Emanuel Le Roy Ladurie

V. în Ph. Aries, L'enfant et la vie familiale., p. 140, un text semnificativ, în această privinţă, de J.- B. de la Salle.

Scribii foloseau, bineînţeles, aceşti doi termeni latini, pentru a transcrie mai bine diferitele expresii occitane pe care le foloseau cu acest prilej depozanţii noştri. Nu am putut determina cu certitudine care erau, în limba originară, aceste două categorii de ex presii. Engleza, care spune I Iove you şi I like you very much, cunoaşte, mai bine decât limba franceză, o dihotomie ca aceea evocată de textele noastre.

V. în legătură cu aceasta frumoasa carte a lui Denis de Rougemont, L'Amour et l'Occident (eă.

— 1972, p. 61), pe care o critic şi o admir. încă o dată (să ne gândim la atitudinile faţă de copil, care fac obiectul prezentului capitol), vor fi fost confun date problemele inventării unui sentiment (contem poran, uneori, cu maimuţele superioare, sau cu gâştele cenuşii, dacă ne luăm după lucrările etnologi lor!) cu cele ale inserţiunii lui în mica lume a cul turii literare şi artistice.

II, 35. V. şi spusele lui Raymond Roussel, în I.

220. Valdenzii din Pamiers credeau şi ei că foetusul are un suflet (I, 88).

O singură referinţă are în vedere un avort spontan, adevărat sau imaginar (I, 519).

Ph. Aries, h'Enjant et la vie familiale., pp.

j35 i4i. Textul lui Aries este, de altfel, ambiguu; uneori, prezintă alintarea ca pe o „noutate” a secolului al XVI-lea; alteori, pur şi simplu, ca o apariţie în cultură, a unei practici vechi. Cea de a doua interpretare este, evident, cea bună.

I, 219: cum să-mi părăsesc copiii, care sunt atât de mici, spune cu nelinişte Beatrice de Planissoles.

I, 203; I, 553 (notiţe, de J. Duvernoy).

III, 144 (de fapt, Prades Tavernier, parfait de origine ţărănească – nu burgheză, spre deosebire de fraţii Aiithie – s-a lăsat influenţat de presiunea „înglobantă” a comportamentelor catolice: se întâmplă astfel ca, ce grozăvie! să i se administreze consolamentum unui prunc, aşa cum un preot catolic, în aceeaşi împrejurare, ar da împărtăşania).

Un episod analog este povestit în I, 499, în le gătură cu Mengarde Buscailh. Această legătură să nătoasă cu copilăria apare din adâncurile şi din ge niul intern al etniei: într-adevăr, a contrario, curen tele ideologice, de pildă catarismul, care sunt impor tate pe valea superioară a râului Ariege din exterior, şi care sunt totuşi capitale în gândirca precum şi în sensibilitatea ţărănească, sunt mai curând ostile co pilăriei (v. de exemplu, I, 282), Subille Pierre, mamă şi totodată credincioasă catară, a trăit de altfel foarte intens contradicţia aceasta, pe care a rezolvat-o în avantajul primului termen.

V. I, 193, 219; I, 194: filios masculos.

D-na C. Martineau, pp. 28-29, încearcă şi ea, ca şi noi, să nuanţeze, sub acest aspect, ideea lui Ph. Aries. V. şi F. Bonney, Jean Cerson. (teză ine dită).

Am spus destule despre aceasta, pentru a con trazice punctul de vedere expus de D-na B. Vourzay: mtr-o lucrare inedită, de altfel excelentă, aceasta scrie>. potrivit doctrinei actuale a multor istorici: „copiii nu înseamnă mare lucru” (Vourzay, în fine, P- 91) pentru oamenii din Montaillou. Este drept că, iar faptul este subliniat, pe bună dreptate, de această specialistă, că adulţii, originari de pe valea superioară a nului Ariege, nu au încredere, întrucât se tem ca aceşU copii să nu-i trădeze Inchiziţiei. Dar nimic a tceva. ^ Această neîncredere specială nu determină, Pa părerea mea, nici o devalorizare a copilăriei pe Plan afectiv.

la MV' llpsa oricărei menţiuni a decesului pruncilor nnta „ l0Ui Totuşi, decesele acestea erau, cu sigu-nţafoarte numeroase.

