Emanuel Le Roy Ladurie



Yüklə 2,52 Mb.
səhifə26/65
tarix03.01.2019
ölçüsü2,52 Mb.
#89190
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   65

1700, de o proporţie atât de ridicata. *'aptul deosebit de grav, pentru un rigorism strict, eSte acela ca, în jur de 1310, ne aflăm în faţa unor legături afişate fără ruşine: în sat, cineva poate „ţine în văzul lumii”, sau, întreţine în văzul lumii„ o concubină (I, 238). Pe la 1705- 1710, dimpotrivă, oamenii se ascund cu mare grijă, pentru a evita mânia preotului şi trăncănelile bigotelor. Este drept că, la Montaillou, prin 1300, exemplul prost este dat chiar de preot. Şi „fără complexe”!

Am văzut că, pe de altă parte, la păşune, nu numai în târg, ciobanii, frustraţi din punct de vedere conjugal, nu se sâiesc să întreţină o amantă, câncl lucrul acesta este posibil. O observaţie mai generală: dacă, prin 1310, întâl-nim un' cuplu care să trăiască împreună, în văzul lumii, reacţiile nu sunt prea deosebite de cele de astăzi, într-o conjunctură analoagă. „Oamenii aceştia sunt căsătoriţi legal, sau trăiesc împreună necununaţi?” Este întrebarea pe care şi-o pune, fără ca altfel să se mire, Guillaume Escaunier, originar din Ax-les-Thermes, cu prilejul unei călătorii pe care o face la Limoux: în casa lui Martin Frangois, la Limoux, povesteşte Escaunier, am văzut o femeie care trebuie să fi fost nevasta acestui Martin, doar dacă n-o fi fost concubina lui: de vreme ce era întreţinută de el, tot timpul, în casa lui (II, 12). Vreau să adaug că nimeni dintre cei cu care stă de vorbă Escaunier nu pare să se sinchisească cine ştie ce în privinţa statutului legal nesigur al tovarăşei de viaţă a lui Martin Francois.

Deşi există, simţul păcatului trupesc, în zona comitatului Folx, este mai puţin dezvoltat decât avea să fie mai târziu, în epoca modernă, mtr-o societate ca cea din Ariege, pusă pe moralizare. Pentru Arnaud de Verniolles, aşa cum am văzut, sodomia nu este un păcat mai grav decât simpla preacurvie; iar pentru Gra-Lizier din Montaillou şi pentru Pierre

Vidai din Ax-les-Thermes, simpla preacurvâe nu este un păcat. Cu condiţia ca ea să placă ambilor parteneri; cu condiţia, de asemenea, ca ea să fie plătită, atât cât face, de partenerul masculin. Dacă am urmări până la capăt, aci absurdum, logica acestor echivalenţe succesive, am obţine, situându-ne exclusiv pe poziţia non-culpabilităţii, ecuaţia:

Sodomie – simplă preacurvle – nu este păcat '.'

Bineînţeles, nu este cazul să ajungem până acolo. însă această extrapolare îndrăzneaţă, obţinută pe baza spuselor băştinaşilor, arată cât de mari erau toleranţele sexuale, chiar şi în secolul al XlV-lea; ele se vor strânge, ca o piele sbârcită, în perioada clasică; şi nu se vor întinde iarăşi, cât de cât, decât în secolele XIX şi XX, o dată cu noua permisivifate, de altfel relativă, a epocii contemporane.

