Emanuel Le Roy Ladurie

Când credinţa eretică, prea exigentă, se clatină astfel, recursul la moartea catolică se oferă ca o altă soluţie pentru un suflet ce doreşte mântuirea, dar la un preţ mai mic. Mengarde Buscailh se gândeşte o clipă la această soluţie pentru copilul ei. Iar Raymonde, mama Mengardei, a făcut personal experienţa alternativei: în ultimele ei momente de viaţă, ereticul şi preotul, rând pe rânrî, i-au hiat cu asalt patul de moarte (I, 494 şi 494-507).

Să ne întoarcem totuşi, ca să încheiem acest capitol, la satul de referinţă: la Montaillou. Toate consolările cunoscute dovedesc, la tărăncile şi ţăranii noştri, tineri şi bătrâni, o preocupare similară şi o aceeaşi atitudine în faţa morţii: problema primordială, obsedantă, exprimată cu profunzime de ciobanul Ciuilha-birt, rămâne cea a mântuirii sufletului; frica de dispariţie, ca atare, nu pare să fio pusă în discuţie. Grija pentru salvarea sufletului poate fi socializată, cum este cazul lui Guil-laume Guilhabert; consolarea lui este dusă, în colectiv, de familie, de cei apropiaţi, de prieteni, de cumătru şi de amantul celor apro-' pi aţi etc. Aceeaşi grijă poate părea, dimpotrivă, individuală: să luăm exemplul bătrânei Na Roqua; neînduplecată în postul ei, îşi duce agonia într-o aparentă singurătate. De fapt, această preocupare salutistă, ca atitudine primordială în faţa morţii, este culturală: ea emană de la grupul caselor (dornus); sub presiunea cvasi colectivă a sătenilor, Prades Ta-vernier trebuie să încalce regula strictă a ca-tarismului; este silit să dea consolamentum unor oameni care nu mai sunt conştienţi; sau chiar, ce scandal pentru un suflet albigenz, unor prunci!

Aşadar, grijă colectivă şi culturală; dar, la urma urmei, şi grijă creştină, chiar catolică, în sensul tradiţional al cuvântului. în ciuda deosebirii dintre opţiunile finale. Ţăranii noştri, aşa cum bănuim, nu sunt nişte hughenoţi care sunt în stare să stea direct de vorbă cu Dumnezeu; ei au nevoie de un mediator ca să poată ajunge la cer. Mediator-preot pentru cei care rămân la ortodoxia catolică. Me-diator-parferzt pentru cei care, ca Na Roqua şi cei din Montaillou, nu mai au încredere în preoţi şi fraţii minoriţi, socotiţi corupţi 41. Intre

Al

Dumnezeu şi cel creat de el, trebuie deci să intervină o a treia persoană. Preotul, pentru unii, „le parjait”, pentru ceilalţi. Mori, dacă se poate, înconjurat de cei din domus şi de rude: însă mori, mai înainte de orice, având alături un mijlocitor pe care ţi-1 alegi singur (după cum o dictează credo-ul locurilor şi al momentelor), eretic sau ortodox; eretic'sau sacerdotal. Idealul fiind întotdeauna să nu mori singur şi să fii mântuit.

NOTE

B. Vourzay, în fine, p. 120.

Iată lista D-nei B. Vourzay. op. cit., p. 120, amen dată şi corectată de mine în legătură cu Emersende Maury şi fiica ei Jeanne Befayt (numele persoanelor originare din Montaillou sunt în italice).

A. Boli mortale, sau accident mortal:

Bernard Belibaste, moi? t la spitalul din Puigcerda; Raymond de Castelnau, mort de boală la Granadella; Raymond Maurs, mort de boală la Sarreal; Bernard Marty (soţul Guillemettei, născută Maury, „Patroana”): mort în munţii Orta; Bernard Servei, mor. t la Lerida; Guillaume Marty, din Junac: mort în Ca-talonia; un alt frate Marty (?), mort în Catalonia; Bernard Befayt, mort în accident forestier; Emer-sende Maury şi fiica sa Jeanne Befayt, moarte de epidemie (III, 214).