Întrucât nu am destule date, convergente şi va riate, nu mă ocup de problema atitudinii bunicilor faţă de nepoţii lor. Iată, totuşi, câteva indicii: Beatrice de Planissoles este o bunică respectată, gri julie cu sănătatea nepotului ei (I, 249). O bunică moartă, transformată în fantomă, se întoarce ca să-şi sărute nepoţii care dorm (I, 135). Registrul, în schimb, nu ne spune nimic despre „arta de a îi bunic”: pen tru simplul fapt că adulţii bătrâni nu prea trag nă dejdea să trăiască mult, precum şi din pricina că sătoriei tardive a bărbaţilor (ale căror şanse de a ajunge bunici sunt mai mici decât cele ale femeilor), „arta” aceasta era, fără îndoială, mai puţin dezvol tată pe valea superioară a râului Ariege, în anii 1300-1320, decât avea să fie în Franţa lui Victor Hugo şi după aceea. Nu era totuşi inexistentă şi se putea orienta către preocupări familiale: v. în III, 305, comportarea pozitivă a lui Raymond Authie (doar un omonim al ereticului parjait) faţă de o po sibilă căsătorie a nepoatei sale, Guillemette Cortil.

Supra.

Este menţionat un leagăn, în legătură cu un copil din familia nobilă Chateauverdun (1, 221).

I, 335. Faptul de a ţine un copil în braţe – un număr de ore, în fiecare zi, mai mare decât în vre mea noastră, cea a „landourilor” – dezvoltă mai mult decât astăzi contactul, trupesc şi concret, gene rator de afecţiune mutuală, între mamă şi copil. Am văzut (supra) că o femeie ţine toată ziua în braţe un prunc în agonie.

Este problema „opresiunii copilului”.

I, 488. Aceste texte pun problema copiilor să raci şi a unui proletariat de orfani.

Despre transmiterea culturală, de la adult la tânăr, v. intra, cap. XVI.

I, 256, Belpech este în actualul Aude.

I, 410; II, 444-445, 470. Această „tinereţe” du rează până la douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani (II, 122). Regăsim aici ideile foarte pertinente ale lui Ph. Aries (op. cit., p. 376) relative la intrarea precoce a „copilului” (care, atunci, spre deosebire de ce se va întâmpla în secolul al XlX-lea, dintr-o dată, „nu mai este copil”) în viaţa 'adultă sau cvasiadultă.

III, 124 (P. Authie); III, 143 (P. Maury).

Supra, cap. I şi III etc. (ezitări asupra vârstei, cu o aproximaţie de unul sau doi ani). V. şi Mansi, voi. 23, p. 830 sq.: toţi trebuie să abjure erezia, bar bâţii de la vârsta de paisprezece ani, femeile de la vârsta de doisprezece ani (conciliul de la Albi, în 1234).

Infra, cap. XVI.

Pentru valdenzii din. Pamiers, vârsta ideala a bărbatului este cea a lui Cristos când a murit, trei443 zeci şi trei de ani; este vârsta pe care o vor avea tru-urile oamenilor când vor învia din morţi (I, 88). qq Sunt puţini şi printre cei şaizeci de depozanţi hărbati care au fost interogaţi de Jacques Fourmer: ^nă cazuri (dar nu din Montaillou) de sexagenari – t va şi IU 318-330. Contemporanii de atunci, şi „menii '„acelui lung veac al XlII-lea”, au fost conştienţi că, după patruzeci de ani, nu prea mai sunt frânte de viaţă: vezi textul semnificativ din De Miseria al lui Inocenţiu III, citat de D-na C. Marti-neau, p. 101.

Cf. şi cazul femeilor mature sau batnne, origi nare din Montaillou, în diaspora catalană.

Soacre energice: Mengarde Clergue, Guille mette Belot, Guillemette Benet, Guillemette Maury; şi soacra Mengardei Buscailh. în schimb, am subli niat deprecierea femeii bătrâne, dar numai ca soţie: v scroafa bătrână din II, 355; şi I, 253.