Permisivitatea, la începutul veacului al XlV-lea, la Montaillou, este modestă, minoritară, dar incontestabilă. Ea se concretizează, aşa cum am arătat, în liberalismul sexual al teoriilor populare; ea implică, de asemenea, un liberalism al practicii, concretizat în existenţa obişnuită a cuplurilor necununate. Bea-trice de Pianissoles, văduvă după prima ei căsătorie, şi bastardul Pathau Clergue trăiesc împreună, în văzul tuturor, la Montaillou, fără ca această falsă căsnicie să trezească nemulţumirea cuiva. Cel mult, dă naştere unor cleveteli. Gauzia Marty, care avea să fie soţia celuilalt Bernard Clergue (omonimul celui care era hayle), a fost câtăva vreme concubina lui Raymond Ros, din Montaillou, ale cărui oase, după moarte, vor fi arse, el fiind eretic (III, 67). Rayrnonde Testaniere, zisă Vuissane, este amanta lui Bernard Belot; a făcut copii cu el, iar unul se numeşte tot Bernard. Munceşte din greu în casa patronului-amant, ca iubită oficială şi slujnică de fapt. Legătura aceasta vrea să fie. cel puţin aşa crede femeia, o căsătorie de probă: Îmi închipuiam, îi va povesti t, a mai târziu inchizitorului, că Bernard Belot ina va hm de nevastă; din această pricină, mă speteam muncind ca să fa: – tot ce puteam face în casa lui. în cele din urmă, Raymonde Testaniere avea să fie dezamăgită în speranţa ei. Arnaud Vital, cârpaciul seducător, care, în schimbul sfaturilor bune pe care i le dă, va încerca într-o zi s-o violeze pe Vuissane, nu se sfieşte să-i explice cauza acestei decepţii conjugale: Chiar de ai fi bogată ca nu ştiu ce femeie din comitatul Foix, Bernard tot vu le-ar lua de nefastă, de vreme ce nu eşti de o credinţă cu ci (credinţa ereticilor): nu poale fi aşadar vorba să aibă încredere în tine (I, 456).

Textul acesta al lui Arnaud Vital, bun sociolog din satul nostru, dă una din cheile frecvenţei concubinajului la Montaillou: căsătoria, în acest grup uman, reprezintă o operaţie dificilă; ea implică, eventual, sentimente de dragoste din partea pretendentului, pentru viitoarea lui nevastă; pe deasupra, dacă este posibil, speranţe de avere, chiar şi relativă, datorită dotei femeii; în sfârşit, last but not least, acordul conştiinţelor. în faţa acestor condiţii atât de drastice, mulţi montalionezi preferă, cel puţin la început, văditele înlesniri ale concubinajului -

Alt cuplu nelegitim: cel format, în timpul unei legături provizorii, de Alazais Guilhabert (fiica unul crescător de oi din Montaillou) şi Arnaud Vital, cizmar – satelit al casei Belot, pe care l-am întâlnit mai înainte, pe drumul lui cu care aveam o legătură necinstită, declară Alazaais Guilhabert; el mă învăţase ce este ere-2*ft iar eu îi făgăduisem să mă duc In mama, ca w Şf învniască la „consolarea” fratelui meu mai vuc (foarte bolnav) (1, 413 şi 410-413).

Legătura rustică dintre Alazais şi Arnaud lipsită de interes moral şi psihologic: iubită a cizmarului catar va concede, în343 tr-adevăr, mai târziu, că aventura ei cu acest bărbat era moralmente discutabilă (necinstită). Insă atunci când o trăise, legătura aceasta nelegitimă nu era socotită de Alazais nici ruşinoasă, nici ca ceva ce trebuie ascuns: Arnaud Vital va rărnâne prieten, ba chiar sfătuitor, al mamei amantei lui, Allemande Faure? \par Vom reţine, pe de altă parte, că aventura | Alazaisoi porneşte dintr-o dragoste adevărată; o dragoste, de fapt, mai curând sufletească decât o dragoste-pasiunc, de vreme ce eroina foloseşte, ca s-o descrie, verbul ăiligere (a iubi din tot sufletul) nu adamare (a iubi cu patimă), însă, în acest domeniu, când este vorba de alte cupluri ilegale, Montaillou autorizează variaţiile cele mai pasionate: Beatrice de Planis-soles, de pildă, va cunoaşte o adevărată pasiune, cât se poate de înflăcărată, împărtăşită, pentru tânărul vicar ce-i va umple perioada celei de a doua văduvii.