B. Arestări şi eventual ardere pe rug: Guillaume Belibaste şi Philippe d'Alayrac, arşi pe rug; Pier re şi Jean Maury, fraţi, Guillaume şi Ar-naud Maurs, fraţi, arestaţi; Esperte Servei şi Mathena Servei, mamă şi fiică, arestate.

C. Au supravieţuit în libertate: familia Guillemet tei Maury (ea însăşi; cei doi fii ai ei: Arnaud şi celălalt Jean Maury; şi fratele său, celălalt Pierre Maury; adică 4 persoane); Raymonde şi Blanche Marty din Junac; şi Raymond Issaura.

i. I, 235, 415, 418 şi 475.

I, 413-414, şi III, 161 (a nu se confunda cu un alt Raymond Maurs, văijul său, care moare în Spania).

I, 475, şi III, 363-364. Guillemette Faure, pe de altă parte, este foarte probabil o femeie tânără. dacă judecăm după vârsta foarte fragedă a celei dinţii soţii (repudiată) a tânărului ei soţ, a cărui primă căsătorie o precede cu foarte puţin pe cea de-a doua (I, 418) Despre eroica endura a Guillemettei Faure (vreo cinci.

sprezece zile), v. I, 235.

6. I, 462. Pe deasupra, mai indie şi alte persoane cărora ii s-a administrau i. on-x/iumenturu. vim pricina primejdiei de moarte, insa, ţie această data, în afara satului Montaillou: bătrâna llaymonde Huscailh, din Prades (I, 494, şi I, 503); Mengarde Alibert, din Quie, mani; unei fete măritate. (II, 307); mama unui bărbat casă toni t din Ax (II, 16); Arnaud Savignan din Prades, la vârsta de bunic (II, 149); un tânăr (III, 204); o femeie din Ax, a cărei vârstă nu se cunoaşte (I, 292); o mamă şi fiica ei încă foarte mică, din Ju-nac (III, 267); doi prunci „consolaţi-' împotriva tuturor regulilor eatare ale locului; acestea sunt repede încălcate, în cazul respectiv, de către Prades Taveiy nier; le parjait: unul din cei doi prunci „consolaţi”' s-a născut din Sybille Pierre, celălalt din Mengarde Huscailh; v. în legătură cu ei II, 414; I, 499, 504, şi II, lfi.

V. nota precedentă.

Prin „înainte de ciumă”, înţeleg perioada care se întinde, în mare, din 1295 până la ciuma neagră din 1348. Prin „bătrâni”, înţeleg fie oameni într-adevăr bătrâni, trecuţi de cincizeci sau şaizeci de ani, fie „bătrânii adulţi”, care au copii mari căsătoriţi. Se va reţine că aceşti „bătrâni adulţi” pot fi, de fapt, încă destul de tineri; şi că – fiind vorba de o anumită mamă de familie, a cărei fiică este căsătorită – pot.

repet, uneori, atinge cel mult patruzeci de ani., Ti nerii', în calculul meu, sunt adolescenţii celibatara', precum şi „soţii” tineri, care nu răspund încă defini ţiei „bătrâmilui adult”, citată mai înainte.

Despre crizele de subzistenţă, în epoca aceea, t.

supra, cap. I.

Supra, cap. XIII.

Supra, cap. XIII, (moartea copilaşului Mengardei Huscailh, şi a copilaşului unui tăietor de lemne).

V. şi II, 403 şi II, 415: moartea celor două fetiţe ale Sybillei Pierre; I, 134: moartea, la o vârstă foarte fragedă, a celor trei copii ai unui cuplu: v. şi I, 193: moartea, din pricina bolii, a celor patru copii ai unei femei.

Chiar la începutul deceniului 1300, ciobanul Bernard Marty se va duce să-i vadă, în casa lor., pe nobilii fraţi de Castel (trei legitimi, al patrulea, bas tard), la Rabat: toţi patru sunt în pat, unul în bucă tărie, altul în cămară, ultimii doi în borde (hambar), situată în apropierea curţii casei. Cel puţin trei („le gitimii”) aveau să moară curând după aceea (III. 281).

