura mai", a ; şi cs va prăbuşi şandramaua ; şi, uite, atunci ne vom gîncli cum să înălţăm o ziuirc de piatră.

442

Pentru prima oară! Ziditorii vom fi noi, numai noi. nu­mai noi!

— Nebunie curată ! murmură Stavroghin.

— De ce, de ce nu vrei ? Ţi-e frică ? Dar eu m-am agăţat de dumneata, tocmai pentru că nu ţi-e frică de nimic. Ţi se pare ceva total lipsit de înţelepciune ? Păi, deocamdată nu sînt decît un Columb fără Americă ; poate părea înţelept un Columb fără America ?

Stavroghin tăcea. între timp ajunseră la el şi se opriră în faţa uşii de intrare.

— Ascultă, se plecă Verhovenski la urechea lui, voi face totul şi fără bani; voi termina mîine cu Măria Timofeevna... fără bani, şi chiar mîine ţi-o voi aduce pe Liza. Vrei să ţi-o aduc pe Liza chiar mîine ?

„O fi înnebunit cu adevărat?" surise Stavroghin. Uşa de la intrare se deschise.

— Stavroghin, e a noastră America ? îl prinse de mină pentru ultima oară Verhovenski.

•— La ce bun? murmură grav şi sever Nikolai Vsevolo-dovici.

— îţi lipseşte dorinţa, am ştiut eu ! strigă acesta cuprins de furie. Minţi, cuconaş păcătos, pervers şi fandosit ce eşti; nu te cred, ai o poftă de lup !... Nu-ţi dai seama ce încărcat este contul dumitale acum şi că nu mai pot renunţa la dum­neata ! Nu există pe suprafaţa pămîntului altul ca dumneata ! Eu tc-am plăsmuit încă în străinătate ; te-am plăsmuit pri-vindu-te. Dacă nu te-aş fi privit pe furiş din colţuri nu mi-ar fi venit în cap această idee !...

Stavroghin porni în sus pe scară fără a răspunde.

— Stavroghin, strigă în urma lui Verhovenski, îţi dau o zi... două... să zicem trei; mai mult decît trei nu pot, şi aş­tept răspunsul dumitale !

Capitolul al nouălea O PERCHEZIŢIE LA STEPAN TROF1MOVICI

între timp inte;-/eni la noi un eveniment care nă miră mult, iar pe Stepan Trofimovicî pur şi simplu îl zgudui. Pe la orele opt de dimineaţă veni la mine în fugă Nastasia cu

443

->

ştirea din partea lui cum că boierul a fost ..percheziţionat". La început n-am priceput aproape nimic : la urmă am înţeles totuşi că au venit nişte funcţionari, au ..percheziţionat", au ridicat nişte hîrtii pe care un soldat le-a adunat într-o legă­tură mare şi ,,le-a dus cu roaba". Ştirea era uluitoare. M-am dus imediat la Stepan Trofimovici.

L-am găsit într-o stare ciudată : indispus, foarte tulburat şi în acelaşi timp privind cu un aer triumfător. Pe masă, în mijlocul camerei, clocotea samovarul şi se vedea un pahar de ceai plin rămas neatins. Stepan Trofimovici se plimba absent în jurul mesei şi pînă-n toate colţurile, fără să-şi dea seama de mişcările sale. Purta obişnuita lui fi an ea roşie, dar zărindu-mă se grăbi să-şi îmbrace vesta şi haina, ceea ce înainte n-o făcuse niciodată cînd vreunul din apropiaţii săi îl găsea în această flanelă. Imediat se repezi şi-mi prinse cu multă căldură mîna.

— Enfin un avii ! * (El respira din tot pieptul.) Cher. om trimis numai la dumneata şi nimeni nu ştie nimic. Voi da ordin Nastasiei să încuie uşile şi să nu lase pe nimeni să intre, cu excepţia, bineînţeles, a dumnealor... Vous com-prenez ?

Mă privi îngrijorat aşteptînd parcă un răspuns. Bineînţe­les, mă grăbii să-i pun întrebări şi, cu chiu cu vai, din vor­birea lui confuză, cu nenumărate întreruperi şi inutile digie-siuni, aflai că la ora şapte de dimineaţă a venit la el ..pe neaşteptate" un funcţionar din cancelaria gubernială...

— Pardon, j'ai oublie son nom. 11 n'est pas du pays **. dar se pare că a fost adus de Lembke, quelque chose de bâte et d'allemand dans la physionomie. 11 s'appelle Rosenthal. ***

— Nu cumva Blum ?

— Blum. Exact aşa s-a recomandat. Vous le connaissez ? Quelque cliose d'hebete et de tres content dans la jigure. pourtant fres severe, raide et serieux.**** Un tip din poliţie, din cei subordonaţi, je m'y connois. ***** încă dormeam şi,

* In slu'şli. lin prieten ! (Fr.)

+ * Sciiiu-mă, i-am uitat numele. Nu-i de pe aici. (F,\)

*.-.* Are ceva limpit şi nemţesc in figură. îl cheamă no.-en-Ihal. (l'.v.)

+*** It cunoşti ? E ceva timp şi satisfăcut în îniuiiş.-i-ca lui, cie

aîti'ei foarte severă, ţeapănă fi serioasă. (Fr.) ■*>i**iUu pricep eu. (Ui.)

închipuieste-ţi, m-a rugat să-i dau voie „să arunce o privire" în cărţile şi manuscrisele melc, oui, je m'en souviens, ii a employe ce mot. * Nu m-a arestat, ci mi-a confiscat doar cărţile... 11 se tenait ă distance ** şi, cînd a început să-mi explice această vizită, avea aerul că eu... enfin ii avait l'air de croire que je tomberai sur lui immediatement et que je commencerai a le battre comme plătre. Tous ces gens du bas etage sont comme ca, *** cînd au de-a face cu un om cumsecade. Desigur am înţeles imediat totul. Voilu vingt ans que je m'y prepare. **** I-am deschis toate sertarele şi i-am predat toate cheile ; i-am înmînat personal totul. J'etais digne et calme. ***** Dintre cărţi a reţinut ediţiile din străinătate ale lui Herzcn, un exemplar legat din Clopotul, patru copii ale poemului meu, et enfin tout ca. ****** Apoi hîrtiile şi scrisorile et quelques unes de mes ebauches historiques, critiques et politiques. ******* Toate acestea le-a luat cu el. Nastasia zice că soldatul lc-a dus într-o roabă acoperindu-lc cu un şorţ ; oui c'est cela ********_{) C}u un şorţ.

Semăna a delir. Cine putea înţelege ceva din toate astea. L-am copleşit iar cu întrebări : Blum a venit singur sau şi altcineva ? Trimis de cine ? Cu ce drept ? Cum de a îndrăz­nit ? Cum ,şi-a explicat vizita ?

— 11 etait seul, bien seul *********, deşi a mai fost cineva dens Vantichambre, oui, je m'en souviens, et puis... ********** A mai fost şi încă cineva, mi se pare, iar în vestibul stătea paznicul. Trebuie s-o întreb pe Nastasia ; ea ştie mai bine. J'etais sur excite, voyez vous. 11 parla.it, ii parlaii... un tas de

v« * Da. mi-aduc aminte, a folosii acest cuvmt. (Fr.)

** Se ţinea la distanţă. (Fr.)

-k*k In srîrşil avea aerul să creadă câ mă voi năpusii ime» ci ia { asupra lui şi-l voi lua la bătaie. Toţi oamenii ăştia de extracţia joasă sînt la fel. (Fr.)

***+ Sînt vreo douăzeci de ani de cînd tot mă aştept la aşa ceva. (Fr.)

***** Eram demn şi calm. (Fr.) ****** Şi în sfîrşit toate acestea. (Fr.)

******* Şi cîteva din încercările mele istorice, critice .şi poli­tice. (Fr.)

******** Da, exact aşa. (Fr.) *****>•**« Era singur, chiar singur. (Fr.) ********** In anticameră, da, îmi aduc aminte, şi pe urmă... (Fr.)