Cele patru monografii, prezentate mai sus, de false căsnicii din Montaillou sunt incomplete. Ar trebui într-adevăr adăugate câteva episoade suplimentare, precum şi, în bloc, diferitele escapade ale preotului Clergue. Mă voi mulţumi să semnalez, în legătură cu cele patru cupluri evocate mai înainte, că aceste isprăvi de tinereţe nu le împiedică nicidecum pe cele patru femei implicate să-şi găsească, după aceea, un soţ, ba chiar un soţ bun. Nu ajung femei uşoare; se căsătoresc! Beatrice de Planissoles, după concubinajul cu Pathau şi palpitanta ei aventură cu preotul Clergue, se va mărita cu Othon de Lagleize, care locuieşte în ţinutul din vale. Departe de a fi decădere, coborârea în vale va reprezenta, pentru ex-castelană, care numai neprihănită nu era, o evasipro-inovare socială. Celelalte, Gauzia Marty, Alazais Guilhabert şi Vuissane, ale căror peregrinări, mai mult sau mai puţin fericite, Pc harta acelui regat al Iubiri care era Montaillou, le-am povestit mai înainte, se vor căsători cu trei cultivatori foarte onorabili din ţinutul Aillon: se numesc Bernard Clergue (omonim cu cel ce era bayle la Montaillou), Arnaud Faure şi Bernard Testaniere.

Se va nota că amanţii acestor femei erau, în general, catari şi foarte hotărâţi în erezie/j; tot astfel, Martin Franţois, care, după toate aparenţele, trăia în concubinaj cu o femeie la Limoux, trebuie să fi fost foarte mulţumit să-i audă, în casa lui, pe fraţii Authie predicând pe tema: căsătoria nu jace doi bani (II, 12-13). Catarismul, în cele din urmă, era foarte tolerant faţă de falsele căsnicii. Cel puţin aşa cum era înţeles la Montaillou: clevetea pe seama instituţiei conjugale legale; nu impunea o abstinenţă sexuală severă decât ereticilor de frunte; lăsa de facto, dacă nu de jure, cea mai mare libertate de moravuri simplilor credincioşi; totul, în virtutea celebrei maxime, interpretată de Pierre Clergue în maniera lui Ubu: de vreme ce totul este interzis, totul este permis5. Acestea fiind zise, ar fi greşit să explicăm comportările şi obiceiurile sexuale din valea superioară a râului Ariege, în epoca lui Jacques Fournier, prin implantarea locală a unei ideologii eterodoxe, oricât ar fi ea de seducătoare. Preotul Amilhac nu avea nimic dintr-un eretic; cu toate acestea, era aproape la fel de curvar şi de concubin ca şi Pierre Clergue, albigenz şi agent dublu. Erezia n-a făcut, desigur, nimic ca să reducă concubinajul la Montaillou: poate că 1-a şi încurajat. Cu siguranţă însă că nu ea 1-a creat. L-a găsit acolo, la Montaillou, preexistent sosirii ei. Prospera de multă vreme. îşi trăgea justificările, primare sau secundare, din geniul etniei; din scumpetea dotelor; din greutăţile căsătoriei; şi din obligaţia imperioasă de a nu Pv^aŞi. domus familială, printr-o căsătorie ne-cmbzuită şi costisitoare. Pentru „cei căsătoriţi „egal*, erezia nu a fost decât o supradeter-mmare De altfel, aceştia înfloreau în multe alte sectoare ale Pirineilor, pe care nu le molipsise nicidecum ideologia ereticilor, şi unde nu se ştia nimic, sau aproape nimic, despre catarism; în dieceza Palhars, de exemplu, preoţii duceau de multă vreme o viaţă plină de bucurii, în tovărăşia concubinelor lor, cu binecuvântarea episcopului local. La nivelul simplilor ţărani, concubinajul se integra, fără nici o greutate, sistemului lor de exploatare agricolă sau de membri ai casei: o slujnică era, totodată, iubită; atunci, se spetea cu atât mai mult muncind, atrasă de făgăduieli mincinoase de căsătorie; fusese trasă pe sfoară! Un cultivator, la rândul lui, ara cu tragere de inimă ogorul amantei. O făcea din dragoste; sau pur şi simplu din i-utină, căci se obişnuia, la nivelul cuplului, să se pună ogoarele laolaltă (;

Concubinajele montalioneze erau însoţite de precauţii anticoncepţionale mai mult sau mai puţin eficace: sexualitatea foarte vechilor regimuri implica, într-adevăr, un dublu sector al dragostei: limitarea naşterilor, din motive de la sine înţelese, îi preocupa mai ales pe amanţi decât pe soţi. Beatrice de Planissoles, de exemplu, la începutul relaţiilor ei cu Pierre Clergue, este obsedată de perspectiva unei sarcini nelegitime: Ce mă fac dacă? i-ai lăsat însărcinată? îi spune ea preotului '. Voi fi acoperită de ruşine şi pierdută.

