Emanuel Le Roy Ladurie



Yüklə 2,52 Mb.
səhifə29/65
tarix03.01.2019
ölçüsü2,52 Mb.
#89190
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   65


În tot cazul, rareori montalionezele folosesc explicit, pentru a desemna reacţiile lor faţă de un bărbat, verbul a iubi, în modalitatea lui romantică, sau de înclinaţie pentru cineva (adamare, sau diligere). Când aceste femei conjugă verbul de care am pomenit – ceea ce li se întâmplă totuşi din când în când! – ele nu se referă la o dragoste ce ar trebui să ajungă la căsătorie. Regăsim la ele, în acest caz. – dar nuTiai în acest caz – modul de a gândi al trubadurilor; aceştia expulzau căsătoria legitimă din adevărata sferă a iubirii. îl iubeam cu patimă (adamabam) pe Barthclemţi Amilhac, cred că-mi făcuse vrăji, spune Beatrice de Planissoles despre cel de-al doileaamant-preot al ei. însă, în vreme ce, în cele două căsătorii legale pe rare le avusese, se arătase rece, cu Barthelemy nu ajunge decât la un Concubinaj înflăcărat cum nu se mai poate;

I dar numai provizoriu, deşi fusese legalizat de notar. H iubeam mult, mult, din inimă (dilige-bam), pe Arnaud Vital, spune Alazaâs Guilha-bert; era între noi o apropiere necinstită., şi trăicnii împreună cu el la fel de necinstit (I, 413). Alazaâs vorbeşte aşadar de dragoste, însă în legătură cu acel Îrnaud Vital care i-a fost câtva timp concubin. Faţă de bărbatul cu care se va mărita după aceea, Arnaud Faure, are nişte sentimente cară, pe lângă cele pe care le încerca pentru Arnaud Vital, sunt ceea ce este raţiunea pe lângă dragostea din inimă. Iubirea faţă de un bărbat, pasiune sau afecţiune, este deci, mai înainte de orice, un privilegiu de femeie coaptă sau de femeie liberă. Privilegiul acesta nu se prea dezvoltă însă în căsătorie; el dă naştere mai ales unor legături trecătoare. Ca să fim exhaustivi, trebuie totuşi să recunoaştem că sunt şi excepţii: cultura montalio-neză nu exclude cu totul posibilitatea, pentru o femeie, de a ajunge la căsătorie dintr-o dragoste la prima vedere (II, 415, 424). Dar – să fie o întâmplare? – atunci când, rar de tot, documentele noastre evocă posibilitatea teoretică a acestui happy end, realizarea în fapt este numaidecât îndepărtată: m-am măritat cu Arnaud Belot care era foarte sărac şi nu avea ţinici o meserie; şi nici măcar nu mă îndrăgosti-Bsem de el la prima vedere! Asta-i culmea! Jdeclară Raymonde d'Argelliers, într-un text citat mai înainte în legătură cu alte probleme (HI, 64). Căsătoria Belot-Argelliers nu era întemeiată aşadar nici pe bogăţia soţului, nici pe pasiunea iniţială a soţiei; totuşi, nu a fost nefericită. Ba chiar a dus la o afecţiune auten-tLcâ, din partea Raymondei, pentru Arnaud: ea declară, întocmai, că era foarte bucuroasă C1nd bărbatul ei se întorcea teafăr de la interogatoriile sau din închisorile inchizitorului, bucuria aceasta era fără îndoială dovada unei <„ ecţiţuni reale, constituită treptat, a soţiei faţă de soţul ei ae.

Iniţiativa în dragoste, fie că era pasiune fie că era afecţiune, îi revenea deci în mai mare măsură bărbatului, dacă avea de gând să se însoare cu femeia curtată. De atlfel, toată lumea socotea că situaţia aceasta este normală. Când Beatrice de Planissoles strânge, ca pe un talis-man, cel dintâi sânge menstrual al fiicei sale Philippa, o face ca să fie sigură că viitorul soţ al acesteia va fi îndrăgostit atât de nebuneşte de soţia lui încât nu se va mai gândi la nici o altă femeie de pe lume (I, 248). Despre ce va simţi Philippa faţă de acest bărbat, Beatrice nu spune nimic. Nu se sinchisise mai mult nici de propriile ei dispoziţii afective faţă de cei doi soţi ai ei.