444

443

choses * ; de altfel, el a vorbit puţin, mai mult ea am vor­bit... I-am povestit viaţa mea, bineînţeles, anume sub acest aspect numai... J'etais surexcite, mais digne, je vous l'assure.** Mă tem totuşi că am izbucnit în plîns mi se pare. Roaba au luat-o de la băcanul de alături.

— O, Doamne, cum a fost posibil aşa ceva ! Dar fii te rog mai precis, Stepan Trofimovici, ceea ce povesteşti dum­neata e ca un vis urît!

— Cher, eu însumi parcă visez... Savez vous, ii a prononce le nom de Teleatnikov *** şi eu cred că tocmai acesta se as­cundea în vestibul. Da, mi-am adus aminte, propunea un pro­curor, şi mi se pare pe Dmitri Mitrici... qui me doit encore quinze roubles de la panţarolă soit dit en passant. Enfin, je n'ai pas trop compris. **** Dar i-am dus de nas, ş-apoi ce-mi pasă mie de Dmitri Mitrici. Mi se pare că am stăruit prea mult rugîndu-l să nu transpire în public, prea mult m-am rugat, şi mă tem că m-am şi înjosit, comment croyez vous ? Enfin ii a consenti. ***** Da, mi-am adus aminte că el însuşi a zis că e mai bine ca să rămînă totul secret, pentru că a venit numai să „arunce o privire", et rien de plus *+****, şi nimic mai mult, nimic... şi că dacă nu se va găsi nimic, nici nu va fi nimic. îneît am terminat totul en amis, je suiş tout ă fait content. *******

— Dar, dă-mi voie, el ţi-a propus obişnuitele, în aseme­nea cazuri, garanţii procedurale, iar dumneata le-ai respins ! strigai eu, cuprins de o indignare amicală.

— Lasă că e mai bine aşa, fără garanţii. Ce nevoie am de scandal ? Să rămînă pînă una alta en amis... Ştii, dacă se află în oraşul acesta al nostru... ?7ies ennemis... et puis â quoi bon ce procureur, ce cochon de notre procureur, qui deux fois m'a manque de politesse et qu'on a rosse ă plaisir V aut re annee chez cette charmante et belle Natalia Pavlovna, quand

+ Să vezi, ci'am prea surescitat. Kl vorbea, vorben... o mul­ţime tle lucruri. (Fr.)

** Eram surescitai, dar demn, te asigur. (Fr.) *** Ştii, a rostit numele lui Teleatnikov. Fr.)

**** Care, între noi fie vorba, îmi datorează cincisprezece ruble... Intr-un cuvînt, n-am înţeles prea bine. (Fr.)

***** Cum crezi dumneata ? In sliryit, a consimţit. (Fr.) ****** Şi nimic mai mult. (Fr.) ******* In mod amical, sînt foarte mulţumit. (Fr.)

446

ii se cachu dans son boudoire. Et puis, mon arai *, nu mă contrazice şi nu mă descuraja, te rog, pentru că nu există nimic mai insuportabil, cînd omul este nefericit, iar o sută de prieteni ţin să-i arate ce prostie a făcut. Ia loc totuşi şi bea un ceai, căci eu mărturisesc mă simt foarte obosit... N-ar fi mai bine să mă întind aici pe canapea şi să-mi pun o com­presă de oţet la cap ? Cum crezi ?

— Neapărat, strigai eu, şi putină gheaţă, eşti foarte tul­burat. Eşti palid, îţi tremură mîinile. Culcă-te, odihneşte-te şi îmi povesteşti mai pe urmă. Rămîn lîngă dumneata şi aş­tept.

Nu se hotăra totuşi să se cuîce, dar stăruii şi îl convinsei. Nastasia aduse într-un castronaş oţet, înmuie în el un şervet şi i-l pusei pe frunte. Apoi Nastasia se urcă pe un scaun ca să aprindă candela în faţa icoanei. Am înregistrat acest lucru cu surprindere, pentru că înainte nu exista această candelă în cameră, şi acum deodată apăruse.

— Am dat dispoziţie adineaori, după ce au plecat ăia, murmură Stepan Trofimovici, cu o privire şireată, quand on a de ces choses — lâ dans sa chambre et qu'on vient vous arreter **, asta impune, de altfel sînt şi ei datori să raporteze ce au văzut...

Terminînd cu candela, Nastasia rămase nemişcată în uşă, cu palma dreaptă lipită de obraz şi prîvindu-l cu o faţă jalnică.

— Eloignez-la *** sub un pretext oarecare, îmi făcu el cu capul de pe canapea, nu pot suferi această milă rusească, et puis ga m'embete. ****

Dar ea plecă singură. Observai că el tot se uită îngrijorat spre uşă, atent la ce se aude în vestibul.

— 7? faut etre preţ, voyez vous, zise el cu înţeles privin-'du-mă, chaque moment...***** vin, te ridică, şi hait, dispare omul!

* Duşmanii moi... şi apoi ce rost are acest procuror, acest porc cie procuror al nostru, care de două ori s-a arătat nepoliticos faţa de mine şi care a înghiţit o bătaie zdravănă anul trecut la această fer­mecătoare şi drăguţă... cînd s-a ascuns în budoarul ei. Şi apoi, dra­gul meu. (Fr.)

** Cînd ai în camera ta asemenea lucruri şi vin să te ares­teze. (Fr.)

*** Indepărtcaz-o. (Fr.) ++** Şi apoi asta mă plictiseşte. (Fr.) ***** Ştii, trebuie să fii gata... în orice moment. (Fr.)

447

— Doamne, dar cine să vină ? Cine să te ridice ?

— Voyez vous, mon cher, l-am întrebat de-a dreptul cînd pleca : ce se întîmplă acum cu mine ?

— De ce n-ai întrebat şi unde te vor deporta ? strigai eu plin de indignare.

— La asta mă gîndeam, punînd întrebarea, dar el a ple­cat fără să-mi răspundă. Voyez vous : în ce priveşte lenjeria, hainele, îmbrăcămintea caldă mai ales, cum vor dispune ei ; dacă spun să mă ridice aşa cum mă găsesc, sînt în stare să mă trimită şi într-o manta soldăţească. Am reuşit însă (coborî el vocea, uitîndu-se cu fereală spre uşa prin care ieşise Nas-tasia), să-mi strecor în tăietura buzunarului de la vestă trei­zeci şi cinci de ruble, uite aici, pipăie... Cred că nu-mi vor scoate şi vesta, iar ca să alung orice bănuială am lăsat în portofel şapte ruble, ,,adică, tot ce arn asupra-mi." Sînt acolo şi nişte bani mărunţi pe masă, îneît nu se vor dumiri că mi-am ascuns banii şi vor crede că ăştia sînt toţi banii mei. Dumnezeu ştie unde voi fi nevoit să-mi petrec noaptea ce vine.

Lă.sai capul în jos auzind această nebunie. Era evident, după felul relatat de el, că nu se proceda astfel nici la ares­tări, nici la percheziţie şi, desigur, ol o încurcase rău. E drept că toate acestea se întîmplau înainte de a intra în vi­goare noile legi de astăzi. Este exact şi faptul că i s-a propus (după cum spunea chiar el) o procedură mai legală, dar el i-a dus, rei'uzînd... Bineînţeles înainte vreme, adică nu chiar aşa de demult, guvernatorul avea dreptul în cazuri extreme... Dar ce fel de caz excepţional era acesta ? Iată ce nu puteam eu să înţeleg.

— Probabil că s-a primit vreo telegramă din Petersburg, zise deodată Stepan Trofimovici.

— O telegramă ! în privinţa dumiiale ? Pentru scrierile lui Herzen şi pentru poemul dumitale, ai înnebunit, pentru asta să te aresteze ?

Eram pur şi simplu furios. El schiţă o grimasă, vizibil şocat, nu pentru apostrofarea mea. ci pentru gîndul că n-ar exista nici un motiv ca el să fie arestat.

— Cine c în măsură să ştie astăzi pentru ce un om poale fi arestat ? murmură el enigmatic.