CUPRINS

Prefaţă

Rigoare documentară şi imaginaţie – un nou mod de a scrie istoria 5

Cuvânt înainte

De la Inchiziţie la etnografie 34

Partea întâi

ECOLOGIA SATULUI MONTAILLOU:

CASA ŞI CIOBANUL 49

Capitolul I

Cadrul biologic şi puterile 50

Capitolul II

Casa-familie: domus, ostal 86

Capitolul III

O casă dominantă: familia Clergue. 135

Capitolul IV

Păstorii mărunţi W3

Capitolul V

Marile transhumante 1-6

Capitolul VI

Etnografia Pirineilor păstoreşti 219

Capitolul VII

Mentalităţi pastorale 251

Partea a doua

ARHEOLOGIA SATULUI MONTAILLOU:

DE LA GEST LA MIT 285

Capitolul vin

Gestul şi sexul 287

Capitolul IX

Libidoul familiei Clergue 313

une

Lmm°nuel Le Roy iaduri montafliou, sat occitan de te 1294

P”na ia 1324

Volumul II

Pe copertă: Fraţii LIMBOURG

, Les Tres Riclies Heures de Jean de Berry”

Pagină de calendar, luna iunie către Hâc „ Muzeul Conde, Chnntilly detaliu

ISBN 973-33-0106-x ISBN 973-33-0104-3

Partea a doua

ARHEOLOGIA SATULUI MONTAILLOU DE LA GEST LA MIT

(continuare)

Capitolul XIV MOARTEA ÎN ACEL SAT

Problemele căsătoriei, ale natalităţii, ale copilăriei, ale vârstelor vieţii şi ale bătrâneţii ne introduc, foarte firesc, ca pe nişte demografi ce suntem, în problemele morţii; şi în cele ce au în vedere cauzele morţii, inchizitoriale sau maladive. Registrul nostru nu este prea bogat în statistici de mortalitate; Dna B. Vour-zay i s-a silit să determine, din acest punct de vedere, soarta unui număr de 25 de exilaţi din Ariege în Catalonia: aproape jumătate dintre ei sunt originari din Montaillou. Aceste 25 de persoane au stat în sudul lanţului pirenean, între 1308 şi 1323, date limită ale cunoştinţelor noastre despre ele: dintre aceste 25 de persoane, 9 (adică 36%) au murit în urma unor boli; unul a murit într-un accident de muncă, tăind copaci; 8 au fost arestaţi de Inchiziţie (doi dintre aceştia opt au sfâr-şit pe rug; ceilalţi 7, în sfârşit, au supravieţuit, dar nu ştim ce s-a întâmplat cu ei după aceea2. Dacă din aceste 25 de persoane din diaspora catară din Catalonia ne oprim la cele 12 originare din Montaillou, găsim patru morţi de boală, patru arestaţi, patru supravieţuitori. Cei 25 de exilaţi din grupul total nu erau bă-trâni, ci indivizi tineri sau maturi; boala, incontestabil, a luat dintre ei un tribut su perior normei oi” actuale – la un nivel de vârsta comparabil; contuiriul ar fi surprinzător. Şi să nu mai vorbim do victimele făcute de inchiziţie!

„Colectivul” emigranţilor în Catalonia nu (onstituie totuşi o reprezentare „în miniatură” a populaţiei autentice din Montaillou. Care este mortalitatea în această parohie 7

Din păcate, în satul cu cruci galbene, nu avem registrele ţinute de catolici, inexistente în vremea aceea, care ne-ar permite să vedem cu precizie repartiţia deceselor pe vârste. Trebuie să ne mulţumim cu datele relative la consolamentum, ceremonie catară care le era administrată simplilor credincioşi, în pragul morţii. După câte ştiu eu, 11 persoane din Montaillou au fost „consolate” în acest fel; sau, cum se spune în textele noastre, „here-tiquees”, în momentul sau în ajunul agoniei urmată de deces; pentru 3 dintre ele, nu cunoaştem vârsta: este vorba de Raymond Ban-qui, Raymond Bar3 şi Raymond Maurs 'L. Altele 5 sunt tinere sau încă tinere, numele lor fiind următoarele:

Guillemette Faure, născută Bar, tânăra soţie a lui. Pierre Faure.