Epidemia este, în geneiial, agravată de sociabilitatea care domneşte în jurul patului muribundului (II, 260; III, 189 etc).

13. Numai lepra produce panica molipsirii, ceea ce îl sileşte pe bolnav, ruşinat şi dezonorat, să pară sească ţinutul (infra, cap. XV).

14. Părţile „interne” nu sunt neapărat necunoscute Ciobanui Bernard Ivlartv, după asasinarea tatălui. – iu de cătiw D-nii de. Iun;! – raii'-Jaii ucis ta posibil xivnunţător, semnalează ca victima „are vâna sau arte ra plămânului (traheea), sub bărbie, ruptă şi sugru mată” (III, 277).

15. Despre tot ce precede: I, 473 (ureche); I, 48.) (pântec); II, 375 (maţe); I, 410 (scuipare de sânge); I, 337 (avalida); li, 39 (inimă); II, 100 şi I, 249 (două cazuri de epilepsie); II, 39 şi 40, şi III, 234 (turbare, etc.); a se compara, pentiju aceste probleme convulsionare, eu „spasmele” pe care le au Sfântul Ion şi spiritele cele bune citind Cartea cea Sfântă: 11,45-46'; III, 264 (febră); II, 70 (gută); III, 391 şi 413 (scrofule şi ulceraţii); II, 197; „fistule la coapsă” pe care le are Jacques Authie (tuberculoză? semne ale unei osteite?); III, 174 (buboi).

16. III, 234, şi injra, cap. XXI.

II, 200, 365, 366, 367; v. şi II, 110, 135-147. Da tele statistice locale asupra leprei lipsesc cu desăvâr şire. Să amintim că Pinineii vor fi multă vreme ţi nutul aşa numiţilor cagots şi al suspecţilor de lepră.

Despre lepră, ca factor de frică şi nelinişte sexuală, v.: III, 31.

III, 361. Obsedaţi, aşa cum vom vedea, de pro blemele mântuirii, montalionezii, în mentalitatea lor, socotesc că mântuirea trupului şi mântuirea sufletu lui sunt cam acelaşi lucru (III, 235).

II, 198, 215; şi II, 201, 209; în sfârşit, II, 199 (testamente).

Am lăsat de o paitfe problema medicinii vete rinare, care poate fi savantă sau populară: pare deo sebit de dezvoltată în privinţa catârilor şi a măgarilor (II, 57; III, 270); aceste animale, folosite la arat şi la căratul poverilor, sunt într-adevăr mai preţioase decât oricare altele.

Despre felul acesta brusc în care intervine moar tea, neanunţată în „discursul” depozanţilor noştri, B.

Vourzay (in fine, p. 95) dă o frumoasă serie de texte, scoase din Registru. La fel de surprinzătoare este ra piditatea vindecărilor, dacă aşa ceva se produce. No ţiunea de convalescenţă nu există. Abia sculat după boală, omul porneşte din nou la drum sau apucă coarnele plugului: a se vedea cvasiagonia lui Jean Maury, urmată de reluarea imediată a lucrului de către cel interesat (II, 484). V. şi supra, cap. VI, p. 166: un om foarte bolnav, din Prades, se pune foarte iute pe picioare. In vremurile acelea grele, oamenii sunt. robuşti.

II, 149. Să nu fie confundat cu omonimul său din Ax-les-Thermes.

V. şi I, 490.

I, 462. Se parc că există, cel puţin în onoarea unui muribund nobil, o sociabilitate a vizitelor în grup, făcute de cei apropiaţi, de rudele şi de prietaiiii celui gnav bolnav, la căpătâiul acestuia (II, 260; şi II, 426).

În schimb, un bărbat, căruia i-a murit cineva apropiat, este obligat să geamă din pricina aceasta cu discreţie (II,.289).

I, 490. Despre plânsul funebru în cultura occitană, v., de exemplu: Bertrand de Born, Poesies com plete s, Toulouse, 1888, p. 28 (după C. Martineau, op.

cit, p. 267-268).