Un gînd stupid, idiot, îmi trecu prin cap.

448

— Stepan Trofimovici, spune-mi ca unui bun prieten, strigai eu, ca unui adevărat prieten, n-am să te trădez : faci parte din vreo societate secretă sau nu ?

Ei bine, spre surprinderea mea, nici de asta el nu era absolut convins : făcea sau nu făcea parte dintr-o societate secretă.

■—• Păi, depinde cum o iei, voyez vous.,.

— Cum adică... „depinde cum o iei" ?

— Cînd aparţii cu tot sufletul cauzei progresului şi... cine poate garanta... crezi în acelaşi timp că nu aparţii, te po­meneşti că se constată, în cele din urmă, că aparţii totuşi unui ce, nu ştiu care.

— Cum este posibil aşa ceva, aici nu încape decît un da sau un nu !

•— Cela date de Petersburg*, cînd am vrut împreună cu dînsa să înfiinţăm o revistă. Aci e buba. Atunci am şters-o la timp şi am fost uitaţi, dar acum şi-au adus aminte. Cher. cher, parcă nu ştii cum e la noi ! strigă el cu sfîrşeală în glas. Te ridică, te urcă într-o chibitcă, şi marş în Siberia pentru toată viaţa, sau te face uitat într-o cazemată...

Şi cu aceste cuvinte el izbucni într-un plîns nestăpînit, vărsînd şiroaie de lacrimi fierbinţi. îşi acoperi ochii cu fula­rul lui roşu şi plînse în hohote cu zguduiri convulsive timp de vreo cinci minute. Simţii cum toată fiinţa mi se crispează. Omul acesta, care timp de douăzeci de ani a făcut pe profetul în faţa noastră, pe propovăduitorul, îndrumătorul, patriarhul, acest Kukolnik al nostru, a cărui figură plana deasupra noas-stră a tuturor într-o sferă superioară şi pe care îl veneram din tot sufletul, considerînd prezenţa sa între noi drept o mare cinste, ei bine, omul acesta mi se înfăţişă deodată plîngînd, plingînd în hohote, ca un băieţandru prins cu o poznă care îşi aşteaptă pedeapsa cu nuiaua, pe care se ducea s-o ia dascălul. Mi se făcu tare milă de el. El credea în „chi­bitcă" tot atît de ferm ca în prezenţa mea în acel moment alături de dînsul şi o aştepta în dimineaţa aceea să apară în orice clipă, şi toate acestea pentru scrierile lui Herzen şi un poem al lui oarecare. Necunoaşterea aceasta completă, absolută, a realităţii cotidiene era înduioşătoare, dar şi '\3Z-gustătoare întrucîtva.

* Asta datează de pe vremea cînd eram la Petersburg. (F: 29 — Dostoievski — Opere voi. 7 441}

în sfîrşit, el încetă să mai plîngâ, se ridică de pe canapea şi-şi reluă plimbarea prin încăpere, continuînd să discute cu mine, dar uitîndu-se mereu pe fereastră şi trăgînd cu urechea spre vestibul. Convorbirea noastră continuă haotic. Toate asigurările mele şi încercările de-al linişti fură zadarnice. Aproape că nici nu asculta şi totuşi simţea nevoia să fie con­solat şi necontenit vorbea în aşa fel încît să provoace aseme­nea consolări. îmi dădui seama că el n-ar putea rămîne acum nici o ciipă fără prezenţa mea şi nu m-ar lăsa să plec în ruptul capului. De aceea rămăsei şi stăturăm astfel împreună peste două ore. în cursul discuţiei el îşi aduse aminte că Blum îi confiscase printre altele şi două manifeste.

— Ce fel de manifeste, mă alarmai eu imprudent, nu cumva...

— Mi-au fost strecurate vreo zece bucăţi, răspunse el cu necaz (vorbea cu mine sau de sus şi iritat, sau umil şi ph'n-găreţ) ; m-am descotorosit de opt din ele, Blum n-a luat decît două...

Si deodată se înroşi de indignare.

—■ Vons mc mettez avec ces gens-lă ! * îţi închipui cumva că aş putea fi laolaltă cu aceşti nemernici, care strecoară tot felul de maculatură, cu fiul meu Pioti- Stepanovici, avec ces esprits forts de la lâchete ! ** O, Doamne !

— Nu cumva te-au confundat cu altul... Deşi e absurd, imposibil ! remarcai eu.

— Savez-vous, izbucni el deodată, simt uneori, que je fainii lă-bas quelques esclandre. *** O, nu pleca, nu mă lăsa singur ! Ma carriere est fini aujourd'hui, je le sens. **** Ştii, nu este exclus ca eu să mă reped şi să muşc acolo pe careva, ca acel sublocotenent...

El se uită la mine cu o privire stranie, speriată şi în ace­laşi timp doritoare parcă să sperie. îl sîcîia, desigur, un gînd. enervîndu-se din ce în ce mai mult pe ceva şi cineva, pe măsură ce trecea timpul şi „chibitea" tot nu apărea ; ba se pare că acest fapt îl şi înciuda. Deodată Nastasia, care ieşise nu se ştie pentru ce din bucătărie în vestibul, atinse şi răs-

♦ Mă pui pe acelaşi picior cu aceşti indivizi ! (Fr.) ♦ * Cu aceşti adepţi ai laşităţii ! (Fr.)

-**+ Ştii dumneata... că voi i'ace acolo cine ştie ce scandal. (Fr.) ♦ **+ Cariera mea este astăzi terminată, o simt. (Fr.)

450

turnă cuierul. Stepan Trofimovici se cutremură şi încremeni pe loc ; cînd se lămuri însă ce se-ntîmplase, izbucni în ţipete isterice împotriva Nastasiei şi, bătînd din picioare, o expedie îndărăt în bucătărie. Peste un minut îmi zise, privindu-mă cu disperare : -— --"~^'-~

— Sînt pierdut! Oier, se aşeză el deodată lîngă mine, privindu-mă jalnic ţintă în ochi, cher, eu nu mă tem de Siberia, îţi jur, o, je vous jure * (îi dăduseră şi lacrimi în ochi), mă tem de altceva...

După expresia feţei lui am ghicit că vrea să-mi comunice, în sfîrşit, ceva foarte important, pe care, deci, se reţinuse pînă acum să mi-l împărtăşească.

— Mă tem de oprobriul public ce-mi va acoperi numele, îmi şopti el tainic.

— Ce fel de oprobriu ? Dimpotrivă ! Crede-mă, Stepan Trofimovici, că totul se va lămuri chiar astăzi în favoarea dumitale...

— Eşti convins că voi fi iertat ?

— Ce înseamnă ,,iertat" ! Ce vorbe sînt astea ! Ce crimă ai făcut ! Te asigur că n-ai săvîrşit nimic ilegal !

— Qu-en savez-vous **; toată viaţa mea a fost... cher... îşi vor aduce aminte de toate... iar dacă nu vor găsi nimic, cu atît mai rău pentru mine, adăugă el pe neaşteptate.

— Cum adică, cu atît mai rău ?

— Mai rău.

— Nu înţeleg.

— Scumpul meu, scumpul meu prieten, nu mă sperie Siberia, nu mă sperie Arhanghelskul, nu mă sperie privaţiu­nea de drepturi, dacă e vorba să pier voi pieri, dar... mă tem de altceva (din nou şoaptă, aer speriat şi plin de mister).

— Ce anume te sperie ?

— Că voi fi bătut cu vergele, zise el uitîndu-se la mine zdrobit.

— Cine să te bată ? Unde ? Pentru ce ? strigai eu alarmat la gîndul că poate că şi-a pierdut minţile.

— Unde ? Acolo... unde se face asta. i — Dar unde se face asta ?

* Ţi-o jur. (Fr.) +* Ce ştii dumneata. (Fr.)

29*

451

— Nici nu ştii, dragul meu, îmi şopti el aproape la ure­che, se desface sub dumneata brusc podeaua, te cufunzi pînă la piept... toată lumea ştie.