La drept vorbind, însăşi noţiunea de curte amoroasă şi preconjugală avea oare o semnificaţie importantă, cel puţin pentru fete, într-o lume sătească unde numeroase femei erau măritate de foarte tinere şi foarte crude? Important era, aşa cum Bernard Clergue a înţeles foarte bine, să-i faci curte soacrei! Lungii ani de flirt, pe care-i va descrie Nicolas Reţii vorbind despre satele din secolul al XVIII-lea cu căsătorie târzie, nu aveau timpul material de a se instaura, pentru majoritatea tinerelor montalioneze din secolul al XlV-lea. Guille-mette Maury, din Montaillou (tânăra soră a lui Pierre Maury), este căsătorită de tatăl ei cu dulgherul Guillaume Piquier, din Laroque d'Olmes, la o vârstă când este departe de a împlini optsprezece ani37. Căsătoria aceasta pusă la cale va fi nefericită, mai ales că opiniile religioase ale celor doi soţi sunt divergente: ea are simpatii catare; el este un adevărat catolic Guillemette va fugi de două ori de acasă: ° dată, pentru scurt timp, fuge la tatăl ei, la Montaillou; a doua oară, definitiv, o rupe cu soţul ei. Tot astfel, Grazide Lizier, care este măritată la cincisprezece sau şaisprezece ani-O fetiţă de şase ani îi este făgăduită lui Pierre



Maury, care, teoretic, avea să intre în posesia tinerei fete în momentul când aceasta va ajunge la nubilitate. Chiar de la prima menstruaţie a fiicei sale Philippa, Beatrice de plansissoles se gândeşte foarte serios s-o mărite: un text obscurl38 pomeneşte, în legătură cu ea, de logodnă, şi chiar de un soţ, fără ca totuşi căsătoria să se fi consumat, sau nunta să se fi făcut; însăşi Beatrice s-a măritat de tânără, poate pe la douăzeci de ani sau mai înainte 39. Raymonde Maury, o altă soră a lui Pierre Maury, este măritată la cel mult optsprezece ani cu Guillaume Marty, tot din Montaillou i0. Esclarmonde Clergue, născută Fort, era măritată poate la paisprezece ani 'd. Nu este aşadar exclus ca „modelul din Montaillou”, în ceea ce priveşte vârsta de căsătorie, să se deosebească, cel puţin sectorial, de obiceiurile matrimoniale ce vor fi semnalate de demografia satelor în secolele XVII şi XVIII. Micile comunităţi din perioada clasică vor cunoaşte căsătoria tardivă a fetelor şi o relativă castitate preconjugală; însă aceasta, cel puţin, va fi însoţită de lungi perioade de curte amoroasă şi de filrt ritualizat. La Montaillou, dimpotrivă, căsătoria intervine, pentru multe femei, când ele sunt foarte tinere; moravurile prenupţiale şi conjugale sunt sumare, chiar brutale. Permi-sivitatea sexuală, foarte relativă, este ceva de care se bucură mai ales văduvele (în ciuda unor tabuuri nu prea respectate (I, 491). Este mtâlnită de asemenea printre fetele sărace sau părăsite, care au fost refuzate pe piaţa matrimonială: celibatare pe cale de maturizare, ele sunt menite stării subalterne de servante; camera concubinajului le este deci deschisă, aş-teptând să-şi găsească un soţ/l2.

dimpotrivă, nu s-ar părea că este vorba, Pentru tinerii bărbaţi, de însurătoare la o ^irsta foarte fragedă; Who's Who al satului '°ntaillou, aşa cum poate fi el constituit, în fapte, din lectura Registrului, nu ne vorbeşte, între vârsta de cincisprezece ani şi cea de douăzeci, decât de băieţi care rămân deocamdată celibatari. Căsătoria, în optica bărbaţilor, pare să fie ceva foarte serios, la care nu se gândesc decât după vârsta de douăzeci şi cinci de ani, sau chiar mai mult: în momentul când şi-au făcut un rost în viaţă. Bernard Clergue este bayle în sat şi tată al unei bastarde atunci când a făcut, prin 1308, marea lui pasiune pentru Raymonde Belot: se va căsători cu ea. Bernard Belot a procreat o ceată de bastarzi mititei până ce s-a însurat cum se cuvine cu o fată, care nu este mămica acestora. Căsătoriile puse la cale pentru Pierre Maury nu ar putea sau nu vor putea avea loc, oricum, decât după ce bunul păstor va trece de treizeci de ani. Ar-naud Vital, cizmarul cuceritor, şi-a făcut de cap înainte de a se fi însurat cu Raymonde Guilhou. Raymond Roussel nu se va căsători cu sora lui Pierre Clergue (omonimul preotului) decât după ce a făcut tot felul de pozne de tinereţe, ca intendent al castelului de la Montaillou şi ca amant platonic al Beatricei (I, 338). Arnaud Beiot a împlinit treizeci de ani când s-a însurat cu Raymonde d'Argelliers (III, 63). Jean Maury se căsătoreşte cu Mathena Cervel numai după mulţi ani de transhumantă, ca adolescent şi adult, pe cele două versante ale Pârineilor: are cel puţin douăzeci şi cinci de ani43.

Pe scurt, soţii din Montaillou erau în general bărbaţi în toată firea; adesea, se însurau cu nişte mieluşele neprihănite ' '. Ele erau începătoare. Ei încheiau o etapă. Această diferenţă de vârsta, într-o lume cu mortalitate precoce, a dus repede la apariţia văduvelor tinere. Ei aveau să zacă în cimitir. Ele se pre” găteau, văduve încă foarte proaspete, să termine încă unul sau chiar doi soţi suplimentari-Lucrurile se schimbă, aşa cum vom vedea.

NOTE

III, 241; şi II, 59 (pentru ultimul paragraf al citatului).



Ilf. 63- Niert şi Freychenet sunt localităţi situate în departamentul Aude şi, respectiv, Ariege.

3 V. şi în II, 70-75, „căsătoria” prevăzută (chipurile), pentru sora lui Arnaud Sicre, de către însuşi Arnâu'l Şi mătuşa lui. Despre cele precedente, v. I, 302 (V. Clergue); III, 305 şi 308 (R. Corti!); III, 366-367 (P. Azema); II, 487 (Jean Maury).

Supra, cap. v. şi III, 189.

II, 271. Şi tot despre logodna: I, 248, 254.

I, '291.

III, 188 şi III. 189. Am condensat într-una sin gură predica lui Belibaste despre subiectul acesta.

Folosesc, mai jos, cercetările elevului meu M. F.

Giraud, în D. E. S., asupra satului Montaillou. O do vadă hotărâtoare de endogamie montalioneză decurge din rolul pe care sunt înregistrate vetrele comitatul Foix, publicat de Dufau de Maluquer, 1901: în cursul ultimei treimi a veacului al XIV-iea, numele locui torilor din Montaillou provin, toate, cu excepţia unuia singur, din vechiul stoc (sărăcit, pur şi simplu) al onomasticii locale din 1300-1320. Performanţă re marcabilă, care demonstrează absenţa imigraţiei de soţi (sau de alţi bărbaţi) la Montaillou, în această epocă. Performanţă cu atât mai notabilă cu cit, în acelaşi timp, ciumele şi amestecurile umane, din anii 1348-1385, au răsturnat cu totul onomastica locali tăţilor din ţinutul din vale.

9. „Cea mai celebră din aceste căsătorii exogame este, bineînţeles, cea a Beatricei de Lagleize. Trebuie să remarcăm că este foarte normal ca Beatrice să se mărite în afara satului, deoarece, cu toate că apro pierea dintre nobili şi ţărani era destul de mare, la Montaillou, nu era nimeni de rangul ei. De altfel, t însăşi era din Coussou.

Celelalte montalioneze care s-au măritat în afara gatului sunt: Esclarmonde, fiica lui Bernard Clergue, 'are s-a căsătorit cu un bărbat din Comus, numit mus Adelh; Jeanne, fiica Emersendei Marty, care H căsătorit cu un tăietor de lemne din ţinutul Sault, Mai Befa-Vt! Guillemette, fiica lui Raymond

I.aro C;'^e S”a casa. torit cu Bertrand Piquier, din tea? ltQ-'<^lrnos; Raimonde Vital care, după moarGuiih ei Arnaud Vital, s-a căsătorit cu Bernard

Guiâr k' f m Vernaux; Guillemette, fiica lui Jean Gebet7 r Cai'e S„a căsătorit cu Jran Clement, din căsătorit aimonde. „ora lui Arnaud Vital, care s-a Iui PierrCUR s Arse”. din Prades. Invers, soţia

Vedem că ', net este originară din Ax-les-Thermes. d. mtre Montaillou şi diverse alte sate, există un oarecare număr de contacte matrimoniale. Să reţinem, totuşi, că aceste contacte exogene erau limitate: Caussou, Gebetz, Comus, Pradcs sunt sate din ţinutul Aillon, sau care se află la o distanţă de câţiva kilometri de Montaillou. Dimpotrivă, Vernaux, aflat în apropiere de Lordat, şi Laroque d'Olmes sunt mai îndepărtate. Astfel, cinci din şapte căsătorii se referă la sate situate la cel mult zece kilometri depărtare” (F. Giraud, op. cit., pp. 99-100). Se înţelege de la sine că, cele câteva cifre, adunate cu multă trudă, pe care le supunem examinării cititorului, nu provin, din păcate, din registrele parohiale, căci acestea nu există; ci clin registrul lui Jaeques Fournier. (Din pricina dotelor, notarii şi preoţii, pe valea superioară a râului Ariege şi în Catalonia, deţineau totuşi unele contracte sau instrumente de căsătorie, în legătură cu nunţile nobile sau chiar populare: I, 233; II, 451).

10. Junac se află în actualul departament Ariege. Cele două femei sunt Raymonde Piquier şi Mathena „ervel.

11. /II, 7S; Guillaume Authie este omonimul mon-talionez al misionarului catar.

l9. II, 66; I, 546. V. pentru aceeaşi idee, şi II, 42, şi II, 39: mai bine să-ţi iei o nevastă săracă, dar care so fie de credinţă eretică, declt o nevastă bogată, lipsită de această credinţă. In cea dinţii, cel puţin (spune Belibaste, în esenţă), poţi avea încredere şi ai ce vorbi cu ea.

V. căsătoriile lui Bernard Belot şi Guillemette Benet, Bernard Clergue şi Guillemette Belot, Raymond Clergue şi Esclarmonde Fort, Guillaume Marty şi Raymonde Maury, Bernard Marty şi Guillemette Mjaury etc. (în ultimul caz, doi fraţi se însoară cu două surori). V. în legătură cu aceasta, I, 371, 430; supra, cap. II şi III (despre B. Clergue şi despre Maury-Marty). V. de asemenea M. Pierry, p. 53 şi nota 60.

Cu excepţia, evident. importantă, a „clanului Azema” (infra, cap. XVII).

R. Mousnier, într-o frumoasă comunicare la co locviul de la Saint-Jacques-de-Compostelle (1973) des pre Metodologia istorică, a stăruit asupra acestui as pect al lucrurilor.

Supra, cap. X. Pierre Clergue a exprimat şi ^ aceeaşi idee, în altă parte, într-o conversaţie cu Fabrisse Rives (I, 329): Toate femeile sunt la fel. şi cred că, oricare ar fi femeia, păcatul este la fel, deoarece nu cred că păcătuiesc cu vreuna.

Micimea satelor din Ariege ne ajută să înl^„ legem de ce. dincolo de verişoarele de yradul întâiinterzicerea incestului este foarte puţin severă („ 130). Nu prea oi de unde alege, 388

18. în principiu, în epoca imediat anterioară celei pe care ci avem noi în vedere în cartea aceasta, prohibirea incestului se poate întinde până la al optulea. îrad de rudenie (J. Chelini, Histoire religieuse., p. apUcat. Departe de aşa ceva! 319). lns& „principiul” acesta nu este întotdeauna

O regulă analoagă operează, cu atât mai mult, în cazul „incestului” cu cumnata, notat de două ori în registrul nostru: 1, 418 (P. Clergue); şi II, 132 ([>. de i'Aire).