M. Mauss, Essais de sociologia, Paris, 1968-1969, p. 85, nota 11.

Moartea bătrânei Na Roqua, după Brune I'ourcel (I, 388); şi I, 462.

I, 388, 390, 443: la Montaillou, se spală numai faţa morţilor, care, apoi, este; acoperită.

IT. 201. Şi I, 462 (scurt interval între deces şi îmnorniântare). Despre asistenţa numeroasă la înmormântare (care poate include majoritatea locuito rilor satului), v.: I, 206.

Infra, p. 526, cap. XXIII.

II, 484. în general, printre locuitorii din Montaillou şi ţinutul Foix, nu se menţionează nici o ten dinţă cătno sinucidere, ca atare, în sensul în care în ţelegem noi acest act. Montaillou se situează deci, clin acest punct de vedere, cu totul în afara univer sului „civilizat” al epocii contemporane, care se do vedeşte favorabil înmulţirii sinuciderilor (v. lucră rile lui Durkheim). Insă. există, bineînţeles, printre ţăranii catari, enorma problemă a postului impus, endura; împinsă la limita logicii, aceasta înseamnă o categorie foarte specială de sinucidere, ea însăşi fiind concepută ca o acţiune strict religioasă, săvârşită în vederea mântuirii (v. II, 58). Ce se întâmplă însă la nivelul inconştientului, sau al unui conştient redus, în endura?

M. Vovello, Plete haroque.

III, 264, şi passim. Ploaia (marca aversă medi teraneană, atât de puternică şi de primejdioasă, faţă de uşoara boare bretonă sau normandă) îi poate opri din drum pe eretpar. faits, purtători ai consolării, mai curând deeât zăpada (III, 308).

Recordurile de supravieţuire în stare de grevă totală a foamei impusă de endura sunt de treisprezece nopţi (III, 131), şi de cincisprezece zile (I. 235). A se comoara cu ţinutul Rouergue din 1643 (14 zile de post total, în timp de foamete: Le Roy Ladurie, Paysans de. r. anqur.doc, 1066, p. 499).

35. V. şi (în II, 426) frumosul text despre agonia Huguettei de Larnat, consolată, care suportă durerile provocate de endura: Voi sfârşi curând, întreabă Hu sucite pe cei clin. junii ci, şi ruai ales pe ereticul-parjail carc-i pin des le cele din urmă clipe, instalai într-un butoi.

' {? Despre anecdota finală cu bufnitele, a se compara cu episodul din ţinutul Bourbonnnts (imediat la nord de frontiera occitană), cules prin J310 de către E. GuiJlaumin: Exista o legendă despre străbunul actualului moş Gobert (un arendaş), un anume Francojs, zis Fanchi. care fusese marele vrăjitor „I familiei. Când a murit, o bufniţă misterioasă a venit şi s-a cocoţat pe baldachinul patului, de unde nu ţi-a luat zborul decât în momentul când a fost scos corpul afară; şi fusese nevoie de opt boi ca să tragă sicriul” (K. GuiJlaumin, Le Syndical de Baugignovx, reeditată do „La fenetre ouverte”. Paris, 1959, cap. II. p. 26, referinţă pe care mi-a semnalat-o Madeleinc Le. Roy Ladurie). V. şi injra, cap. XIX, sosirea pisicilor (= diavolii) lângă patul de moarte al unui inchizitor. Despre animalele-diavoli, care transportă suflete, v. infra, cap. XIX şi XXVIL Despre complicitatea dintre pisică şi bufniţă, animale diabolice, a se vedea povestea fantastico-folclorică de Gottfried Keller, Le Petit Chat miroir, în L'Allemrifjne fanta. s-tique. 13 conte,? anthologie par A. et II. fiichter, Marabout, Venviers, 1973, pp. 414-443.

38. Dosarul Guilhabert. alcătuit din mai multe mărturii, este diseminat de Ia I, 390 până la T. 430.

30. T. 429. Se va nota că legăturile dintre familia Faure-Guilhabert, din Montaillou, şi familia Clement, din Gebetz, erau duble, de vreme ce o fată Clement se căsătorise cu un Faure (impotenţi, rudă apropiată a familiei Guilhabert (svprn, cap. IX).