— Poveşti, strigai eu dumirindu-mă, poveşti vechi ; şi chiar ai crezut în asemenea baliverne ? Izbucnii în hohote.

— Poveşti ! Nu e fum fără foc, poveştile astea n-au apărut aşa fără un temei ; pentru cel supus la o asemenea execuţie n-ar fi nici un titlu de glorie sau de laudă. De zeci de mii de ori mi-am închipuit cum vine asta !

— Pe dumneata însă pentru ce să te bată ? Doar n-ai făcut nimic !

— Cu atît mai rău, vor vedea că n-am făcut nimic şi mă vor bate.

— Şi eşti convins că în acest scop vei fi transportat la Petersburg !

— Dragul meu, ţi-am spus că nu-mi pare rău de nimic, raa carriere est jini. Din clipa aceea de la Skvoreşniki, cînd ea şi-a luat rămas bun de la mine, n-are de ce să-mi pară rău de viaţă... Dar oprobriul, oprobriul, que dira-t-elle * cînd va afla?

Mă privi sărmanul, exasperat, înroşindu-se pînă în vîrful urechilor. Mi-am plecat şi eu privirea.

— Dînsa nu va afla nimic, pentru că nimic nu se va în-tîmpla cu dumneata. Ca şi cum aş sta de vorbă cu dumneata pentru prima oară în viaţă, Stepan Trofimovici, într-atît m-ai uimit în dimineaţa asta.

— Dragul meu, dar nu este vorba de frică. Să zicem că mă vor ierta chiar, să zicem că mă vor aduce înapoi aici şi nu-mi vor face nimic, şi totuşi voi fi pierdut. EUe me soup-connera tonte sa vie... ** pe mine, pe mine, poetul, gînditorul, omul pe care 1-a adorat timp de douăzeci şi doi de ani i

— Nici prin cap nu-i va trece.

— li va trece, şopti el profund convins. De cîteva ori am discutat cu ea despre asta la Petersburg, în postul mare, înainte de a pleca, cînd ne temeam amîndoi... EUe me soup-connera tonte sa vie... Şi cum s-o conving de contrariul ? Imposibil ! Şi cine mă va crede în orăşelul acesta, c'est invrai-semblable... Et puis Ies femmes... *** Se va bucura teribil. Va

* Ce va spune ea. (Fr.) ■** Ea mă va suspecta toată viaţa. (Fr.) *** Este neverosimil... Şi apoi, femeile, (Fr.)

452

fi foarte amărîtă, foarte, sincer, ca un prieten adevărat, dar în sinea ei se va bucura... îi voi furniza o armă împotriva mea pentru toată viaţa. O, s-a dus viaţa mea ! Douăzeci de ani în deplină fericire cu ea... şi poftim ! El îşi acoperi faţa cu palmele.

— Stepan Trofimovici, n-ar fi mai bine să comunici ime­diat Varvarei Petrovna cele întîmplate ? propusei eu.

— Ferească sfîntul ! tresări el şi sări din loc. Pentru nimic în lume. Niciodată, după cele ce mi s-au spus la despărţire atunci, la Skvoreşniki, niciodată !

Ochii lui scînteiară.

Ramaserăm apoi tăcuţi mai bine de o oră, într-o aşteptare încordată, aşa i se năzărise. Se întinse apoi pe canapea, îşi închise chiar şi ochii şi rămase astfel fără a scoate nici un cuvînt vreo douăzeci de minute, încît îl crezusem adormit sau în neştire totală. Cînd deodată se ridică fulgerător în capul oaselor, îşi smulse şervetul de pe cap, sări de pe ca­napea, se repezi spre oglindă, îşi legă cu mîinile tremurînde cravata şi, cu un glas tunător, o strigă pe Nastasia, poruncind să aducă paltonul, pălăria cea nouă şi bastonul.

— Nu mai pot răbda mai mult, zise el cu voce întretăiată, nu mai pot, nu mai pot !... Mă duc personal acolo.

— Unde ? sării şi eu.

— La Lembke. Dragul meu, trebuie, sînt obligat. E de datoria mea. Sînt cetăţean şi om, şi nu o aşchie oarecare, am tot dreptul, îmi reclam drepturile... Timp de douăzeci ani nu mi-am reclamat drepturile, o viaţă întreagă le-am ignorat în mod criminal... dar acum, le voi pretinde. El este dator să-mi spună totul. El a primit telegrama. Cum îşi permite să mă chinuiască astfel, să mă aresteze, să mă aresteze, să mă aresteze !

Strigă toate astea cu o voce stridentă, aproape schelălăită, şi bătînd din picioare în podea.

— Te aprob, zisei eu intenţionat şi cît mai calm, deşi mi-era frică de ceea ce va urma, desigur e mult mai bine aşa, decît să stai şi să te chinuieşti, dar nu-ţi aprob starea de surescitare în care te afli ; uite în ce hal eşti şi cum poţi să te duci în halul acesta acolo ! II jaut etre digne et calme

453

avec Lcvibke. * într-adevăr, ai putea să te năpusteşti asupra cuiva acolo şi să-l muşti.

— Mă predau eu singur. Mă duc drept în gura leului...

— Merg şi eu cu dumneata.

— Nici nu m-am aşteptat la mai puţin din partea dumi-tale, şi îţi accept sacrificiul, sacrificiul unui prieten adevărat, dar numai pînă la intrare, numai pînă la intrare : dumneata nu trebuie, n-ai dreptul să te compromiţi de aci încolo, arătîn-du-te în societatea mea. O, croyez moi, je remis calme ! ** Mă simt în clipa aceasta â /a hauteur de tout ce qn'il y a de plus sacre...***

— Poate că voi intra şi în casă împreună cu dumneata, îl întrerupsei eu. Ieri am fost înştiinţat din partea comite­tului lor stupid, prin Vîsoţki, că cei de acolo contează pe mine şi mă invită să iau parte la festivitatea de mîine ca supra­veghetor de ordine, sau cum i se mai spune... adică să fiu unul din cei şase tineri care sînt desemnaţi să supravegheze tăvile, să facă curte doamnelor, să indice oaspeţilor locurile şi să poarte o fundă de panglici albe şi roşii pe umărul stîng. Intenţionam să refuz, dar acum de ce n-aş intra în casă sub pretextul solicitării unor explicaţii din partea Iuliei Mihai-lovna personal... Şi astfel vom intra împreună.

El ascultă, dînd din cap, dar avui impresia că nu înţe­legea nimic. Stătea în prag.

— Cher, întinse el mîna spre colţul unde ardea candela. cher, niciodată n-am crezut în asta, dar... fie, fie ! (îşi făcu semnul crucii.) AUons ! ****■

„Aşa e mai bine, gîndii eu, ieşind împreună cu dînsul în pridvor, pe drum luăm puţin aer proaspăt, ne vom potoli, ne întoarcem acasă şi ne culcăm apoi să ne odihnim..."

Dar socoteala mea nu se adeveri. Tocmai pe drum inter­veni ceva care îl zgudui şi mai mult pe Stepan Trofimovici, i'ăcîndu-l să rămînă şi mai hotărît în decizia sa... îneît, măr­turisesc, nici nu m-aş fi aşteptat din partea prietenului nostru ia explozia de energie impetuoasă de care dădu dovadă în dimineaţa aceea. Săracul, bunul meu prieten !

* Trebuie să iii demn şi calm cu Lombke. (Fr.) +* O, crede-mă, voi ti calm ! (Fr,) *♦* La înălţimen a tot ce este mai sfînt. (Fr.) ■**** Să mergem ! (Fr.)