P. Bourdieu în Annales, juillet 1972, p. 1105.

Ibid., p. 110!

I, 302. St; va nota, în trecere, că Grazide, ne poată „din veri primari” a preotului, se situează de i'apt în afara prohibiţiei obişnuite a incestului, care nu se referă ciecât la verii primari (II, 130).

III, 173 şi 174. V. şi (în III, 150) ignoranţa ge nealogică îiitâlnită la tot pasul în familia Maury.

V. Bourdieu, în Annales, juillet 1972, p. 1124.

V. rolul preotului Pierre Clergue faţă de Grazide Lizier. Oamenii din Montaillou sunt, de altfel, conştienţi de acest fenomen: preotul ţi-a făcut mult bine, spune Alazajs Azema către Grazide Lizier. Ţi-a găsit un bărbat! (I, 305). Orice muncă trebuie răs plătită, chiar cu anticipaţie!

II, 273-274. A se compara cu acel frumos text catalan, citat de Bonnassie, II, pp. 311-312, despre dragostea unui bărbat pentru soţia lui.

Supra, cap. IX. Despre imposibilitatea de a des părţi dragostea celor tineri de legătura cu părinţii, în valea superioară a râului Ariege, spre deosebire de moravurile catalane şi valenciene, cu mult mai „moderne”, v. încă o dată textul lui Belibaste, care este capital (III, 189).

I, 462. Referinţa este aceeaşi şi pentru ceea ce urmează.

P. Bourdieu, în Annales, 1972.

Este o dragoste împărtăşită (II, 424).

ni, 322. Larnat şi Larcat sunt nişte localităţi dui actualul departament Ariege.

Supra, cap. II, IV, V, IX.

M. Foucault, Lecon inaugurale.

Cu toate acestea, crescătoarea de animale Sybille Dontre' Ci? re este iubită (dilecta) de soţul ei, încearcă ami” t e; ° drasoate (exprimată de verbul amare) amestecată cu frică (Umor): li, 415 şi 424.



im format de înc-t' Y' numele d (? dezmierdare date de soţi soţiilor, PiâJî SeC°lul al Xiea> în Catalonia din regiunea m bonnassie, II, 333. Despre disimetria? 1* slntem informaţi, de pildă, de cuplul Tn Maury? i Mathena Cervel: el o vrea deoarece o place; ea îl acceptă deoarece amândoi, emigraţi în Spania, se trag din aceeaşi regiune dialectală, adică de pe, valea superioară a râu-lui Ariege sau Sabarthes.

Tot paragraful precedent arată că, în ciuda ca renţelor notate pe alocuri, iubirea ţărănească, până şi în modalitatea ei romantică, există într-adevăr pe valea superioară a râului Ariege, într-un fel deloc excepţional, mai ales printre bărbaţii căsătoriţi şi femeile necăsătorite. Este adevărat că problema expresiei verbale este fundamentală. Cultura occitană, la toate nivelele sociale, preţuieşte de foarte multă vreme dragostea-pasiune, iar ţăranii din par tea locului pot încerca acest sentiment în sufletul lor, dar ş> în spusele lor. Cultura oii, cel puţin la nivel rustic, va trece mai greu acest prag în ceea ce pri veşte expresia verbală a unui sentiment care, cu toate acestea,. era cunoscut de foarte multă vreme (v. lucrările în pregătire, ale D-lor Burguiere şi Gouesse).

Acest lucru reiese din III, 156. Cf. şi III, 148 la 155, şi III, 497.

I, 248.


Cu şase ani mai înainte de a mă mărita, eram ca o fetiţă (I, 218).

III, 99-101: are optsprezece ani în anul în care acest text ne informează că este măritată. V. de ase menea, într-o altă parohie, Aude Faure, săteancă în stariţa, măritată la cel mult şaptesprezece sau opt sprezece ani (II, 82-83).