Esclarmonde Clergue, fiica lui Bernard Clergue (omonim al judecătorului seniorial) şi a Gauziei, soţia acestuia; fiind bolnavă, a primit consolamentum în casa tatălui ei (unde a murit după aceea), de faţă fiind Guillaume şi Raymond Belot, Guillaume şi Guillemette Benet, stâlpii catarismului local5.

Alazăis Benet, fiica Guillemettei Benet şi tânără soţie a lui Barthelemy d'Ax; bolnavă de moarte, a primit consolamentum în casa mamei sale, datorită lui Guillaume Authie, în prezenţa Guillemettei Benet şi a lui Guillaume şi Raymond Belot (I, 473). A murit peste noapte.

Raymond Benet, tânărul fiu tot al Guille mettei Benet (I, 474). Şi el a murit în casa pă rintească, la câteva luni după sora lui. A primit consolamentum, de bună voie şi nesilit de nimeni, de la Guillaume Authie, de faţă fiind Guillaume şi Guillcmette Benet, tatăl şi mama lui; precum şi Guillaume şi Arnaud Belot, avindu-1 alături pe Arnaud Vital: toţi trei veniseră la domiciliul bolnavului ca să-1 însoţească pe parjait.

5. Guillaume Guilliăbert, cioban, de vreo cincisprezece ani. întrucât scuipa sânge, a primit consolamenturn în prezenţa mamei lui, asistată de alte trei femei din sat, şi avându-1 alături pe Guillaume Belot.

Acestor cinci tineri, trebuie să le adăugăm, tot la Montaillou, trei persoane ceva mai coapte, sau de-a dreptul bătrâne. Acestea sunt:

Guillaume Benet, soţul Guillemettei Be net, decedat în casa lui, „de sfântul Mihail din luna septembrie”, după ce i-a murit fata, iar na, şi fiul, de Rusalii. A primit consolamenlum, de la Guillaume Authie, de faţă cu soţia lui, Guillemette Benet şi fiul său, Bernard; aceş tia aveau alături pe Guillaume şi pe Raymond Belot, şi pe Bernard Clcrgue. Ceremonia s-a desfăşurat în acea parte a casei unde dor meau animalele, şi unde fusese pus aşternutul tatălui bolnav (I, 474; I, 401). Cu siguranţă că [cei din familie] au vrut să-1 facă să se bu cure de căldura aceea animală.

Na Roqua, bătrână matriarhă din Mon taillou. Când a primit consolameniiun, fiind grav bolnavă, au participat Guillaume Belot, Guillaume şi Raymond Benet, şi Rixende Julia (aliată prin căsătorie cu familia Benet?) (I, 388). După aceea, Na Roqua a fost prive gheată în timpul agoniei de trei femei din sat (Brune Pourcel, Rixende Julia şi Alazais Pellissier). Nu a mai vrut să mănânce şi a murit du pă două zile. Două femei (Alaza'is Pellissier şi Brune Pourcel) s-au ocupat de înfăşurarea ei în giulgiu; apoi, bătrâna a fost îngropată în cimi tirul bisericii locale.

Guillemette Belot, soacra judecătorului seniorial Bernard Clergue G.

I

Vom reţine mai întâi că această scurtă listă conţine o majoritate de fiinţe tinere – cinci „tineri” şi trei „bătrâni”. Aceasta confirmă învăţămintele cifrate ale refugiului catalan (a se vedea supra) în ceea ce priveşte impactul relativ juvenil al bolii la Montaillou.

O socoteală completă care ar include toţi ereticii morţi de moarte naturală (veniţi de la Montaillou şi din alte localităţi) ', cunoscuţi de noi datorită lui Jacques Fournier, ar da, în total, la 15 eretici de acest tip, al căror nivel generaţional nu este cunoscut de~ cât aproximativ, 8 „tineri” şi 7 „bătrâni”. (Se înţelege de la sine că în acest calcul nu includ pruncii care, împotriva oricăror reguli, au primit consolamentum; ei sunt într-adevăr reprezentativi pentru o mortalitate infantilă al cărei nivel, oricât de ridicat ar fi, nu poate fi cuantificat de mine, în starea actuală a cunoştinţelor mele. Să ţinem seama, de asemenea, şi de faptul că printre cei pe care eu îi calific, sumar, „bătrâni”, se mai găseşte câte o mamă [a unei fiice căsătorite], care poate atinge cel mult patruzeci de ani. Atunci se va realiza mai uşor, repet, cât de ridicat este impactul juvenil sau relativ „tânăr” al mortalităţii, în această vale superioară a râului Ariege, chiar şi înainte de ciumă *).

Concret: foarte multe femei din Ariege sau din Montaillou ar fi putut spune, cu unele variante, vorbele spuse de Esperte Cervel, din Tarascon, atât de chinuită, ca soţie şi ca mamă, de epidemii. Nu avea aerul că vede ceva excepţional în toate aceste nenorociri: Aveam trei copii, spune Esperte. Dintre care, doi băieţi care au murit la Lerida. Şi a treia, Mat-hena, când au murit fraţii ei, să fi avut trei ani. Când au murit băieţii mei, unul să. fi avut unsprezece ani; celălalt, vreo şapte. Cel mai mare a murit acum şase sau şapte ani. Bărbatul meu a murit în acelaşi an (II, 454). La Montaillou, Guillemette Benet îşi pierde şi ea soţul şi doi copii, în mai puţin de un an. Am pierdut în foarte scurt timp patru copii, declară la rândul ei Alazaâs Munier, tânăra cumătră a lui Guillaume Austatz, bayle la Ornolac (I, 193). Să amintim, de asemenea că, într-un scurt interval temporal, au murit Jeanne Be-fayt, mama ei şi soţul ei; ele, secerate împreună, se pare, de o contagiune (III, 213); el a intrat în mormânt, înaintea soţiei şi a soacrei sale, în urma unui accident de muncă. La Junac (valea superioară a râului Ariege), Fa-brisse (numele este necunoscut) şi fiica ei poreclită „Femeia cea bună”, care nu mai era un prunc de vreme ce i s-a dat consolamentum după toate regulile, au murit amândouă în acelaşi an (prin 1303) în urma unor fenomene epidemice: una, de Bobotează, cealaltă, de Întâmpinarea Domnului (III, 267-268). Se pare că anii 1300-1305, în valea superioară a râului Ariege, au fost marcaţi de mortalităţi cu siguranţă microbiene, eventual alimentare”.

În Beauvaisis, sub Ludovic XIV, ne spune Pierre Goubert, din patru copii care se nasc, unul deceda înainte de a fi împlinit un an; iar un al doilea, între vârsta de un an şi douăzeci împliniţi. Mortalitatea infantilă (sub un an) şi juvenilă (între unul şi douăzeci de ani) era deci, în jurul oraşului Beauvais, de 50%; acest procentaj considerabil era o cumplită garanţie a stagnării demografice.

La Montai llou, suntem departe de a obţine o aproximaţie cifrată la fel de remarcabilă ca aceea care există pentru Beauvaisis. Nu putem spune dccât că, în satul cu cruci galbene, mortalitatea copiilor, a adolescenţilor şi a tinerilor adulţi era, probabil, ridicată, fără alte precizări. Inchizitorii, în ale căror temniţe mureau mulţi oameni tineri, nu făceau, din acest punct de vedere, decât să adauge acţiunea lor nefastă la aceea a bolilor epidemice, şi a altor cauze.

În ceea ce priveşte mortalitatea copiilor mici (de mai puţin de un an), aceasta nu prea este influenţată (decât în mod indirect, având în vedere tribulaţiile părinţilor) de represiunile de origine catolică. Pe de altă parte, ea nu este contabilizată de ceremonia pentru consolamenlum (în afară de unele cazuri bizare şi deviante, în afara satului Monta-illou '„). Trebuie deci să ne mulţumim cu aprecieri pur şi simplu calitative şi foarte dispersate. Este sigur că această mortalitate infantilă' (propriu-zisă) era considerată, de către contemporani, ca nimicitoare; Jean Maury, cioban din Montaillou, îl contrazicea pe Beli-baste când acesta susţinea că botezul nu are nici o valoare pentru mântuirea sufletului; pe un ton foarte aprins, îi spunea omului cel sfânt:

— Cum sunt mântuiţi atâţia copii botezaţi care mor în jiecare zi? (II, 483).

Cazurile individuale, date la iveală de dosarele noastre u, sunt impresionante; dar nu alcătuiesc o serie. Nu dispunem de nici un element de contabilitate, oricât de rudimentară, în legătură cu moartea copiilor foarte iniei.

Sub Vechiul Regim, ne spun demografii istoriei, se moare, uneori, de foame şi, cel mai adesea, de epidemie. La Montaillou, între 1300 şi 1320, oare foamea ucidea? La urma urmei, faptul este posibil; dar nu este atestat: documentele vorbesc de exod, dar nu de deces: am plecat (în Catalonia) din pricina foametei, spune Esperte Cervel (II, 453). Fiindcă totul se scumpise, familia noastră nu mai avea din ce trăi.

În ceea ce priveşte boala, cauză masivă şi fundamentală a deceselor, sunt surprins de sărăcia teoriilor ţărăneşti, fie că sunt de la Montaillou, fie din Ariege. Fenomenul epidemic, de exemplu, reiese, în fapt, din existenţa aproape simultană a mai multor morţi în aceeaşi familie, mai ales cu prilejul unei foarte grave contagiuni, atestată pe valea superioară a râului Ariege, în primii ani ai deceniului 1300 ll. Dar nu este niciodată semnalat ca atare; trebuia oare aşteptat valul de epidemii de ciumă, care începe în 1348, pentru ca în conştiinţa ţăranilor să pătrundă neliniştea provocată de contagiune13? Clasificarea bolilor – nu îndrăznim să spunem „taxinomia patologică” – este, la rândul ei, remarcabil de sumară. Această clasificare, în enunţ popular, se reduce într-adevăr la simple constatări, bazate pe simptome care afectează o parte oarecare a corpului; şi chiar şi atunci, cel mai adesea, este vorba de părţile externe14. Sunt mai multe date despre simptomatologie decât despre etiologie. Când i-au murit copiii, Guillemette Benet are „dureri de urechi”. Raymonde Buscailh, dacă ne luăm după nora ei, moare fiindcă i s-a „umflat burta”. Ciobanul Raymond Maurs, după ce a mân-cat nişte maţe (stricate?), se îmbolnăveşte, fără alte precizări; cere unui bărbier să-i scoată sânge, se întremează puţin, merge cincisprezece kilometri, se reîmbolnăveşte şi moare după câteva zile. Tânărul păstor Guillaume Guilhabert este grav bolnav şi scuipă sânge. Guillemette Clergue declară: Aveam la ochi o boală căreia, popular, i se zice „avalida”. Aude Faure, din Merviel, suferă de boala copiilor Sjântului-Pavel (epilepsie, sau isterie convulsivă?). Raymonde, concubina lui Beli-baste, suferă de inimă; în afară de aceasta, ea este ameninţată (de un ghicitor sarazin) de turbare şi de boala copiilor. Ciobanul Bernard Marty, după cincisprezece zile petrecute în casa patronului său Guillaume Castel, are fierbinţeli” fără alte amănunte. Bătrâna mătuşă a lui Arnaud Sicre are gută şi nu poate merge. Scrojule, fistule la coapsă, ulceraţii, abcese sau aposturne sunt semnalate de asemenea. în vocabularul insultelor '5.

Mai bine catalogate decât altele, bolile de piele – rapăn, pecingine, râie, lepră, mâncă-rimi „' – îi necăjesc pe locuitori. Ele se tratează la Ax-les-Thermes. Pot servi chiar ca pretext pentru un pelerinaj pe valea superi13 oară a râului Ariege: teoretic, pentru tratarea râiei; de fapt, pentru a-i întâlni pe eretici. Aş fi vrut să urc în Sabarthes (=^valea superioară a râului Ariege) ca să mă întâlnesc acolo cu ereticii, pe ascuns, declară Bertrand de Taix, nobil appamean şi vechi simpatizant al Catarismului (III. 313). Mu scărpinam aşadar pe braţe cit puteam de tare, de parcă aş fi fost râios; iar celor pe care-i vedeam le spuneam minţindu-i:

— Vreau să mă duc la băi la Ax!

Insă nevasta mea (potrivnică ereziei) îmi zicea:

— Nu, n-ai să te duci la băi.

Şi adăuga, pentru cei ce se aflau de faţă:

— Nu mai lăudaţi atâta băile de la Ax, că o să-i treziţi bărbatului meu cheful să se du că acolo.

Cit despre lepră, în sate şi în târguri, ea este, întrucât nu aşteaptă, o invitaţie la călătorie cu sila. Dacă cineva dispare din ţinutul de sus, plecarea lui nu poate avea decât trei explicaţii: sau are datorii, sau este eretic, sau este lepros. Şi, în cel din urmă caz, el trebuie „să coboare” ca să fie internat în leprozeriile din ţinutul de jos, la Pamiers sau la Saver-dun l~.

Prin urmare, cu excepţia leprei şi a râiei, gândirea patologică a poporului este săracă. Corpul medical este, şi el, deficitar. Sunt medici care, din când în când, urcă desigur până la Montaillou. Sau bolnavii coboară ca să se ducă să fie văzuţi de ei. Fiica mea Esclarmon-de, de când s-a îmbolnăvit, s-a dus la o mulţime de inedici, şi niciunul n-a vindecat-o, declară Gauzia Clergue, care nu este totuşi decât o simplă ţărancă, de vreme ce îşi adună singură napii de pe pământul pe care-1 are (III, 360-3(51). în disperare de cauză, după ce s-a ruinat cheltuind pentru fiica ei cu medicul de trup, Gauzia se hotărăşte să cheme medicul de suflete; adică ereticul, care, în regiunea aceea, este mult mai activ decât domnii de la

Facultatea de medicină, de cumva există vreunul pe acolo18.

Din punct de vedere geografic, medicul care se află „instalat” cermai aproape de Mon-taillou este Arnaud Teisseyre, la Lordat; acest Arnaud este folosit, în regiune, ca intelectual-la-toate; îngrijeşte bolnavii până la Taras-con; clar face şi funcţia de notar; bate ţinutul ca să întocmească testamente; le păstrează în biroul lui, care, luminat printr-un mic feri estron, îi slujeşte şi drept cameră de culcare l! l. Arnaud Teisseyre, cu siguranţă, se ocupă mai mult cu pergamentele întocmite de el ca notar, decât cu borcanele de urină pe care i le aduc pacienţii. Ferind ginerele lui Pierre Authie, pe valea superioară a râului Ariege trece drept un om care a trăit bine şi care nu s-a plictisit niciodată în viaţă (II, 219). Totuşi, acest medic-notar nu a scăzut cine ştie ce procentul mortalităţii în munţii lui. Apoi, ţăranii din Montaillou nu se pot mulţumi cu acest îndepărtat, unic şi savant doctor. Pentru bolile de ochi, ei fac apel la serviciile unei doftoroaie de ţară, Na. Ferreria, din Prades d'Aillon -°. însă toate acestea nu merg prea departe. Pentru montalionezi, sabarthezieni şi alţi locuitori clin ţinutul Ariege, nu boala este importantă, căci ea nu este decât un epifenomen, ci moartea. Moartea ca atare, despuiată de vorbe, care cade ca o secure; fără să dea semne, sau, cel puţin, fără ca martorii noştri să ne spună ceva despre aceste semne. Ucide tânărul sau adultul în toată puterea; aceştia trebuie să se pregătească s-o ia din loc, cu irailt înainte de a ajunge nişte bătrâni neputincioşi -'.