454

Capitolul al zecelea FLIBUSTIERH. O DIMINEAŢA FATALĂ

întîmplarea ce ne aştepta pe drum era de asemenea din­tre cele mai surprinzătoare. Dar să urmărim faptele petrecute în ordinea desfăşurării lor. Cu o oră înainte ca noi, Stepan Trofimovici şi cu mine, să ieşim în stradă, prin oraş trecea sub ochii curioşilor un grup numeros de vreo şaptezeci de oameni, sau şi mai mulţi poate, muncitori de la fabrica fra­ţilor Şpigulin. Păşeau în ordine, aproape într-o tăcere deplină, încolonaţi în rînduri regulate. Mai tirziu s-a spus că aceşti şaptezeci de oameni erau reprezentanţi ai celor nouă sute de muncitori din fabrică delegaţi să meargă la guvernator şi, în lipsa proprietarilor, să-i solicite acestuia ocrotire împo­triva abuzurilor administratorului fabricii, care închmnd în­treprinderea şi concediind muncitorii îi înşelase la socoteli, fapt asupra căruia nu există acum absolut nici un fel de în­doială. Unii pină şi astăzi resping afirmaţia că aceştia repre­zentau un grup de delegaţi aîeşi, suşţinînd că şaptezeci de oameni ar fi fost un număr exagerat pentru o asemenea de­legaţie, şi că această mulţime era compusă din cei mai nedreptăţiţi, care porniseră să ceară în numele lor personal ocrotire, îneît n-a" fost de fapt nici pomeneală de acea „răz­vrătire'' generală in fabrică, despre care s-a vorbit şi s-a scris atîta mai tîrziu. Alţii susţineau cu spume la gură că aceşti şaptezeci de oameni nu erau simpli nemulţumiţi, ci adevăraţi răzvrătiţi politici, oameni dintre cei mai turbulenţi, care fuseseră aţiţaţi şi de nişte manifeste subversive. într-un cuvînt, nici pînâ astăzi nu se ştie precis dacă a existat real­mente vreo influenţă sau vreo acţiune de instigare din afară. Părerea mea personală este că muncitorii n-au citit asemenea manifeste subversive, şi chiar dacă le-ar fi citit, n-ar fi în­ţeles nici un cuvînt, fie chiar şi pentru simplul fapt că autorii acestor foi, cu toată violenţa stilului, scriu foarte confuz, întrucît însă muncitorii fabricii într-adevăr avuseseră de su­ferit şi erau nemulţumiţi, iar poliţia căreia i se adresaseră n-a vrut să le ia apărarea, n-a fost nimic mai firesc ca ei să ajungă la ideea că n-au altă ieşire decît să se adreseze în

435

masă „generalului însuşi" şi dacă se poate chiar cu jalba în proţap, să se posteze în ordine în faţa intrării clădirii reşe­dinţei sale şi, în clipa cînd se va arăta căpetenia guberniei, să se arunce cu toţii în genunchi cerînd ocrotirea sa provi­denţială. Cred că în cazul de faţă nu era nevoie nici de răs­coală, nici chiar de delegaţi, întrucît calea aceasta este uzi­tată din vechime, este o cale de tradiţie istorică ; poporul rus, din moşi strămoşi, îndrăgise aceste apeluri directe către „însuşi generalul", fie şi numai din plăcerea de a sta cu el de vorbă, independent de rezultatul în sine la care ar duce această discuţie.

De aceea sînt absolut convins că deşi Piotr Stepanovici, Liputin, poate că şi altcineva, poate chiar şi Fedka, circula­seră în prealabil printre muncitori (întrucît în privinţa aceasta într-adevăr există indicii destul de serioase) şi stătuseră de vorbă cu unii dintre ei, în orice caz nu mai mult decît cu vreo doi-trei sau, hai să zicem, cu cinci oameni, doar ca o încercare, aceste convorbiri ale lor nu avuseseră nici un efect. In ce priveşte răzvrătirea, chiar dacă muncitorii înţeleseseră cîte ceva din propaganda lor, sînt sigur că le-au şi întors spatele imediat, încetînd să-i mai asculte şi socotind că nu le arde lor acum de asemenea bazaconii. Altfel se prezentau lucrurile în cazul lui Fedka : acesta mi se pare că avusese mai mult succes decît Piotr Stepanovici. După cum s-a con­statat mai tîrziu, la incendierile care au provocat focul în oraş trei zile mai tîrziu, împreună cu Fedka, luaseră parle şi doi muncitori de la fabrică, iar cam peste o lună fuseseră prinşi încă trei foşti muncitori ai fabricii care se îndelet­niceau prin judeţ cu incendieri şi jafuri. Şi chiar dacă Fedka izbutise să atragă pe unii muncitori pentru o acţiune directă, imediată, nu mai puţin adevărat este însă că îndemnul lui s-a soldat doar cu înhăitarea celor cinci, de vreme ce despre nimeni altul nu s-a mai auzit aşa ceva.

Oricum o fi fost — muncitorii ajunseră în sfîrşit în grup compact pe mica piaţetă din faţa edificiului de reşedinţă a guvernatorului rînduindu-se tăcuţi, într-o ordine perfectă. Apoi rămaseră cu gurile căscate spre uşa de intrare aştep-tînd urmarea. Mi s-a spus că ei îşi scoaseră căciulile chiar în clipa cînd se rînduiră, adică cu o jumătate de oră înainte de apariţia stăpînului guberniei, care, ca un făcut, nu se afla acasă. Bineînţeles imediat sosiră organele poliţieneşti, la în­ceput figuri răzleţe, pe urmă în formaţiuni complete ; şi bine-

456

înţeles aceştia începură să dea porunci ameninţătoare ca mul­ţimea să se împrăştie. Dar muncitorii rămaseră dîrji, ca o turmă de oi ajunsă cu botul în gard, şi răspundeau laconic că ei au venit la „generalul însuşi" ; hotărîrea lor fermă era evi­dentă. Strigătele de somaţie nefireşti încetară şi le luă locul o schimbare de atitudine mai chibzuită, cu dispoziţii date în şoaptă şi îngrijorări sumbre ale şefilor cu sprîncenele încrun­tate. Comisarul preferă să aştepte sosirea lui von Lembke. Este cu totul inventată afirmaţia că acest comisar ar fi apărut într-o trăsură înhămată cu trei cai minaţi în goană şi că imediat ar fi început să dea cu pumnii în cei adunaţi. Era un om căruia îi plăcea într-adevăr să circule în goană mare în trăsura lui vopsită la spate in galben şi pe măsură ce „lăturaşii aţîţaţi pînă la desfrîu" luau din ce în ce mai mult vînt, entuziasmînd pe toţi negustorii din piaţa halelor, el ae ridica în picioare ţinîndu-se de o curea fixată anume pentru aceasta, în spatele caprei vizitiului, şi întinzîndu-şi mîna dreaptă în aer contempla în felul acesta oraşul. Dar în cazul de faţă el nu lovi pe nimeni, cu toate că nu era eircius să nu fi slobozit şi un cuvinţel mai tare, dar a făcut-o exclusiv numai ca să-şi menţină popularitatea. Era şi mai absurdă afirmaţia că fuseseră scoase unităţi de soldaţi cu baionetele la armă şi că telegrafic s-ar fi cerut de undeva să se trimită tunuri şi detaşamente de cazaci : sînt baliverne pe care nu le mai cred acum nici născocitorii lor. Tot atît de absurdă era şi afirmaţia că fură aduse tulumbele pompierilor care împroş-cară mulţimea cu jeturi de apă. Pur şi simplu Ilia Ilici, şeful poliţiei, înfierbîntat, strigase că o să-i bage pe toţi la apă ; din asta probabil s-a ajuns la imaginea unor butoaie cu apă, iar apoi şi tulumbe, cum a şi apărut ulterior în coresponden­ţele ziarelor din capitală. Versiunea cea mai exactă era de­sigur aceea că mulţimea fusese înconjurată pentru început de un lanţ de poliţişti, cîţi se putuseră aduna, iar şeful secţiei întîi fusese trimis special la Lembke şi acesta zburase în tră-surica şefului poliţiei pe drumul spre Skvoreşniki, ştiindu-se că într-acolo plecase cu o jumătate de oră înainte Lembke în caleaşca sa...

Mărturisesc însă că pentru mine rămîne neclară o singură chestiune : cum a fost posibil ca apariţia unui grup, fie chiar şi mai numeros, de petiţionari, de vreo şaptezeci de oameni, adică o simplă mulţime obişnuită de petiţionari, să fie înfă­ţişată chiar de la început ca un act de răscoală ce ameninţa

457

gu subminarea temeliilor statului ? De ce Lembke însuşi s-a agăţat de această idee, cînd a apărut la vreo douăzeci de mi-î ate după plecarea curierului ? înclin să cred (nu este decît o părere a mea personală) că Ilia Ilici, cumătru cu administra­torul fabricii, era interesat să-i prezinte lui von Lembke apa­riţia mulţimii într-o asemenea lumină, ca să nu se ajungă la o cercetare substanţială a acestui caz ; iar versiunea ca atare poliţaiul şi-o construise pe baza unor presupuneri ex­primate de Lembke însuşi. în ultimele două zile guvernatorul avusese cu acesta două consfătuiri secrete, deşi foarte confuze, din care Ilia Ilici se alesese totuşi cu convingerea că guverna­torul se cramponase ferm de ideea efectului incendiar al ma­nifestelor şi că muncitorii fabricii fraţilor Şpigulin fuseseră instigaţi de cineva la răscoală socială şi era într-atît de pornit pe această cale, incit ar fi regretat poate dacă acţiunea de instigare s-ar fi dovedit inexistentă. ,,Vrea să se distingă cumva în faţa mărimilor din Petersburg, gîndi şiretul Ilia Ilici. părăsind cabinetul lui von Lembke, fie cu atît mai bine pen­tru noi,'^;

Sînt încredinţat însă că bietul Andrei Antonovici n-ar fi dorit o asemenea răscoală nici chiar pentru a fi remarcat şi distins. Era un funcţionar extrem de conştiincios, care îşi păstrase inocenţa pînă la căsătorie. Şi ce vină avea el că în locul unor inocente stive de lemne şi a unei tot atît de ino­centă Minchen, această prinţesă în vîrstă de patruzeci de ani îl înălţase pînă la nivelul ei ? Ştiu aproape cu certitudine că tocmai din această dimineaţă fatală s-au manifestat la el primele semne evidente ale acelei stări psihice, care l-au dus între zidurile unei instituţii speciale din Elveţia, unde cică îşi adună acum noi forţe. Admiţind însă că tocmai din această dimineaţă au apărut la el aceste semne neîndoielnice de eşu ceva, nu este de loc exclus, după părerea mea, că şi în ajun încă s-ar fi putut ivi asemenea semne, fie chiar şi nu atît de evidente. Din surse cu totul intime (presupuneţi chiar, mă rog, că însuşi Iulia Mihailovna ulterior, şi nu în perioada ei de mare triumf, aproape căindu-se, pentru că o femeie niciodată nu se poate căi deplin, mi-ar fi comunicat o părticică din această istorie) ştiu că Andrei Antonovici a venit la nevastă-sa în ajun, noaptea tîrziu, pe la orele trei spre ziuă, a trezit-o şi i-a cerut să-i asculte „ultimatumul". Cererea era atît de insistentă, îneît femeia a trebuit să se scoale din aşternut, indignată şi cu părul în bigudiuri, şi s-a aşezat pe o cana-

458

peluţă, cu un dispreţ sarcastic, să-l asculte totuşi. Abia atunci, pentru prima oară, îşi dăduse ea seama cit de avansată era la Andrei Antonovici starea lui şi se îngrozi. Ar fi fost cazul, in sfîrşit, să-şi revină şi să se îmblînzească, dar ea, învin-gîndu-şi groaza, se îndîrji şi mai mult. Avea, ca toate soţiile, probabil, o manieră proprie de comportare faţă de Andrei Antonovici, verificată de atîtea ori şi care nu o dată îl ducea la exasperare. Maniera Iuliei Mihailovna consta în adoptarea unei atitudini de tăcere dispreţuitoare timp de o oră, două ore, douăzeci şi patru ore, ba chiar şi pe timp de cîteva zile, o tăcere din care nu ieşea orice ar fi spus el, orice ar fi făcut, chiar dacă ar fi încercat să se arunce de pe fereastra etajului trei, procedeu insuportabil pentru un om mai sensibil ! Fie că voia să-şi pedepsească soţul pentru greşelile lui din ulti­mele zile, pentru invidia lui stupidă faţă de capacităţile ei administrative ; fie că era revoltată pentru felul critic cu care privea el comportarea ei faţă de tineret şi de întreaga noastră societate, fără să poată înţelege scopurile ei subtile şi de abilă pieviziune politică ; fie că era supărată pentru gelo­zia lui obtuză şi absurdă faţă de Piotr Stepanovici, în orice caz Iulia Mihailovna era ferm hotărîtă să rămînă neîndu­plecată, chiar şi în ceasul acesta al treilea din noapte, cu toată tulburarea nemaipomenită a lui Andrei Antonovici. Plimbîndu-se, scos din fire, în toate direcţiile pe covoarele buduarului ei, el îi spuse totul, totul, e adevărat foarte inco-herent, dar tot ce se adunase în sufletul lui, pentru că „de­păşea orice limită". începu prin a-i declara că toată lumea îşi bate joc de el şi că „este dus de nas". .,Puţin îmi pasă de expresii, ţipă el imediat, surprinzîndu-i zîmbetul, lasă să fie nas», dar este adevărat !... Nu, doamnă, a sosit momen­tul ; să ştii că nu-mi arde de rîsete şi de tertipurile cochetă­riei femeieşti. De data aceasta nu mai sîntem în buduarul unei femei simandicoase, ci două fiinţe abstracte într-un aerostat, care ne-am întîlnit ca să ne spunem tot adevărul. (Vorbea confuz, fireşte, şi nu găsea formulele¹ corespunzătoare pentru a-şi exprima ideile, de altfel, foarte juste.) Dum­neata, dumneata eşti aceea, stimată doamnă, care m-ai scos din poziţia pe care o aveam, şi am acceptat acest loc numai pentru dumneata, din cauza vanităţii dumitale... Zîmbeşti ironic ? Nu te grăbi să triumfi. Să ştii, doamnă, să ştii că eu m-aş fi priceput, aş fi fost în stare să fac faţă cerinţelor acestui post, şi nu numai unui singur post ca acesta, ci şi a altor

459

zeee asemenea posturi, pentru eă sînt om capabil ; dar cu dumneata, doamnă, alături de dumneata, îmi este imposibil ; pentru că alături de dumneata capacităţile mele sînt anihi­late. Două centre nu pot coexista, iar dumneata ai instituit două, unul la rnine, altul la dumneata, în buduarul dumitale, două centre ale autorităţii, doamnă, dar eu nu mai pot to­lera aşa ceva, nu mai pot ! în serviciu, ca şi în căsnicie, există un singur centru, doua centre sînt imposibile... Care a fost atitudinea dumitale faţă de mine ? continuă el să-şi descarce mînia. -Căsnicia noastră consta numai în faptul că dumneata, tot timpul, oră de oră, îmi demonstrai că eu sînt o :nulitate, că sînt un nerod şi chiar ticălos, iar eu tot timpul, oră de oră, şi în chipul cel mai umilitor mă vedeam obligat să-ţi demonstrez că nu sînt o nulitate, nu sînt un nerod, şi că toţi sînt impresionaţi de nobleţea mea sufletească. Spune şi dumneata dacă nu este umilitor pentru ambele părţi ?" Aci el se porni să bată mărunt în covor cu ambele .picioare, îneît lulia Mihailovna se văzu nevoită să schiţeze •o pornire de a se ridica de pe canapeluţă, cu un aer de severă demnitate. Dumnealui se potoli îndată, în schimb însă apăsă pe coarda sentimentală, izbucnind în lacrimi (da, în jhohote de plîns), lovindu-se în piept cu pumnul timp ds aproape cinci minute şi pierzîndu-şi cumpătul din ce în ce mai mult din cauza tăcerii profunde a Iuliei Mihailovna. în sfîrşit, făcînd o gafă iremediabilă, mărturisi că este gelos pe Piotr Stepanovici. Dîndu-şi seama pe loc de această gafă stupidă, el se înfurie de tot şi zbieră că „nu va permite ne­garea lui Dumnezeu" ; că el va desfiinţa „salonul ei deşănţat al celor fără credinţă" ; că un guvernator este chiar obligat să creadă în Dumnezeu, „şi că prin urmare şi soţia lui" ; că nu va mai îngădui prezenţa acestor tineri; că „dumneata, dumneata, doamnă, ar trebui, apărîndu-ţi propria dumitale demnitate, să stai de veghe la bunul renume al soţului du­mitale, să-i sprijini inteligenţa, chiar dacă el ar fi lipsit de aptitudini potrivite (or, eu nu sînt de loc lipsit de asemenea aptitudini!), pe cînd dumneata, tocmai dumneata eşti aceea care atrage asupra mea dispreţul tuturor, dumneata eşti aceea care ai dat tonul acestei atitudini!..." Mai strigă că el va nimici problema feminină, eă va stîrpi pînă şi amintirea acestei probleme, că festivitatea stupidă pe bază de subscrip­ţii în folosul învăţătoarelor (dracul să le ia !) o va interzice chiar mîine şi-i va alunga pe toţi; că va expulza chiar mîine

4G0

din raza guberniei pe cea dintîi învăţătoare ce se va nimeri, sub escortă de cazaci ! „înadins, înadins ! ţipă el. Ştii dum­neata, strigă el, ştii că ticăloşii dumitale aţîţă oamenii din fabrică şi că acest lucru a ajuns la cunoştinţa mea ? Ştii că ei difuzează înadins manifeste, în-na-dins ! Ştii că eu cunosc numele a patru ticăloşi din ăştia şi simt că înnebunesc, înne­bunesc definitiv, definitiv !!!..." Aci însă lulia Mihailovna îşi întrerupse tăcerea şi îi declară grav că şi ea ştie de mult des­pre aceste uneltiri criminale şi că toate acestea sînt prostii, că el o ia prea în serios, iar în ce-i priveşte pe ştrengari ea cu­noaşte numele nu numai celor patru, ci numele tuturor (aci ea minţi) ; dar că n-are de gînd de loc să înnebunească din această cauză, ci dimpotrivă încrederea ei în propria-i inte­ligenţă se întăreşte şi că speră să dirijeze totul spre un final armonios : să încurajeze tineretul, să-l readucă la bunul-simţ, făcîndu-l să asculte de glasul raţiunii, să demonstreze brusc şi prin surprindere că uneltirile lor sînt cunoscute şi apoi să le indice perspectiva unor noi scopuri pentru o activitate rezonabilă şi mai luminoasă. Ei bine, nu vă închi­puiţi ce se petrecu atunci cu Andrei Antonovici ! Aflînd că Piotr Stepanovici iar îl păcălise, bătîndu-şi joc atît de gro­solan de el, dezvăluindu-i ei mult mai înainte şi mult mai multe decît lui şi că, în sfîrşit, poate că însuşi Piotr Stepa­novici era uneltitorul principal şi instigatorul tuturor acţiu­nilor criminale, furia lui Andrei Antonovici ajunse la paro­xism. „Să ştii, femeie nesăbuită, şi plină de venin ce eşti, explodă el rupînd deodată toate zăgazurile, să ştii că pe acest amant nemernic al dumitale îl arestez îndată, îl pun în lanţuri şi-l voi închide în cazemată sau mă arunc îndată eu însumi sub ochii tăi pe fereastră !" La această tiradă lulia Mihailovna, cu faţa înverzită de furie, izbucni într-un hohot de rîs nestăpînit, prelung şi răsunător, cu triluri şi tremoluri, exact ca pe scena teatrului francez, cînd o actriţă pariziană, angajată pentru o sută de mii de ruble să joace rolul unei cochete, rîde în faţa soţului care a îndrăznit să fie gelos. Von Lembke dădu să se repeadă spre fereastră, dar se opri brusc ca înţepenit pe loc, îşi încrucişa braţele pe piept şi, cu faţa albă ca varul, o privi cu nişte ochi seînteietori pe femeia care rîdea. „Ştii tu, ştii tu, lulia... zise el sufocîndu-se şi cu un glas implorator, ştii tu că eu aş fi în stare de cine ştie ce?" Dar la o nouă explozie şi mai puternică de hohot ce urmă după ultimile lui cuvinte, Lembke scrîşni din dinţi,

461

gemu şi briac se năpusti, dar nu spre fereastră, ci asupra soţiei sale, ridicînd ameninţător pumnul ! Dar nu lăsă să i se abată pumnul, nu, de trei ori nu ; în schimb dispăru ful­gerător. Nemaidîndu-şi seama ce i se întîmplă, ajunse în goana mare în cabinetul său, se aruncă aşa îmbrăcat cum era, cu faţa în jos, pe aşternutul divanului pregătit pentru el, se înfăşură cu mişcări convulsive trăgînd cearceaful pînă peste cap şi zăcu astfel vreo două ore, fără somn, fără gîn-duri, cu inima ca de piatră şi cu sufletul amorţit într-o dis­perare neclintită. Uneori numai, tresărea din tot corpul, scu­turat de fiori de febră dureroasă. Ii mijiră prin cap diferite lucruri confuze, cu totul anapoda : ba se gîndea, de pildă, la un orologiu vechi de perete, pe care-l avusese acum cincispre­zece ani în urmă la Petersburg şi căruia îi căzuse minutarul ; ba la funcţionarul vesel Millebois şi cum împreună cu acesta prinsese într-o zi o vrabie, în parcul Alexandrovski şi prin-zînd-o, îşi aduseseră aminte rîzînd în hohote, ce răsunaseră în tot parcul, că unul din ei avea deja gradul de asesor de colegiu. îl fură somnul, cred, abia pe la ora şapte dimineaţa şi dormi cu voluptate, în visuri agreabile. Trezindu-se pe la ora zece, el sări brusc din aşternut, îşi aduse aminte de toate şi se lovi tare cu palma pe frunte ; refuză gustarea ; nu-l primi nici pe Blum, nici pe şeful poliţiei, nici pe funcţionarul venit să-i dea de ştire că membrii unei adunări guberniale îl aş­teaptă să prezideze şedinţa din acea dimineaţă ; nu voi să asculte şi nu înţelegea nimic, se repezi ca un nebun în apar­tamentul luliei Mihailovna. Acolo, Sofia Antropovna, o bă-trînică dintr-o familie de nobili scăpătaţi, care se aciuiase de mult pe lîngă Iulia Mihailovna. îi spuse că încă de pe ia ora zece soţia sa a binevoit să plece, într-o mare companie, în trei trăsuri, la Varvara Petrovna Stavroghina, cn să vadă locul pregătit la Skvoreşniki pentru viitoarea, cea de-a doua serbare proiectată, ce urma să aibă loc peste două săptămîni, şi că aşa fusese înţelegerea cu Varvara Petrovna încă de acum trei zile. Uluit de această veste, Andrei Antonovici se întoarse în cabinetul său strigînd nerăbdător să i se pună caii la trăsură. Cu greu izbuti să aştepte pînă ce trăsura traso la scară. Sufletul lui rîvnea la Iulia Mihailovna : s-o vadă nu­mai, să stea în preajma ei măcar cinci minute ; îl va observa poate, îl va privi, îi va zîmbi ca altădată, îl va ierta, o, o ! „Dar de ce întîrzie trăsura ?" Cu un gest automat deschise cartea groasă ce se afla pe masă (uneori încerca să-şi ghi-

462

ceaşcă astfel după carte, o deschidea la întîmplare şi citea primele trei rînduri de la începutul paginei din dreapta.) ■îi ieşi : ,,Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possible" *. Voltaire, Candide. Scuipă şi alergă să urce în trăsură : „La Skvoreşniki !" Vizitiul povesti pe urmă că boie­rul îl îndemna tot drumul să mine cît mai repede, dar cînd se apropiară de conacul moşiei, porunci să întoarcă şi să mîne înapoi în oraş : „Mai repede, te rog, mai repede". „înainte de a ajunge la centura oraşului, excelenţa-sa îmi porunci să opresc, ieşi din trăsură şi trecînd peste drum porni pe cîmp ; crezui că pentru vreo nevoie oarecare, dar se opri numai aşa, ca să privească floricelele, şi rămase mult timp astfel, mi se păru nu ştiu cum prea ciudat, zău, începui să cad la îndoială." Aşa suna mărturia vizitiului. Mi-aduc aminte starea timpului din acea dimineaţă : era o zi senină şi rece, cu vînt de sep­tembrie ; în faţa lui Andrei Antonovici ieşit în cîmp se în­tindea un peisaj aspru de ogoare despuiate de semănăturile de peste vară ; suflul şuierător al vîntului legăna probabil nişte rămăşiţe de floricele îngălbenite, moarte... Simţise cum­va nevoia să-şi compare destinul cu al acestor floricele pir­pirii bătute de vitregia timpului de toamnă ? Nu-mi vine a crede. Ba înclin să cred mai mult că n-avusese un asemenea imbold şi nici nu-şi amintea nimic despre floricele, cu toată mărturia vizitiului şi a şefului secţiei întîi de poliţie care toc­mai atunci ajunsese acolo în trăsura comisarului, şi care sus­ţinea mai tîrziu că îl găsise într-adevăr pe guvernator cu un bucheţel de flori galbene în mînă. Acest poliţist, reprezentant tipic al tagmei care întruchipa gradul extatic al freneziei ad­ministrative, cu numele de Vasili Ivanovici Flibustierov, fusese numit recent în oraşul nostru, dar se şi distinsese prin zelul său exagerat şi zgomotos, prin ardoarea sa exacerbată în exe­cutarea tuturor ordinelor şi prin starea sa nativă de ebrietate.

Sărind din trăsurică şi fără a-şi face gînduri la vederea ocupaţiei şefului guberniei se repezi spre dînsul şi, cu un aer dement, dar convins, raportă într-o răsuflare că ,,în oraş nu e linişte".

— Cum ? Ce doreşti ? se întoarse către el Andrei Antono­vici cu o faţă severă, dar fără nici un fel de mirare sau lică­rire de gînd la trăsură şi vizitiu, ca la el în cabinet.

* Totul e cit se poate de bine în cea mai bună lume cu putinţă. (Fi.)

463

■— Şeful secţiei întîi, Fiibustierov, excelenţa-voastră. în oraş e răscoală.

— Flibustierii^{i4 ? întrebă Andrei Antonovici, dus pe gîn-duri.

— întocmai, excelenţa-voastră. S-au răsculat cei de la fa­brica Şpigulin.

— De la fabrica Şpigulin !...

Ceva îi miji parcă în memorie guvernatorului la auzul cuvintelor „fabrica Şpigulin". Tresărind îşi duse degetul la frunte : „Cei de la fabrica Şpigulin !" Tăcut şi la fel de îngîn-durat porni fără grabă spre trăsură, urcă şi porunci să fie dus în oraş. Poliţistul îl urmă în trăsurica lui.

îmi închipui că îşi imagina vag pe drum numeroase lucruri foarte interesante, pe teme diferite, dar nu cred să fi avut vreo idee precisă sau vreo intenţie clară la sosirea sa în piaţa din faţa edificiului reşedinţei guberniale. De îndată ce zări însă mulţimea de „răsculaţi", postată ferm în rînduri neclin­tite, cordonul de poliţişti şi pe neputinciosul (poate că inten­ţionat neputinciosul) poliţai şi privirile pline de aşteptare aţintite spre dînsul, sîngele îi năvăli în inimă. Palid la faţă, el coborî din trăsură.

—■ Jos căciulile ! rosti el abia perceptibil şi sufocîndu-se. în genunchi ! ţipă el deodată şi tocmai în această explozie neaşteptată şi pentru el însuşi trebuie căutată poate şi expli­caţia la tot ce urmă apoi în această afacere. Totul se petrecu aşa cum se întîmplă la săniuş ; este imposibil ca săniuţa, o dată pornită în zbor vertiginos de sus, să se oprească în mij­locul dealului. Ca un făcut şi în pofida firii sale, Andrei An­tonovici se distinsese toată viaţa lui prîntr-o fire calmă şi niciodată nu strigase la nimeni şi nu bătuse din picioare ; cu asemenea oameni e mare primejdie, dacă se întîmplă vreo­dată ca săniuţa lor s-o ia razna neaşteptat de pe vîrful dealu­lui. Totul se învîrteji înaintea ochilor lui.

— Flibustierilor ! ţipă el şi mai ascuţit, şi mai absurd, şi vocea i se frînse. Se opri, neştiind încă ce avea de făcut, dar simţind prin toate fibrele fiinţei sale că va face ceva, negreşit.

„Doamne !" se auzi un suspin din mulţime. Un flăcău în­cepu să-şi facă semnul crucii; trei-patru inşi într-adevăr dă­dură să se lase în genunchi, dar ceilalţi se urniră în masă cu vreo trei paşi înainte şi deodată, prinzînd glas, începură să strige cu toţii : „Excelenţa-voastră... ne-am tocmit cu patru-

464

zeci de copeici... directorul... n-ai voie să vorbeşti" etc. etc. Nu se putea înţelege nimic.

Vai ! Anton Antonovici nu era în stare să priceapă : bu­cheţelul de floricele mai era încă în mîinile sale. Răscoala era pentru el tot atît de evidentă, cum îi erau de -evidente mai deunăzi lui Stepan Troi'imovici chibitcele. Iar în rîndurile mul­ţimii de „rebeli", cu ochii căscaţi spre dînsul, umbla agitat Piotr Stepanovici „aţiţîndu-i" şi a cărui imagine nu-l pără­sise de ieri nici o clipă, acelaşi Piotr Stepanovici pe care-l ura atîta...

— Vergile ! strigă el la fel de neaşteptat.

Se aşternu o tăcere mormîntală.

Iată, deci, cum s-au desfăşurat lucrurile chiar de la în­ceput, judecind după datele cele mai precise şi după unele presupuneri ale mele. De aci încolo aceste informaţii devin mai puţin precise, ca şi presupunerile mele de altfel. Cu toate că printre acestea nu lipsesc şi unele fapte concrete.

în primul rînd, snopul de vergi apăru surprinzător de re­pede ; fuseseră probabil pregătite între timp de zelosul şef al poliţiei. Totuşi nu fură pedepsiţi decît vreo doi inşi, hai să zicem trei, dar nu cred ; insist asupra acestui fapt. E o pură ■născocire că fuseseră pedepsiţi toţi sau cel puţin jumătate din mulţime. E absurdă apoi şi afirmaţia că o oarecare doamnă săracă din nobilimea scăpătată, trecînd pe acolo, fusese prinsă şi ea şi supusă execuţiei, şi totuşi mi-a fost dat să .citesc eu însumi aşa ceva mai tîrziu într-o corespondenţă publicată de unui din ziarele petersburgheze. S-a vorbit mult la noi despre o biată pensionară de la azilul de bătrîni de lîngă cimitir, cu numele de Avdotia Petrovna Tarapîghina, care întorcîndu-se dintr-o vizilă în azilul său şi trecînd întîmplător prin piaţă s-ar fi băgat şi ea printre cei ce se uitau cu o curiozitate fi­rească la ceea ce se petrecea şi ar fi exclamat : „Ce ruşine !" şi ar fi scuipat cu acest prilej. Pentru acest fapt, cică, au pus mîna şi pe dînsa „supunînd-o la bătaia cu vergile". în legă­tură cu acest caz au apărut în ziare nu numai informaţii în acest sens, dar în oraşul nostru s-a iniţiat la repezeală şi o chetă pe bază de listă de subscripţii. Personal şi eu am sub­scris douăzeci de copeici. Şi ce credeţi ? Se constată astăzi că nici n-a existat la noi vreo bătrînă cu numele de Tarapîghina internată în azil ! M-am dus personal să mă conving în azilul respectiv : nu se ştia acolo nimic despre o presupusă pensio­nară Tarapîghina ; mai mult, se simţiră chiar jigniţi, cînd le

465