40. Supra, cap. XIII.

41, CL intenvenţia Aâazaâseî Faure, în T. 422-413.

Capitolul XV

REŢELE CULTURALE

Şl STRUCTURI SOCIABILE:

CARTEA

Şl SERILE DE TAIFAS

După domus şi lumea păstorilor ce trăieşte în colibe, după cele spuse despre evenimentele vieţii, despre căsătorie, naştere, vârstă şi moarte, aş vrea să mă ocup, de acum încolo, de problemele culturii şi ale mentalităţii ţărăneşti la Montaillou. Cultură şi mentalităţi: cu alte cuvinte, mai întâi, transmitere culturală, cu sau fără carte, prin mulţimea socia-bilităţilor; dar şi atitudini ţărăneşti, faţă de timp, de spaţiu, de natură: pe scurt, voi prezenta din nou, pe cât este cu putinţă acest lucru, un rezumat de filosofic montalioneză. în decursul acestei anchete, va apărea iar acel dosar gros al religiei şi al antireligiei pă-mântului, cu varietăţile lor: folclor cu nuanţe păgâne, catolicism, păgânism, eatarism, anticlericalism şi naturalism, ba chiar materialism, toate rurale (se înţelege de la sine că despre stratul catar nu am intenţia să fac o relatare exhaustivă a teoâogiilor albigenze. Aş vrea doar să indic, în trecere, cum au prins corp aceste teologii, în realitatea socială, în inima unui sat). Alte date: cele care privesc etica individuala sau colectivă şi sistemul valorilor, al normelor. Aceasta ne va duce, de altfel, la unele probleme de sociabilitate politică şi religioasă. Va trebui să ne întoarcem, de asemenea – dar cu un scop diferit de cel care a fost precizat într-un paragraf precedent – la ma35 rea chestiune a atitudinilor ţărăneşti în faţa morţii. Sau, mai exact, după moarte. Chestiune care, în această optică secundă, înglobează o bună parte din ceea ce este desemnat de obicei, cu un nume generic, ca „vrăjitorii” sau superstiţii: şi unele şi altele implică raporturile esenţiale pe care ie întreţin între ele, în mentalitatea folclorică sau locală, satul celor vii şi satul celor morţi.

Mai întâi, câteva cuvinte despre sursa noastră de bază, ca oglindă a mentalităţilor. Să nu greşim în această privinţă: Registrul lui Jac-ques Fournier oferă o mărturie care, fără să fie totală, este de valoare excepţională pentru „cultura” ţărănească. Această înaltă calitate a documentului provine, în primul rând, de la focalizarea lui: mărturiile înregistrate de episcopul appamean aruncă o lumină crudă asupra unui sat complet; ele luminează, de asemenea, destul de bine şi într-un mod coro-borativ, peisajul mental al parohiilor vecine. în al doilea rând, documentul are o valoare cu adevărat sociologică: erezia catară, care constituie unul din pretextele anchetei lui Jacques Fournier, în anii 1300-1320, a încetat să mai fie un fenomen urban J sau nobiliar. Ea s-a retras către lumea rurală şi către muntenii ţărani 2. Acolo şi-a creat un loc de supravieţuire datorită „ascunzătorilor primitoare şi şurilor discrete”. S-a hrănit, de bine de rău, cu anticlericalismul rustic, stimulat de apăsarea sporită a dijmei. A hibernat în constantele transmiterii culturale, care situa copiii pe poziţiile ideologiei părinteşti. A putut, în felul acesta, să câştige un sfert de veac şi să producă un modest revival ţărănesc, al cărui omolog citadin era de neconceput, în-tr-atât de împânzite, de colonizate erau oraşele de ordinele călugărilor cerşetori, de minorităţi, de zbirii Inchiziţiei şi tutti quanti;! Ru-ralizată în acest fel, erezia albigenză îmi dă prilejul să studiez, nu catarismul în sine, care nu este subiectul meu, ci pur şi simplu mentalitatea rustica. Această „ţarănizare” a ete-rodoxiei, la începutul secolului al XI. V-lea, esle atât de putej-nică, incit ne-agricultorii, şi mai ales meşteşugarii, consideraţi, în numeroase rânduri, de istoriografie ca fiind purtătorii şi supporters-ii prin excelenţă ai ideilor înnoitoare, nu joacă decât episodic acest rol la Montaillou şi în satele comitatului Foix. Cizmarul Arnaud Sicre, care face, dintr-o singură bucată, cela mai bune încălţări din lume (II, 184), nu este decât un fals catar. şi un adevărat delator. Iar ţesătorul Prades Taver-nier, care s-a preschimbat în parfait, şi-a ales această viaţă primejdioasă deoarece, printre altele, se săturase de ţesut, fatigatus de te-xendo '. Prin 1300-1320, pe valea superioară a râului Ariege, erezia nu prea mai este fiica lânei, ţesute sau toarse. A devenit, pur şi simplu, întocmai ca brânzeturile, un produs al pământului şi al stânei; se află de asemenea în fierării (a se vedea familiile de potcovari albigenzi, cu deosebire familiile Cervel şi Mar-ty, la Tarascon, la Junac). Belibaste poate, nu fără un dispreţ jignitor, să-i califice de gavets, munteni veniţi din nord, pe naivii, sau pe cei ce trec drept naivi, care cred în idolii şi în miracolele credinţei catolice. Adevărul este că, dincolo de cazul câtorva meşteşugari de ţară, care-şi asumă într-adevăr funcţii de leaders, ţărani din tată în fiu, ca însuşi Belibaste, ciobani ca Pierre Maury, mari domus ţărăneşti, pe cât de adânc înrădăcinate pe atât de ramificate, ca familiile Benet, Beiot, Fort, chiar şi Clergue – toţi şi toate laolaltă au oferit baza socială pe care erezia a putut cunoaşte o ultimă înflorire, servindu-ne nouă, totodată, drept revelator al mentalităţilor unui grup agrest.

Acest revelator este cu atât mai sugestiv cu cât. la Montaillou, ereticii, în deceniile 1300- 1320, cu siguranţă, au molipsit majoritatea populaţiei. In alte părţi, în alte sate „infectate'„, 37 în Sabarthes, în Capcir, în Narbonnais de sud, ei nu au fost decât nişte grupuri minoritare, sau chiar grupuscule., acestea reducân-du-se uneori la un individ mai mult sau mai puţin strălucitor 5. Dar chiar şi în acest caz, Ji s-a întâmplat să polarizeze frustrările anti-clericale: ceea ce însemna scoaterea la iveală a unor conştientizări ce puteau interesa majoritatea oamenilor din partea locului, în alte vremuri, tăcută; ce puteau chiar pune în mişcare comunitatea globală.

Această cultură „ţărănească” este deci refractată sau, în cel mai bun caz, reflectată de registrul nostru. Un dispreţ pripit, desigur, ne-ar putea face s-o nesocotim. Prea multă lume astăzi – şi chiar încă din 1300. – consideră că ţăranii sunt nişte „brute greoaie”. Se confundă tăcerea rurală, sfiala, lipsa de dăruire de sine şi pudoarea oamenilor de la ţară, cu incultura. întrucât aceste „brute” sunt situate foarte jos pe scara preţuirii sociale, revelaţiile despre mentalitatea lor n-ar putea, în această optică dispreţuitoare, prezenta mare interes. Dispreţul faţă de ţărani, socotiţi respingători, se va întinde din aproape în aproape, dincolo de epoca avută în vedere în această carte: cel puţin, dacă ne luăm după judecăţile de valoare şi de non-valoare formulate de eliteG. Această condescendenţă este întâl-nită, în doză slabă, şi la oamenii noştri din Montaillou, inclusiv la ţăranii bogaţi, chiar din 1300 sau 1310: un om în agonie îl face pe preot ţăran păcătos şi puturos (I, 231). Beatrice, trezită, noaptea, de insolita prezenţă a intendentului sub plapuma ei, este atât de indignată încât, insultându-1, îl face ţăran. Pierre Clergue vrea să se răzbune, spune el, pe cei pe care îi numeşte, cu îngăduinţă, ţăranii din Montaillou (care sunt, totuşi, semenii săi, fraţii şi aliaţii familiei sale, atât că sunt cocoţaţi ceva mai jos decât este el însuşi pe scurta şi benigna cascadă a dispreţului montalionez (I, 222 şi 239).

Nimic grav, la urma urmei, în toate acestea: cele câteva interjecţii, născute din mânia unuia sau a altuiş, nu pot fi mai presus decât mulţimea textelor luate din sursa noastră; cu şase' secole înainteaexodului rural, care va goli satele do elita lor ţărănească, ele ne înfă-ţţşează ţăranii sau ciobanii – Maury, Maurs, Cortil – deloc proşti, îndrăgostiţi de gândire abstractă, sau chiar de filosofie sau metafizică7. Ni-i arată, pe deasupra, dialogând, fără nici o greutate, cu misionarii eretici şi cu juriştii veniţi de la oraş: acest dialog profită de înlesnirile oferite de vecinătatea de la sate şi de sprintena volubilitate a vorbirii oecitane. El se înscrie într-o lume unde, în ciuda deosebirilor de avere, distanţa socială este foarte mică, de la ţăran şi cioban, până la nobil, preot, negustor, meşteşugars; într-o lume unde munca manuală, mai ales când este meşteşugărească, nu este dispreţuită9. (Meseriaşii slujesc de intermediari culturali şi de interlocutori multipli între ţărănime, pe de o parte, şi, pe de altă parte, grupurile sociale mai răsărite, cum ar fi cele în care intră nobilii, magistraţii şi negustorii '„). Să mai spunem, în sfârşit, şi că, între ei, sătenii discută tot timpul, pe câmp, la masă, mai ales serile după ce mănâncă, până la cân-tatul cocoşilor11., în ansamblu, o endogamie destul de închisă şi o intercornunicare foarte deschisă (cu toate că fiecare are secretele lui) favorizează schimburile de idei pe plan local, între oameni care sunt din aceeaşi lume şi de acelaşi sânge.

În sfârşit, încă un cuvânt, ultimul, ca să încheiem aceste generalităţi, despre cultura de la Montaillou luată în ansamblu: este vorba, repet, de o cultură foarte vie, în ciuda (sau poate din pricina.) loviturilor, primite de la Inchiziţie, a percheziţiilor, a arestărilor şi a confiscărilor făcute de aceasta. Dimpotrivă, această construcţie mentală este foarte ame39 ninţată din clipa când emigrează, împreună cu purtătorii ei, către târguşoarele din Cata-Ibnia: mult mai mult decât hărţuielile de aici, acolo este pândită de ameninţarea de a se dezagrega, din pricina îndepărtării, a singurătăţii şi a risipirii adepţilor. Aceştia riscă, de acum înainte, să îmbătrânească şi să vegeteze, fără copii, şi, uneori, fără resurse. în cazul acesta, pericolul de deculturaţie, pentru diaspora catalană, vine mai ales din partea seducţiilor societăţii înglobante: aceasta in-stilează prin toţi porii catolicismul de la Roma, în modalitatea lui hispanică şi recuceri-toare, a cărei eficacitate este cunoscută. Tânăra generaţie de emigraţi, născută în fostul lor ţinut, dar crescută în Catalonia, nu este nesimţitoare la aceste farmece: i se în-tâmplâ să se împotrivească părinţilor, ajun-gând să-i cotonogească din bătaie, într-un foarte grav conflict dintre generaţii, care, în satul de pe valea superioară a râului Ariege, ar fi fost de neconceput13. Catarismul ţărănesc se erodează cu mare viteză în Catalonia, ameninţat cum este de o ambianţă radical deosebită şi de urbanizarea emigranţilor 1'! La MoniaiJIou, mai bine chiar decât în colibele de altitudine, pot fi surprinşi muntenii noştri cu prospeţimea autentică a mentalităţilor lor colective.