Clergue are răspuns la toate. Este nu numai pervers, dar şi oarecum vrăjitor, cum sunt, de altfel, mai des decât s-ar cuveni, preoţii dinaintea Reformei şi dinaintea Contra-Reformei 8. Pe loc, îşi linişteşte iubita, şi ea puţin vrăjitoare.: îi spune că are el o iarbă specială, cu funcţie anticoncepţională, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi (de notat că Pierre Clergue, preot de origine autentic sătească, deţine motivaţiile, şi chiar şi tehnica, poate iluzorie, a unui hirth control pe care unii istorici îl soco343 tesc pe nedrept tipic pentru elita urbană. Obsesia domiciliară a acestui preot, care are atât de multă grijă să nu cumva să i se destrame casa (domus), joacă, fără îndoială, un oarecare rol în tendinţele lui de a refuza procrearea).

Am eu o anumită iarbă, îi spune Pierre lui Beatrice. Dacă bărbatul o are asupra lui când îşi contopeşte trupul cu cel al jemeii, nu se poate înmulţi; şi nici ea nu poate zămisli.

Ca o adevărată fiică a satului şi a stânelor unde se face brânză, cu toată extracţia ei nobilă, Beatrice îi sugerează numaidecât amantului său o comparaţie topică:

Şi de ce fel este iarba aceasta? îl întrebă ea pe Pierre (I, 244). Nu cumva este aceea pe care văcarii o pun pe oala cu lapte în care au pus chiagul, ca nu cumva să se prindă laptele atâta vreme cit iarba este pe oală?

Aluzia la cheag este pertinentă: cheagul de iepure băut cu trei zile înainte de ciclul menstrual era socotit anticoncepţional încă de pe vremea lui Dioscoride, şi tot astfel era socotit de Magnino din Milano, continuatorul lui din veacul al XIII-lea9. Beatrice care, în această privinţă, se referă la tradiţiile folclorice ale văcarilor din Ariege, nu face decât să inverseze, fără să-şi dea seama, vechile metafore ale medicilor eleni sau milanezi. Pentru ea, cheagul nu mai este anticoncepţional, ci echivalentul pentru ceea ce face să se închege laptele vacilor sau sămânţa bărbatului, şi care, după cum este cazul, duce la obţinerea brân-zei sau a unui foetus. Iarba vrăjită a lui Pierre Clergue împiedică solidificarea aceasta a laptelui sau a spermei; este un anti-cheag; deci, anticoncepţională.

±n legătură cu „iarba” despre care este vor-ba, Beatrice dă după aceea câteva amănunte: Und Pierre Clergue voia să mă cunoască trupeşte, povesteşte ea, avea asupra lui, învelită într-o pânză de in, (iarba aceea) lungă şi groasă ca prima falangă a degetului meu mic, cam de o uncie. Avea legată de ea o aţă lungă (sau sforicică) pe care mi-o trecea în jurul gâtului în timp ce făceam dragoste; iar lucrul-iarba, de la capătul aţei, îmi cobora între sini, până la orificiul stomacului (sic). Când j^reotul voia să se ridice din pat, luam lucrul acela de la gât şi i-l dădeam înapoi. I se întâmpla, într-o singură noapte, să vrea să mă cunoască trupeşte de două sau chiar de mai multe ori; în acest caz, preotul, înainte de a-şi contopi trupul cu al meu, viă întreba:

— Unde este iarba?