Text ambiguu: I, 429.

V. în legătură cu aceasta, suprci, cazul Raymondei Arsen, al Vuissanei Testaniere etc.; şi cel, exem plar, al Roussei Genaud (III, 278).

II, 409-470 (Jean Maury s-a născut prin 1295-1296).

Montaillou, şi regiunea înconjurătoare, la epoca avută în vedere, nu ar face aşadar parte din modelul „occidental-modern” (posterior lui 1500 în ceea ce are el esenţial) al căsătoriei tardive. (Acest model a fost pus în evidenţă de către Hajnaî, în Glass şi Eversley, Population în history.). Montaillou corespunde mai curând modelelor mediteraneene anterioare moderni tăţii, care, uneori, se pot dovedi arhaice: ele com portă căsătoria destul de precoce a fetelor, şi poatf) coexista (dar nu indispensabil) cu o căsătorie mai târzie, sau chiar foarte târzie, a tinerilor bărbaţi). Des pre sistemele de căsătorie precoce, însoţite uneori de un mic procent de celibat feminin (supra), v. Hajnaî.



În Glass şi Eversley, op. cit.; C. Klapisch, Annales, 1969, pp. 1327-1328 (despre căsătoria în regiune” florentină pe la 1400-1430); şi P. Weaver, FanviW1 Caesaris. (fetele se căsătoresc, în medie, la nouă sprezece ani, în familiile de sclavi şi de eliberaţi ce ţineau de împăraţii romani).

Capitolul XIi

CĂSĂTORIA

Şl CONDIŢIA FEMININĂ

Denivelările, în privinţa datei naşterii, între partenerii conjugali, sunt însoţite de diferenţe de statut. Condiţia tinerei persoane măritate, la Montaillou şi în celelalte sate din regiune, nu este dintre cele mai trandafirii. Orice femeie care se mărită trebuie să se aştepte, cândva, la o doză înţeleaptă de bătaie. Un proverb ambiguu circulă în Occitania anilor 1300. Oamenii de treabă din comitatul Foix îl spun şi ei cu mare plăcere (III, 243):

Qui bat sa femme auec un coussin Croit lui faire mal et ne lui jait rien. (Cine-şi bate nevasta cu o perniţă Crede că o doare, dar nu-i i'ace nici un rău.)

Acest dicton arată brutalitatea relativă a bărbaţilor şi dibăcia nevestelor oc. Alte texte sunt mai explicite. Ele indică, direct sau indirect, că masculul montalionez, care avea iniţiativa iubirii-pasiune în vederea căsătoriei,] Şi va aroga mai târziu şi dreptul de a declanşa chelfănelile conjugale. Să nu ne oprim la cazul oarecum special al tăietorului de lemne Ber-nard Befayt: ca ginere galant, îşi snopeşte în bătaie propria nevastă (III, 178), ca să-şi ocro-ască soacra de agresiunile ei. Dimpotrivă, învineţit al Guillemettei Clergue, deşi este de origine pacifică, mi se pare revelator pentru moravurile atribuite în general soţilor. Guillemette apare într-adevăr cu un ochi bolnav, di ii pricinii unui accident involuntar sau a unei infecţii. Porneşte după o doftoroaie^, specializată în îngrijirea ochilor. Pe drum, se; întâlneşte cu Prades Tavernier, cunoscutul, ţesător şi parjait din Prade:” d'Aillon. Koarte firesc, Tavernier întreabă:

Ce s'-o întâmplat, Guillemctle? Ta-a bătut bărbatul?

Nu, răspunde femeia, m am lovii un pic (I,.337).

În ziua aceea, nu este deci vorba decât de o falsă alarmă. însă Guillemette Clergue se teme cu siguranţă de soţul ei. într-o zi, seceră griul împreună cu mama ei, Alazaâs, pe un ogor cu grâne care-i aparţine lui Bernard Rives, tatăl Guillemettei şi bărbatul Alazaâsei. Din vorbă în vorbă, cele două femei ajung să vorbească despre ereticil:

— Mântuie sufletele, nu mănâncă carne, nu se ating de femei, spune Alaza'is, uluită peste măsură la simpla evocare a stilului de viaţă al acestor sfinte persoane.

Însă Guillemette se grăbeşte s-o aducă pe mama ei la lucrurile concrete:

— Să nu-i spui vreodată bărbatului meu că am vorbit despre aceasta, îi spune ea, căci dacă ar afla, m-ar ucide. îi urăşte pe eretici.

Chiar şi faţa de Jacques Fournier, Guillemette nu scapă din vedere să arate cât de tare se teme de bărbatul ei2.

I-ai spus bărbatului tău că l-ai văzut, de aproape sau de departe, pe ereticul Prades Tavernier? o întreabă episcopul pe ţărancă.

Nu, răspunde aceasta; mi-era foarte frică să nu mă bată dacă îi spun.

Trecerea la act nu este exclusă3; în noaptea când Pierre Maury doarme la sora sa, Guillemette, la Laroque d'Olmes, aude zgomote de bătaie: cumnatul lui exersează pe spinarea

Guillemettei. Păstorul cel bun respectă maiestatea conjugală: nu caută să intervină. Insă, după câteva zile, o va răpi pe sora lui ca s-o apere de purtările brutale ale bărbatului.

Apucături de soţi şi de ţărani neciopliţi, gata să lovească, vor spune, fără îndoială, nu fără prejudecăţi, cititorii noştri de la oraş. Se vor înşela: femeile nobile sau burgheze nu au o soartă mai bună, din acest punct de vedere, decât tărăncile. Oricât de aristocraţi sau de urbani ar fi soţii acestor doamne, au şi ei mina grea: Beatrice de Planissoles se teme ca primul ei soţ să n-o ucidă dacă săvârşeşte adulterul cu administratorul. (Ea se teme, de altfel, şi de fraţii ei; când va avea aventura cu Bar-thelemy Amilhac, aceştia o vor bate). în privinţa burgheziei, mă voi mulţumi să evoc exemplul cuplului alcătuit de fiica şi de ginerele marelui Pierre Authie în persoană:

— Arnaud, zice Pierre Authie către ginerele său Arnaud Teisseyre, în timp ce se plimba cu acesta prin piaţa de la Ax-lcs-Thermes, nu te înţelegi bine cu fiica mea, care-ţi este soţie; eşti aspru şi nemilos cu ea; purtându-te astfel, eşti potrivnic Scripturii, care spune că bărbatul trebuie să fie liniştit, bllnd şi drăgăstos.

— Fata dumitale este de vină, răspunde Arnaud care, într-adevăr, are deplorabilul obicei de a-şi bate nevasta'. Este rea şi trăncăne prea mult. Ai grijă ce faci, încheie ginerele, Prea puţin binevoitor faţă ele socrul său catar, sa nu fii cumva prins din pricina limbii dumitale ascuţite de eretic

Lucrurile se opresc, bineînţeles, la vorbe unte şi la lovituri. Ameninţările cu moartea, proferate de soţ. către soţie' (niciodată invers, ne aflăm într-un ţinut mediteranean!), nu sunt. Puse în practâcăjnsă tonnl general al relaţiilor est o SOţ:'1 soţie este de rnulte °ri ProstCând adevărat prost (ceea ce nu este întot-cazuţ: cnsţţiriije bune şi frumoase nvi dau prilejul să se vorbească despre ele), el presupune, în situaţia cea mai bună, o tăcere apăsătoare; în cea mai rea, injurii înspăi-mântâtoare: Scroafă, îi zice Guillaume d'Ascou, un bun catolic din satul Ascou, soţiei sale Flo-rence, pe care o bănuieşte de legături ilegale ai catarii5. Scroafă,., tu şi complicea tu Rixendc, nevasta lui Pierre Amici, din Ascou, leproasa şi eretica aceea, ar trebui să fiţi amân-două arse. Şi nu mă voi sfii să smulg ficaţii şi maţele dintr-o scroafă bătrână ca tine l


Yüklə 2,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   65




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin