Emanuel Le Roy Ladurie

— Cum să nu jiu supărată, mi-a răspuns ea, dacă, într-un timp atât de scurt, am pierdut patru copii frumoşi?

— Cumătră, nu fii necăjită, i-am spus, ai să-i regăseşti.

Da, în paradis.

Nu, ai să-i regăseşti pe lumea aceasta, foarte bine, căci eşti încă tânără. Vei rămâne iar însărcinată. Sufletul unuia dintre copiii tăi morţi se va întrupa în noul prunc. Şi tot aşa mai departe l

Vedem că Guillaume Austatz, care Se face ecoul spontan al culturii vremii sale, nu găsea neobişnuit să-i prezică opt sarcini în total (patru trecute, patru Viitoare) femeii Munier.

În general, ţăranii din acea epocă – de pildă, Guillaume Austatz, din Ornolac, sau Jean şi Pierre Maury din Montaillou – au sentimentul foarte limpede al presiunii demografice din anii 1300: ea rezultă printre altele, de la marea fecunditate întâlnită mai înainte. Unde. ar putea fi puse, întreabă cei trei bărbaţi în diferite circumstanţe, sufletele acestea, atât de multe, ale tuturor celor ce au murit şi ale celor ce sunt încă vii. Dacă-i pe-aşa, lumea ar fi plină de suflete '. Nici în tot spaţiul dintre oraşul Toulouse şi trecătoarea (pireneeană) de a Merens n-ar încăpea (I, 191 sq.). Din fericire, continuă Guillaume Auatatz, Dumnezeu a găsit n leac foarte simplu pentru această inflaţie Qenerală de suflete. Fiecare suflet slujeşte de l multe ori. lese dintr-un trup omenesc care

Oare Şi intră aproape numaideăt într-altul.

Şi tot aşa mai departe. Prin urmare, metempsihoză este, în multe feluri, corolarul fantas-matic al fecundităţii ridicate din regiunea de munte. Iar aceasta, la rândul ei, este sprijinită de instituţia cheie a casei (domus).

Adevărul este că, teoretic, dogma catară, profesată cu încredere de mulţi montalionezi, dar foarte puţin cunoscută de ei în amănunt, se împotrivea căsătoriei şi, deci, procreaţiei. Ţă-ranii-catari cei mai ciopliţi, ajunşi la rangul de parfait sau de pseudoparfait ca Belibaste,. nu ignorau acest aspect al doctrinei: Vreau, spunea omul cel sfânt, care dorea să „ducă în viaţa cealaltă seminţele din viaţa noastră, prin virginitate” h, ca nici un bărbat să nu se împreuneze trupeşte cu o femeie; nu vreau ca din ei să se nască, fu sau fiice. Căci, dacă în felul acesta, toţi sunt sterpi, toate făpturile lui Dumnezeu vor fi adunate curând (în paradis). Iar rnie îmi place acest lucru. într-o ordine de idei oarecum diferită. am văzut că Pier-re Cler-gue, la Montaillou, încearcă să folosească anticoncepţionale (vrăjite?). Câte persoane puteau însă ajunge, în satul crucilor galbene, până la asemenea rafinamente? Datoria de a fi sterili nu se referea, de altfel, decât la cei cu ranguri printre catari, nu la simplii credincioşi. Ţăranii din Montaillou, chiar când aveau simpatii pentru erezie, continuau deci să procreeze mulţi copii: pământul şi mai ales păşunile, dispensatori de slujbe în economia păstorească, nu lipseau în satele de la altitudine, pentru toată lumea aceasta mică, menită să crească într-o zi. Catalonia, unde nu lipseau, spune Belibaste, nici păşunile, nici munţii pentru oi, îşi descfd-dea larg braţele tinerilor montalionezi excedentari, care nu aveau decât să se ducă acolo să se angajeze ca păstori sau catârgii- (II, 42)-Dacă aşa stau lucrurile, de ce să se sfiască.

— O domus cu mulţi copii, care cresc repede, îb~ semna o domus cu multe braţe de muncă, Pe scurt, o domus bogată. Aşa se explică sau ma” caV se justifică a posteriori prolificitatea, în masculi mititei, a marilor case de patroni din Montaillou: Belot, Maury, Marty şi tutti quanţL Numai cei din ultima generaţie a familiei Cler-' gue, destul de bogaţi ea să nu practice munca manuală, nu erau interesaţi, ca dorrius, de pletora de braţe familiale. Ei se puteau deci înălţa, ca o excepţie, până la o neobişnuită gin-dire' anticoncepţională sau anticonjugaâă, aplicată, la nevoie, în practică.

Numeroşii copii fabricaţi astfel de cele mai multe familii motalioneze nu erau imediat rentabili! Trebuia mai întâi să-i creşti, să-i hrăneşti; la început să-i alăptezi5. în mediile rurale, ca cele care domină în satul nostru, încredinţarea unui copil spre a fi îngrijit de o doică este destul de rară. De fapt, cele <>: fac slujba aceasta nu se prea întâlnesc decât la nobilii, de oarecare însemnătate, şi nici măcar la aceia: una din doamnele din Chateauverdun, care se alătură ereticilor, îşi încredinţează copilul unei doici6. Doamna se desparte totuşi cu mare greutate de copilul el. Profesiunea de doică, pentru pruncii nobili, poate intra, cu o logică perfectă, într-o viaţă de ţărancă: Rous-se Gonaud, fiica unui muntean, este la început slujnică la un nobil, apoi doică la soţia unui alt nobil; între timp, a rămas însărcinată; în continuare, devine amanta, corezidentă, a unui oayle de ţară; îşi sfârşeşte traiectoria ca nevastă legitimă a unui plugar. Acest cvrsn. s este ordonat ca o partitură 7.

Si

Cu toate acestea, la Montaillou, folosirea l°! fi] or. se „Uneşte numai la fetele sărace, să scape de copil ca să poată fi slujnice: de Arsen, aşa cum. am văzut, îşi mută do la o doică rurală la alta, înainte deduce să-şi ia slujba de femeie la toate, în familiei Belot.: acolo se va ocupa, din când „ unul din copiii uneia din fetele In orice caz, în cgea ce priveşte 423 laptele mercenar, cererea, la Montaillou, nu. este foarte mare, iar oferta o poate uneori depăşi. într-o zi, prin 1302, pe la paşti, Brune Pourcel, o biată bastardă cam proastă, pe care noi o cunoaştem bine, primeşte vizita vecinei sale Alazais Rives (I, 382): Alazais, declară Brune, îmi spune să-l aduc în casa ei pe fiul meu Raymond, pe care, pe vremea aceea, îl alăptam, şi care să fi avut vreo jumătate de an.

La mine acasă, adăuga Alazai's, este o femeie din Răzeş care are prea mult lapte.

Nici nu mă gândesc, i-am răspuns eu, laptele acelei femei îmi va îmbolnăvi copilul.

În cele din urmă, cedând stăruinţelor vecinei mele, mi-am dus băiatul acasă la ea; acolo am găsit într-adevăr o femeie dinRazes; se încălzea stând aşezată Ungă foc.

În afara acestor cazuri particulare, sau chiar foarte particulare – femeie slujnică, sau femeie bolnavă – alăptarea maternă este regulă la Montaillou, ca şi în satele analoage; inclusiv printre cele mai bogate familii de crescători de oi °. Alăptarea se poate prelungi destul de mult. Ni se vorbeşte astăzi despre copiii de plugar de odinioară; mai sugeau la sinul mamei şi când trecuseră de doi ani. îşi aduceau scăunelul ca să se poată căţăra pe el şi să apuce sânul. Oare situaţia, în familiile de crescători de oi, de pe valea superioară a râului Ariege şi din Lauragais, pe la 1300-1310, să fi fost cu mult deosebită de aceasta? Fiul Sybillei Pierre, nevasta unui bogat proprietar de pământ şi de stâne, este în vârstă de „unul sau doi ani”. Se mai hrăneşte încă la sânul matern (II, 17). Nu mai este nevoie să insistăm în privinţa aceasta asupra rolului pe care îl joacă alăptatul ca factor statistic de sterilitate provizorie, şi, deci, ca prelungitor al intervalului dintre două naşteri; această amânare cvasianticoncepţională ţine de procese fiziologice. sau pur şi simplu de tabuurile sexuale din timpul lactaţiei.

Alăptarea, din; punctul nostru de vedere de istoric, nu este deocamdată decât un ornament. Adevărata, marea problemă, este aceea a sentimentelor faţă de copilărie, aşa cum au fost ele studiate de Philippe Aries şi apoi de Fran-ţois Lebrun în nişte cărţi importante. Tezele acestor autori sunt cunoscute. Dacă le urmăm, sunt date la iveală două idei centrale.

Dragostea noastră faţă de copilărie, şi faţă de frageda copilărie, este o pasiune rela tiv recentă, creată de cultura religioasă şi laică, la sfârşitul evului mediu şi în epoca mo dernă, la nivelul claselor superioare: familii regale, nobilime, burghezie. Se pare că această înclinaţie în favoarea copiilor mici nu a fost împărtăşită decât încetul cu încetul de clasele inferioare, populare şi ţărăneşti, pentru care moartea unui copil sau a unui prunc a fost multă vreme un eveniment lipsit de impor tanta afectivă 10.

Formularea unui rol specific şi a unei imagini speciale a copilăriei, apoi a adolescen ţei, nu s-a desprins decât treptat, datorită noi lor reprezentări colective pe care le-au impus frecventarea şcolii, crearea de îmbrăcăminte specială pentru fetiţe şi băieţaşi etc. Foarte multă vreme, pentru masa oamenilor din evul mediu, copilul, aşa cum se vede în miniaturile othoniene, nu era decât un model redus al omului în toată firea u.

_ Ie legătură cu aceste teze, mi se pare că se] mpun două remarci prealabile şi parţial cri-”ce. Iată care sunt acelea: a) Cea de a doua parte a concepţiei lui

Aries mi se pare că este mai întemeiată decât

Prima. Rolurile infantile şi juvenile sunt foarte ex^t”^ent-e ^e cu*tura unei anumite epoci:

Iul C*eOi mot*ve s^ credem, chiar de la nivePrincipiilor, că aceste roluri, aşa cum le denoa? tem noi astăzi, nu au fost definite decât inti „rindân schimb, universul sentimentelor e> dintre mamă şi prunc, sau dintre tată şi copilul mic, este. deaj. uns de misteriossituat aproape întotdeauna în afar. a scrisului,.ca să nu acceptăm decât: sub. beneficiu-de. inventar mănunchiul mic de texte şi colecţia de imagini care proclamă cvasirăceala acestor sentimente în vremurile trecute.;: b) Să vorbim despre „texte”. Cvasitotalitatea documentaţiei lui Aries se prijină pe citate ad hoc, extrase diii scriitorii de altădată, şi pe minunata colecţie de tablouri şi de gra vuri, pe care acest istoric, cunoscător al gale riilor de artă, a adunat-o într-un muzeu ima ginar al copilăriei,. –.:

— Insă acest fel de a proceda, oricât ar fi' de seducător, nu ţine oare de un anumit miraj literar? Apariţia sentimentelor faţă de copilărie în literatura beletristică şi în pictură poate fi cumva redusă ipso facto la apariţia sentimentelor faţă de copilărie, în realitatea de masă şi nescrisă, a afectivităţii claselor de jos? Se poate crede, la fel de bine şi cu aceeaşi validitate, că afecţiunea plină de duioşie pentru cei mici exista de multă vreme, ici şi colo, în societăţile ţărăneşti sau meşteşugăreşti n; în-trucât marea cultură, textuală şi picturală, nu s-a hotărât să se intereseze de aceste sentimente decât târziu, din motive ce le sunt specifice.

În privinţa aceasta, să-mi fie îngăduit să revin la un caz menţionat mai înainte: de la Denis de Rougemot încoace, este bine, sau se cuvine, să afirmăm că iubirea-pasiune, aşa cum o încercăm noi din când în când, n-a apărut în Occitania decât într-o perioadă târzie. legată de primele încercări ale poeziei curteneşti. O privire rapidă asupra văii superioare a râului Ariege, în zona rurală, este însă de-ajuns, aşa cum am arătat, să zdruncine serios această convingere „literară”. Ţăranii noştr1 din Montaillou şi din Sabarthes nu citiseră vreodată trubadurii. Influenţa directă a &ceSa tora, aşa cum se poate vedea din documentele de la Parniers sau din altă parte. – nu prea trecea dincolo de cercurile culturale ale nobilimii appameene (III, 328-329) şi ale castelelor din/nunţii din împrejurimi. In ciuda acestei ignorante, sătenii şi sătencele din ţinutul Aillon ştiau, când era cazul, să se poarte ca nişte amanţi rafinaţi: deosebeau iubirea-pasiune, de esenţă romantică, pe care o conjugă cu verbul adcnnare, de iubirea-din-inimă, pentru care verbul diligere era deajuns JB.

Ţăranii nu se gândiseră la această deosebire, din pricina unor influenţe literare indirecte, transmise din om în om. Capacitatea de discriminare între cele două forme de iubire era, de fapt, consubstanţială culturii lor de ţărănoi subtili. Influenţa, de cumva de influenţă era vorba, ar fi de văzut mai curând în sens invers: este, într-adevăr, probabil ca trubadurii să nu fi inventat, ci pur şi simplu să fi dus până la luminarea textului, scris sau cântat, acest cfe-tinguo amoros care, în cultura populară a Occitaniei, a precedat cu mult opera lor u

Ca să ne întoarcem la probema noastră care, în cazul de faţă, este infantilă, trebuie să constatăm că, în adâncul inimii montalioneze şi subartheziene, există, de asemenea, sentimente de afecţiune foarte vii, foarte spontane, foarte pronunţate faţă de copilărie, oricât de minusculă ar putea fi aceasta: aceste sentimente sunt „de întemeiere”, consubstanţiale culturii regionale. Nimic, absolut nimic nu sugerează că trebuie să vedem în ele produsul unei grefe afective, de origine externă, elitistă şi târzie. Istoricii care ar vrea să susţină până la capăt realitatea acestei grefe tardive iau asupra lor,] n toată plenitudinea ei, povara dovezilor.

Să începem aşadar cu începutul: concepţia. ir* clipa căsătoriei, sarcina este acceptată ca °eva normal, natural, chiar dorit. In afara 427 căsătoriei, sentimentele faţă de eventualul bastard sunt încărcate de ambivalenţă, dar nu lipsite dfe o posibilă afecţiune; Sunt 'preot şi nu vreau copii, lasă de înţeles Pierre Clergue in-tr-o primă impulsiune. Ce mă fac daca Tămin însărcinată, voi fi dezonorată, i-o întoarce, la unisson, Beatrice. Apoi, treptat, se operează o schimbare, pozitivă, faţă de o concretizare a dragostei – după moartea tatălui tău, vom avea un copil, va spune în cele din urmă, schim-bându-şi gândurile, preotul către amanta lui (1, 225, 243, 244, 245).

Copilul montalionez începe prin a fi, în multe familii, un foetus „catar'. Foarte repede, acest foetus este Înzestrat cu un suflet. capătă deci o valoare, inclusiv afectivă, care nu poate fi neglijată. Deoarece lumea (spune Vulgata albi-genză răspândită printre ţăranii din ţinutul Aillon) este plină de suflete bătrâne care alergi ca nişte smintite. Dacă sufletele acestea provin de la fostul trup al unui defunct rău, ele se vâră prin orificiu aci hoc în pântecele oricărui animal femelă – căţea, iepuroaică, sau iapă – care a zămislit de curând un embrion neînzestrat deocamdată cu sufletir>. Dacă sufletul rătăcitor vine, dimpotrivă, din învelişul trupesc al unui mort a cărui viaţă a fost neprihănită, are capacitatea de a pătrunde în pântecele unei femei gravide, ca să însufleţească un foetus conceput de curând.

Aşadar, în satul Montaillou catar, foetusul este cu siguranţă bun, de vreme ce este înzestrat, foarte repede, cu un suflet curat. Un motiv în plus ca să fie iubit, încă din pântecele mamei, şi de către aceasta. Sunt însărcinată. Ce voi face cu rodul pe care-l port în pântece, dacă jug cu tine la eretici? (I, 219) spune Beatrice de Planissoâes intendentului ei (cart se grăbeşte să-i propună o soluţie). Unii cititori îmi vor obiecta că această grijă maternă a doamnei din Montaillou faţă de copilul pe care-l va naşte vine de la o femeie nobilă, a cărei inimă este mai iubitoare decât cea a unei ţărănci necioplite. Lucrurile nu stau aşa. O atare obiecţie nu ar face decât să reflecte o. prejudecată de clasă”. Sentimente de nelinişte la fel de afectuoase pentru o progenitură în gestaţie apar la Alazaâs de Bordes, ţărancă simplă din Ornolac:

— Să vedeţi, spune această Alaza'is. De curmă, treceam, cu barca, râul Ariege, care crescuse foarte mult; ne era foarte frică să nu ne răsturnăm şi să ne înecăm. Mai ales mie: căci eram însărcinată (I, 193). Urmarea dialogului arată foarte bine că frica cea mare a AÂazaisei, în această conjunctură de posibil înec, nu era pentru ea însăşi, ci pentru copilul cu care era însărcinată şi care risca să moară o dată cu ea. In afară de aceasta, să fie o în-tâmplare că registrul lui Jacques Fournier ne vorbeşte de anticoncepţie, dar niciodată de avort provocatlf>?

Naşterea unui copil, în aceste condiţii, poate deveni foarte adesea sinonimă cu îngrijorare şi nelinişte. Cu toate acestea, din punct de vedere cultural şi afectiv, ea este simţită ca o bucurie fundamentală: vei avea copii, îl pune Jacques Authie pe diavol să spună, într-o predică adresată lui Pierre Maury (III, 130). Şi, chiar şi de un copil, când îl vei avea, te vei bucura mai mult decât pentru toată odihna de care te bucuri acum în paradis. Misionarul catar, povestind un mit, pune predica aceasta în gura lui Satan, care rosteşte un discurs pentru spiritele cerului, menite căderii. însă un asemenea discurs reflectă foarte bine atitudinea spontană a sătenilor – favorabilă naş-teriior şi prietenoasă faţă de copil – împo-triva căreia catarismul oficial nu are ce să facă. nsuşi Pierre Maury, şi câţi alţii împreună cu ella Montaillou şi în alte părţi, ştiu că botezul este un prilej de sărbătoare şi de bucurie, care ^f tranformă în prietenii trainice cu cumetrii! cumetrele, foştii naşi şi naşe: îţi faci o mulţime de cumetri şi de cumetre, dacă botezi copii – îţi risipeşti avutul cu lucrurile acestea, dar legi prietenii (III, 185)., îi spune Belibas. Le, pe un ton de reproş, lui Pierre Maury. Omul cel sfânt n-are deeât să critice. Noul născut, căruia nu-i place eând preotul îl stropeşte cu apă (II, 52), poate, la rândul lui, să zbiere şi să plângă: ceea ce nu înseamnă că botezul nu este izvor de bucurie colectivă.

Chiar din primele luni ale copilaşului, mămicile din Ariege practică alintul şi răsfăţul, pe care Philippe Aries ni le va prezenta, cam la repezeală, drept o invenţie recentă a perioadei moderne, sau de la sfârşitul evului mediu 17. Să vedem textul lui Raymond Roussel, relativ la o localitate de pe valea superioară a râului Ariege: Raymond, intendent rural, descrie, cu precizie, practicile văzute la faţa locului; nu mai erau socotite noi, încă din prima jumătate a secolului al XHI-lea: Alicia şi Serena erau doamne de Chatcauverdun. Una din ele avea un copil în leagăn; a vrut să-l vadă înainte de a pleca (pleca să se alăture. ereticilor); văzându-l, l-a sărutat; alunei, copilul a început să rida; înainte de a ieşi din încăperea unde era culcat copihil, s-a întors din nou la el; copilul a început din nou să rida; şi tot aşa, de mai multe ori. Incit, mama nu izbutea să se despartă de copil. Văzând aceasta, i-a spus slujnicei:

— Du-l afară din casă.

Astfel, a putut şi ea să plece (I, 221). Să plece în călătoria la capătul nopţii, călătorie ce avea s-o ducă până la rug pe această mama iubitoare.

În această ambianţă de netăgăduită afecţiune, moartea sau doar boala copilului mic, sau despărţirea de el1S, pot fi şi sunt adesea sursă de durere, de autentică suferinţă pentru inima părinţilor. Cu deosebire, bineînţeles, pentru cea a mamei. Toate acestea erau reale, în ciuda celor ce vor putea scrie istoricii vremurilor noastre pentru a dovedi contrariul. In satul nostru, povesteşte Guil-laume Austatz, bayle de Ornolac, trăia, în casa elt o femeie numită Bartholomette d'Urs (era soţia lui Arnaud d'Urs, originar din Vicdessos). Avea lin copil mic, pe care-l culca cu ea în pat. într-o dimineaţă, trezindu-se din somn, a găsit copilul mort Ungă ea. S-a pus dintr-o dată pe plâns şi pe văitat.

— Nu plânge, i-am zis eu. Dumnezeu va da sufletul copilului mort viitorului copil, fată sau băiat, pe care-l vei zămisli. Sau de nu (dacă nu se va petrece această metempsihoză), sufletul acerta se va duce în altă parte unde-i va fi bine (I, 202).

În faţa durerii unei mame, Guillaume Austatz a. scornit numaidecât ceva ca s-o mângâie, ceva pe bază de metempsihoză şi care se mai văzuse în spusele lui. Avea să plătească acest soi de condoleanţe cu. opt ani de temniţă, urmaţi de obligaţia de a purta crucile galbene J!).

Tristeţea părinţilor rurali la moartea progeniturii lor, infantile sau juvenile, reprezintă un fapt atestat pretutindeni pe valea superioară a râului Ariege. Faptul acesta ne îndeamnă să nu-i ascultăm decât cu precauţie pe cercetătorii, oricât de eminenţi ar fi ei, care ne vorbesc despre descoperirea sentimentului copilăriei, în rândul elitelor, în vremurile moderne; care ne vorbesc şi despre o aşa-zisă indiferenţă faţă de copilărie, în clasele populare sau ţărăneşti, chiar şi burgheze, în epoca foarte vechilor regimuri. Cu siguranţă că dragostea eŞte, în ultimă instanţă, interesată. Copilul, va creşte, însemnă speranţa de a obţine „ tânăr adult, ale cărui braţe vor sluji exploa-ţia agricolă şi vor sprijini bătrâneţea timpurie a înaintaşilor. Belibaste subînţelegea senti-L! ente de acest ordin atunci când îi ţinea lui Maur>' predica lui obişnuită împotriva Rtului: căsătoreşte-te, îi spurlea omul cel bunului păstor, vei avea o nevastă care te va sprijini când nu vei mai putea; pe deasupra, vei avea copii pe eare-i vei iubi foarte mult (III, 188). Alaza'is Azema este şi mai precisă în privinţa aceasta, în declaraţia ei despre sentimentele unui agricultor din Montaillou, Guillaume Benet, foarte afectat de pierderea unui fiu: când Raymond Benet, fiul lui Guillaume Benet, a murit, povesteşte Alazais, după vreo cincisprezece zile, m-am dus acasă la Guillaume Benet. L-am găsit plângând:

— Alazais, mi-a spus el, am pierdut tot ce aveam prin moartea fiului meu Raymond. Nu mai am pe nimeni care să poată munci pentru mine (I, 321).

Alazais încearcă atunci să emită o condo-leanţă de tip stoic, cam ca „aşa e viaţa.”

— Linişteşte-te, îi spune ea lui Guillaume Benet; n*ai ce face.

Este limpede că un copil de sex bărbătesc reprezintă pentru Guillaume Benet o forţă de muncă: aceasta s-a risipit din pricina morţii. Insă copilul acesta este mult mai mult decât atât. Guillaume ţinea la Raymond pentru el însuşi. Se va mângâia un pic la gândul că fiul lui a fost „consolat”, înainte de a muri, de către Guillaume Authie; fiul acesta este aşadar mai fericit decât tatăl lui, rămas în această vale a plângerii: Nădăjduiesc, zice Guillaume, că fiul meu se află într-un loc mai bun decât cel în care mă aflu eu acum.

Aceeaşi reacţie de afecţiune rănită, la Guillemette Benet, din Montaillou, care a pierdut o fată (I, 320)., şi care plânge de nu mai poate. Linişteşte-te, îi spune blând Alazais Azema, venită la Guillemette pentru condoleanţe. LiniŞ-teşte-te, mai ai şi alte fete; oricum, pe cea care a murit n-o mai poţi învia.

Atunci Guillemette, care-şi iubeşte copila dispărută, răspunde:

— Aş jeli şi mai mult moartea fetei mel^> însă, Deo gratias, aiŢi avut mângâierea s-o văd „consolată” în ajunul morţii, de către Guil-laume Authie, care a alergat încoace înfrun-tând viscolul.

Trupul mort, însă sufletul salvat: înseamnă totuşi ceva pentru cine iubeşte cu adevărat.

Sinceră, afecţiunea este ritualizată, socializată, împărtăşită: lacrimile, în sânul familiei pe care o alcătuiesc Guillaume şi Guillemette Benet, curg de la tatăl viu la fiul mort, şi, tot aşa, de la mamă la fiică. în acelaşi fel, con-doleanţele vecinei şi prietenei merg, după caz – fiu mort sau fiică moartă – către tată sau cătr# mamă.

Această dragoste diferenţiată pe care o încearcă tata şi mama se manifestă ca atare în istoria familiei Pierre; episodul de care ne ocupăm are avantajul suplimentar de a aduce în discuţie o fetiţă de mai puţin de un an. ea se bucură, orice s-ar zice, de afectivitate. Raymond Pierre este crescător de oi în satul Arques, punctul terminus al transhumantei montalioneze. Are o fată, Jacotte, cu soţia lui, Sybille (III, 414-515). In vârstă de mai puţin de un an, Jacotte este grav bolnavă. Sybille şi Raymond se hotărăsc deci, împotriva tuturor regulilor ereziei, dar fiindcă îşi iubesc mult copilul, să-1 „consoleze” înainte de a muri. In teorie, aşa cum va arăta cu destulă acreală Pierre Authie, o făptură atât de mică nu ar fi trebuit „consolată”: Jacotte, în vârstă de mai puţin de un an, nu avea cum să priceapă ce este binele. Insă Prades Tavernier, le parfait, care se ocupa de „consolarea” copilului, este niai laxist decât fraţii Authie. Părerea lui este că n-au ce pierde dacă fac o ceremonie ca aceasta chiar şi pentru o fiinţă atât de mică 20, °e vreme ce omul propune şi Dumnezeu dis-Pune (sau, mai exact, cu vorbele lui Tavernier, °mul face ce poate şi Dumnezeu face ce vrea). Aşadar, Prades Tavernier se apucă să-i administreze consolamentum copilului: îl apleacă şi îl ridică de o mulţime de ori şi îi pune, minunea minunilor, o carte pe cap. O carte, obiect rarisim în acest mediu sătesc. După ce ritul a fost împlinit, lui Raymond Pierre nu-i mai rămâne decât să se bucure: Dacă Jacatte moare, îi spune el fericit soţiei sale, va fi un înger al lui Dumnezeu. Nici eu, nici tu, nevastă, nu vom putea face pentru fiica noastră atât cit a făcut ereticul acesta „consolând-o”.