O găseam numaidecât datorită sforiceiii pe care o treceam în jurul gâtului; îi dădeam „iarba” aceea în mină; atunci, o punea el însuşi la orificiul stomacului meu, cu aţa care-mi trecea printre sini. Numai aşa se contopea trupeşte cu mine, altfel nu.

Obiectul folosit, şi luat înapoi, în această joacă de îndrăgostiţi, care nu era lipsită de savoare, era o pură şi simplă amuletă magică? sau un fel de prezervativ pentru femei cum ar putea reieşi din formula, neclară, relativă la orificiul „stomacului”? Nu ştiu. Fapt este că iarba aceea era „eficace”; sau cel puţin, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, Beatrice era încredinţată de. eficacitatea „trucului” lui Clergue.

Clergue profita şi de frica şi de refuzul de a rămâne însărcinată, sentimente foarte puternice la iubita lui, ca să şi-o apropie şi mai mult datorită virtuţilor anticoncepţionalului acela miraculos: într-o zi, continuă Beatrice, l-am rugat ceva pe preot:

— Lasă-mi „iarba” aceea a ta, s-o am mereu la mine.

— Nu, mi-a răspuns el, nici nu mă gândesc, căci atunci, te-ai putea împreuna trupeşte cu un alt bărbat, izbutind, datorită ierbii pe care ţi-aş da-o, să nu rămâi însărcinată cu el!

Preotul vorbea astfel, spune Beatrice foarte visătoare, din gelozie faţă de Pathau, vărul lui primar, care fusese, înaintea lui, amantul meu.

Măsurile anticoncepţionale, sau puţinul pe care-1 ştiu despre ele, sunt deci considerate de Picrre Clergue şi de emulii săi din Montaillou ca mijloace de a-şi apropia o femeie, apărată în acest fel de sarcină, nu ca procedee de a elibera femeia ca atare. Beatrice, de altfel, nu este nemulţumită de această constrângere masculină. Eva, în secolul al XlV-lea pirenean, trăieşte tot în adamocraţie.

Teama de a da naştere unui copil nelegitim corespunde unei griji generale, care se simte foarte bine în cultura occitană. Grijă deosebit de mare în rândurile nobilimii, din care face – totuşi – parte Beatrice de Planissoles: calificat automat de mitocan sau de fecior de mitocan, bastardul înjoseşte într-adevăr nobilul neam al femeii în pântecele căreia a fost zămislit; şi, mai ales, păcat esenţial, moştenirea bărbatului este deviată în direcţia unei familii neoficiale creată de amant. Soţii îi mingile pe micii mitocani închipuindu-şi că-şi înconjoară cu dragoste proprii copii. In privinţa aceasta, Marcabru este limpede; alţi trubaduri, ca Cer-camon şi Bernard Marţi, merg pe urmele lui10. Grija aceasta era cu siguranţă unul din motivele pentru care preoţii de limbă oc propuneau uneori modele platonice de dragoste extraconjugală. Cu astfel de teorii, care lăudau castitatea asigurată celor care se culcau împreună numai ca să se dezmierde n, nu mai aveai de ce să te temi de o sarcină nedorită. Este adevărat că, de fapt, bastarzii din lumea bună erau foarte numeroşi în rândurile nobilimii din ţ'. nuţul Foix 12. In ciuda acestor „imperfecţiuni” inevitabile, nobilii, având în vedere orizontul ^r cultural şi familial, erau, în principiu, ostili 1 egiţim; taţii: aceasta compromite puritatea sânşi aşa destul de precară. Beatrice era ea 35] msăşi ecoul îndepărtat al acestei idei, când mărturisea că va fi acoperită de ruşine şi pierdută, de cumva rămâne însărcinată cu preotul Clergue. Acesta, în schimb, era de extrac-ţie sătească, ne-nobilă, ba chiar ţărănească: el. opera cu valori care, încă de pe atunci, erau mai laxiste. înţelegea, desigur, motivele frumoasei lui iubite şi aâc neamului ei. Ştia că tatăl Beatricei ar roşi de ruşine dacă s-ar gândi că şi-ar putea vedea fata, văduvă, însărcinată în afara căsătoriei: Nu vreau să te las însărcinată, îi spunea Pierre Clergue Bea-tricei, otita vreme cit va trăi tatăl tău, Philippe de Planissoles, căci i-ar fi fost ruşine (I, 244- 245). (Ruşinea, vom vedea, este una din „pâr-ghiile” principale ale moralei ţinutului Ariege din vremea aceea).

Tatăl acesta stingheritor nu este, totuşi. etern. După moartea lui, Pierre se gândeşte cu plăcere să-i facă un copil amantei sale. După moartea lui Philippe, aş vrea să te Ins însărcinată, îi spune el (I, 245). După ce controlul neamului nobil nu va mai fi făcut, datorită morţii, poate apropiate, a tatălui iubitei sale, Pierre are de gând se întaorcă la scara lui ţărănească de valori, tolerantă în privinţa procreaţiei bastarzilor.

La Montaillou, existau bastarzi i3. Proporţional vorbind, mai mulţi decât se vor întâlni în epocile clasice: deoarece erau zămisliţi mai mulţi; şi apoi, când ajungeau în clipa de a fi născuţi, nimeni nu se gândea, cum se va face mai târziu, să fie exportaţi la oraş; doar în-tâmplător se va recurge, în ceea ce-i priveşte, la acea formă amânată de infanticid care va fi încredinţarea copilului, spre îngrijire, unei doici (a se veda totuşi cazul Raymondei Arsen: îşi dă copilul bastard Ia doică, pentru a deveni slujnică în casa familiei Belot; din când în când, va avea grijă de copilul legitim născut în această familie).

Statutul moral şi social al bastarzilor, în sat, prezintă pentru cei interesaţi câteva probleme care nu sunt chiar de nerezolvat, în general, apelativul generic care-i califică este un termen de insultă: Bastardă bătrână, strigă Ber-nard Clergue către Allemande Guilhabert (II, 294), când aceasta refuză să i se supună (nu vrea s-o oblige pe fiica ei să-şi retragă o mărturie care i-ar compromite pe cei din familia Clergue în ochii Inchizitorului). Printre bastarzii pe care-i cunoaştem, unul, Pathau Clergue, este un personaj brutal, care violează femeile; dificultăţile psihologice care-1 obsedează, din pricina statutului său, nu-1 împiedică, totuşi, să fie câtva timp amantul fostei castelane, ceea ce este o performanţă de oarecare însemnătate, după ce ex-castelana cedase mai întâi în faţa violenţelor lui. Iar bastardele, zvârlite în rândul slujnicelor sau al cerşetoarelor, se pare că au fost situate pe treapta cea mai de jos a societăţii montalioneze: Brune Pourcel, am văzut, este o fată săracă, tratată de foarte de sus de către tatăl ei Prades Taver-nier, un om totuşi destul de bogat, fost ţesător şi mândru parfalt. Uneori, este slujnică în casa Clergue, alteori are rostul ei, măritată, mamă, apoi văduvă, însă Brune nu face, tot timpul, decât să cerşească sau să împrumute de la unul şi de la altul (I, 382 sq1 I, 385). Ceilalţi bastarzi, despre care aflăm din registrul ap-pamean, se pare că s-au căsătorit fără prea mari piedici – în ciuda statutului lor atât de umil în satele din împrejurimi: Mengarde 14, fiica naturală a lui Bernard Clergue, a stat multă vreme în casa tatălui ei, unde era slujnică, având grijă de pâine şi de rufărie: mai târziu, se căsătoreşte cu Raymond Aymeric, care locuieşte la Prades d'Aillon, un sat vecin (h 416). Despre soarta celorlalţi bastarzi, menţionaţi de registru, nu ştim mare lucru: ce s-a întâmplat cu copiii naturali făcuţi de Bernard Belot cu iubita sa Vuissane? Mister!

Poate că au murit când erau miui de tot. Cit despre Arnaud Clergue, nu putem spune despre el decât că s-a căsătorit într-o familie de agricultori din partea locului (adică familia Lizier, cultivatori din Montaillou l5). şi că el constituie o dovadă în plus referitoare la libidoul familiei Clergue, gata la concubinaj, dar şi foarte prudentă, din grijă pentru domus, când este vorba „să se hotărască la căsătorie. Am văzut, de asemenea, că vara primară a lui Pierre Clergue, Fabrisse Rives (nevasta lui Pons Rives), era bastardă: preotul s-a crezut autorizat de acest cusur şi, simultan, de rudenie, ca s-o defloreze pe fiica Fabrisei, Gra-zide, care nu era alta decât propria lui nepoată, născută dintr-o vară primară. A măritat-o şi pe ea tot în familia Lizier, locul de scurgere a isprăvilor celor din domus Clergue1(;

Deşi este relativ mare, şi generatoare de bastarzi, permisivitatea, la Montaillou, nu este totuşi promiscuitate. Montaiionezii nu se împreunează fără nici o grijă. Mă voi reîeri, de acum înainte, la mărturiile lui Arnaud de Ver-niolles. Acesta pune printre păcatele foarte grave – mai grave chiar decât sodomia – incestul, deflorarea fecioarelor şi adulterul (III, 42). Incestu), în care intră şi împreunarea cu concubina unui văr primar, perturbă, întru-cât le dublează, legăturile sacre ale familiilor: este deci firesc să fie condamnat cu asprime, deşi din când în când este practicat. Deflorarea fecioarelor, la rândul ei, este ceva foarte important, cu răspunderi foarte multe, este aşadar un păcat: într-un sat permisiv, dar care nu lasă ca lucrurile să se petreacă oricum, defloratorul poate fi obligat să-şi asume răspunderile (uneori, virginitatea este supusă, în valea superioară a râului Arâege, jurisdicţiei matroanelor, care, după ce controlează fata, pot spune ce au constatat (III, 56.). Cel ce a săvârşit fapta, spre deosebire de fecioară, tre354 buie fie să se angajeze într-un concubinaj, de o durată mai mult sau mai puţin lungă, cu victima„ lui, fie să-i găsească „un punct de cădere„, cu alte cuvinte un soţ; sau, în sfârşit, să iacă ambele lucruri, unul după altul; de altfel, acestea pot rămâne reciproc compatibile foarte mult timp, cu condiţia ca seducătorul să aibă la faţa locului un mijloc de intimidare a familiei ex-fecioarei; şi a bărbatului ei I7. într-un caz ca acesta, într-adevăr, soţul Gra-zidei Lizier, aşa cum am văzut, se arătase îngăduitor. Dar chiar şi această îngăduinţă ne oferă prilejul să conturăm, nu fără îngustime, graniţele unui anumit „laxism” montalionez. îngăduinţa aceasta este un comportament tipic? Dacă o judecăm după proverbul care circulă în valea superioară a râului Ariege, răspunsul la această întrebare ar fi pozitiv. Proverbul este limpede:

Tout temps et iout temps sera

Qu'hormne avec femme d'autrui couchera.

(Din totdeauna şi totdeauna, Bărbatul s-a culcat şi se va culca cu nevasta altuia)

Dar să nu ne luăm după proverbe. Sau măcar să nu le credem prea mult. Pierre Clergue 1-a putut păcăli, fără să se ferească, pe Pierre Lizier, ca şi pe Pierre Benet l8, deoarece aceşti soţi săraci şi supusele lor. neveste nu puteau rezssta în faţa puterii lui de preot bogat. însă, pentru simplii muritori şi simplele muritoare, lucrul nu este aşa de uşor. într-o societate adamocratică, unde mâna soţului este grea şi gata să lovească, ba chiar să ucidă, o nevastă are datoria să fie prudentă şi să nu se bucure libertăţile de care, ca fată sau văduvă, s-ar j ^Jra nestingherită. Permisivitatea, îndrăgită Montaillou, se opreşte aşadar, foarte adesea, treptele altarului unde sunt legaţi, printr-o

Icăsătorie legitimă, tinerii miri. Din acest punct de vedere, este carateristică purtarea Beatricei Planissoles, faţă de avansurile făcute din belşug de administratorul ei Raymond Roussel


Yüklə 2,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   65




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin