Emanuel Le Roy Ladurie

Culcându-se devreme, fără să aştepte momentul crucial când discuţiile sunt în toi, ţî-nărul Jean Maury trebuia să se scoale cu noaptea în cap. A doua zi dimineaţă, era în picioare, înainte de a se lumina, ca să se ducă, împreună cu ceilalţi, cu oile la păscut.

O altă seară, tot la Maury senior din Mon-taillou, prezintă caracteristici asemănătoare cu aceea pe care am evocat-o mai înainte (II, 4.96-471). Are loc în luna ianuarie, în cursul căreia, în anul acela, ninsese mult. Protagoniştii nu sunt prea diferiţi: este, din nou, fiind în trecere, Philippe d'Alayrac; şi Jean Maury al nostru, întors ca de obicei acasă după ce, peste zi, păzise oile. Segregaţia după locurile pe care se aşează cei de faţă se repetă aidoma: ereticul Philippe, Maury tatăl şi Maury fiul cel mai mare, precum şi vecinul Guillaume Belot, care 1-a însoţit pe eretic, prin zăpadă, până acasă, cinează împreună. în acelaşi timp, băieţii cei mici, mama, fetele mănâncă şi se încălzesc lângă foc. Bucăţi de pâine, binecuvântate de Philippe, circulă de la masă la băieţii cei mici, instalaţi lângă vatră.

Serile acestea în apropierea focului, cu benigna lor segregaţie masculin/feminin şi adul67 ţi/copii, se întâlnesc des la Montaillou5î>. Ele nu pun problema luminatului, de vreme ce au lumina dată de focul din vatră. Doar celelalte încăperi, în afară de bucătărie, necesita eventual, pentru un consolamentum nocturn, razele lunii, lumina unei torţe sau a unei luminări (I, 436-437). încălzirea nu se face decât în încăperea centrală; focul de la bucătărie îi încălzeşte, dacă este nevoie, până la Rusalii, pe cei mai vorbăreţi dintre participanţii la aceste seri (III, 99).

De la foc la vin, nu este decât un pas. Este făcut repede, cel puţin în satele de munte care nu se află prea departe de podgoria din ţinutul din vale. Montaillou, sub acest aspect, reprezintă un punct-limită; satul este situat la mare înălţime. Aici, băştinaşii beau apă. Cunosc totuşi gustul vinului, datorită cârciu-măresei din sat, Fabrisse Rives. Prin urmare, în serile acelea lungi de taifas, lumea bea câte un pahar (;!). Se bea la masă, dar fără excese, la marile ocazii; nu este vorba, pentru un montalionez, să-şi bea zilnic „kilogramul de vin roşu”, raţie deloc excepţională, încă din vremea Renaşterii, pentru ţăranii din regiunile vinicole ale ţinutului de la poalele muntelui. Vinul rămâne, oricum, o băutură mai curând masculină; femeile, cu deosebire fetele, fac mofturi când este vorba să bea un pahar61. De altfel, adesea, nici măcar nu se pune problema să li se ofere aşa ceva. Totuşi, în oraşe, şi în diaspora catalană, în regiunile acoperite de podgorii, lucrul este mai uşor, şi lumea se duce cu plăcere, mai ales bărbaţii, la cârciu-mă din apropiere, ca să bea o cană cu vin, sau să cumpere pentru acasă (II, 299, 33), când vrei să stai de vorbă cu un tovarăş sau să cinsteşti pentru prietenie. Serile cele lungi, la munte, nu degenerează niciodată în beţii: nu ne aflăm în Normandia. Nici în Flandra. Cele câteva cazuri de ebrietate semnalate de registrul nostru sunt individuale, urbane. Sau, pur şi simplu, simulate 62.

Vinul nu este decât un accesoriu; serile cele lungi celebrează, în mod esenţial, un cult al Verbului. Nu oricine vorbeşte, improvizând, în timpul acestor seri. Ţăranii din Ariege, chiar de pe vremea aceea, au foarte dezvoltat sentimentul elocinţei meridionale; o apreciază ca nişte cunoscători, în mai mare măsură decât o practică ca actori. Când oamenii care stau în cerc în jurul focului cer Un discurs! Un discurs cum se cuvine! (II, 33; III, 180), Belibaste este întotdeauna gata, cel puţin în Catalonia, să spună cuvântul preşedintelui, sau să explice un mit oarecare. Cu toate acestea, Pierre Maury notează, nu fără răutate, că acest sfânt om nu este decât un orator mediocru, pe lingă Pierro şi Jacques Authie. Să-i asculţi predicând pe domnii Pierre şi Jacques Authie este într-adevăr o mândrie! spune ciobanul 6;). Insă domnul de la Murella (Belibaste) nu ştie să ţină predici. Prin urmare, Pienro Maury le dă fraţilor Authie premiul de elo-cinţă la serile cele lungi ce au loc în domus. Mult în urma lor, îl pune pe Guillaume Belibaste, pe rândul doi. în sfârşit, se pune pe sine însuşi, cu modestia lui obişnuită, pe ultimul rând, şi, de fapt, în afara vorbitorilor. După o cină bună cu peste, Guillemette Maury şi oaspeţii ei, nefiind de faţă un parfait ca să ia cuvântul, se întorc spre păstorul din Monta-illou şi-i spun cu însufleţire: Hai, Pierre, un discurs! Un discurs cum se cuvine '. (III, 180). Insă Maury refuză întotdeauna, deoarece nu se socoteşte a fi un împuternicit al ministerului Frazei:

— Ştiţi bine că nu slnt orator. Nu mă pricep la predici din cele frumoase, spune el în loc de predică.

Acţiunea culturală în profunzime, exercitată asupra unor grupuri mici, familiale sau nu, care cuprind între cinci şi douăsprezece persoane, nu este un privilegiu al mediilor meşteşugăreşti şi ţărăneşti. Tot la ţară, preoţii profită de serile lungi pe care le petrec întro ei, între feţe bisericeşti, ca să arbitreze lupte straşnice de idei. Acasă la Amiel de Rives, vicar permanent la Junac, vin să petreacă seara, lingă foc, laicii şi preoţii din diferite sate; vorbesc despre totul şi despre nimic; ajung să discute, dacă este cazul, tezele din-tr-o carte de „omilii” privind reînvierea trupului. Se discută, între preoţi, dacă, după Judecata de apoi, va mai fi sau nu o viaţă trupească, Alazais, slujnica preotului din Junac, asistă, foarte firesc, la aceste înfruntări verbale: distanţele sociabile între patron şi slujnică, la aceste seri de taifas, sunt destul de mici, oricare ar fi altfel diferenţa, de netăgăduit, dintre statutul lor economic şi social (Vl; să nu uităm că avem de a face cu o lume în care una şi aceeaşi încăpere serveşte drept bucătărie, sufragerie, salon şi sală unde oamenii stau de vorbă până seara târziu.

NOTE

La. origini”, această erezie, în Languedoc. avea adesea rădăcini urbane (P. Wolff, în J. Le Goff, Hercsies., p. 203).

B. Vourzay (in fine, p. 46).

B. Vourzay, ibid., în fine, pp. 46-47; şi mai ales, intra, orm. XXII.

I. 339. V. şi. în III, 187, unicul ţesător pe care Belibaste îl onorează cu tovărăşia lui., şi care nu este eretic.

V. harta lui B. Vourzay, I. p. 94; reprodusă, s”: prci.

J: Le Goff, în La France et Ies Frangais, Paris, Gnllimard, 1972, B. Vourzay, în fine, pp. 109-111.

Despre distanţele sociale. absente sau foarte mici: soţia seniorului o sărută pe ţărancă (I, 300): castelana le frecventează pe ţărănci, fără să aibă impresia sau să ne dea nouă impresia că face., paternalism„ sau „acţiuni sociale”; soţia unui pescar de păstrăvi este iubita unui tânăr nobil din familia de Junac (II, 61); cei din familia Belibaste, bogaţi insă simpli plugari, îl primesc la masa lor, fără să li se pară că este o minune, pe procurorul arhiepiscopului din Narbonne; un Bernard Clergue ţine, de o parte, în relaţiile lui cotidiene şi maritale, de ţărănimea simplă din Montaillou şi, pe de alta, de cele mai înalte autorităţi ale comitatului Foix. Faptul că distanţa socială, la Montaillou şi în comitatul Foix, este foarte mică, face ca luptele socio-religioase să fie dramatice şi grele; aceste conflicte sunt mai totdeauna trăite în intercunoaştere şi intersubiectivitate: ca să zicem aşa, în intimitate.

9. In ciuda prestigiului legat, în valea superioară a râului Ariege, de faptul că cineva nu lucrează cu mâinile, este izbitor să vezi cu câtă uşurinţă tinerii de „familie bună”, loviţi sau nu de soartă, devin meşteşugari fără să se considere dezonoraţi (nici mă car id'eea că în aceasta ar fi ceva dezonorant nu le trece prin cap): a se vedea cazul cizmarului Arnaud Sicre, fiu de notar; de asemenea, cazul fraţilor Authie, notari la origine: fac, fără nici o problemă şi fără să considere că prin aceasta se înjosesc, mese ria de croitor. Această atitudine sănătoasă, care se mai găseşte şi astăzi în rândul tineretului american, va deveni, în schimb, mai greu de conceput în Franţa carteziană şi postearteziană, care va voi să-1 transfonme pe om, şi în special pe burghez, într-un pur Cogito.

Într-un cu totul alt context, Maurice Agulhen va insista şi el asupra acestui aspect. A se vedea cartea sa, La Republique au village, Paris, Pion, 1970.

I, 223; şi, pentru faptele analoage, într-un alt sat: III, 296.

III, 173; supra, cap. XII şi XIII (Jennne Befayt împotriva mamei sale).

Dna B. Vourzay, care a studiat Registrul lui Jacques Fournier pentru problemele legato de emi graţia către Catalonia, a pus 5n valoare presiunea urbanizantă, modernizatoare şi catolică pe care o implică refugiul catalan, precum şi alienarea şi câispersiunea care-i pândesc pe refugiaţi: v. îndeosebi Vourzay, în fine, p. 103 (raporturile cu negustorii); pp. 80, 81 şi 127 (sărăcia şi declasarea femeilor sin gure, în emigraţie); pp. 85 şi 102 (discriminară din pricina orgoliului catalan); p. 100 şi pp. 124-125 (de zagregarea familiilor); p. 104 şi pp. 117-118 (tendinţe de emancipare a femeilor, care sfărâmă casa (domus) închisă, importată de pe valea superioară a râului Arigs şi din Montaillou); p. 100 şi p. 123 (declin numeric al grupului de emigraţi, care mor în număr ni are şi nu se prea reproduc); şi, în sfârşit, p. Bl (conflict între generaţii provocat de emanciparea ti71 nerilor veniţi din ţinuţii AraSge, faţă de cei bătrâni, în mediu catalan).

14. J. Duverney, Le Iiegisire., t. II, p. 404, nota 360; şi p. 197, nota 311; precum şi 11, p. 375, nota 159.

15. A. Gouron, 1958; M. Gramain, These.

II, 196. Despre relativa înmulţire a cărţilor şi mai ales a bibliilor în limba vulgară, în secolul al XlV-lea, faţă de secolul al XIII-lea, când erau mult mai puţine, v. Mollat, C. D. U., fâşc. I, 1962.

II, 201. Conciliile meridionale, în secolul al XIII-lea, răspândeau, de altfel, neîncrederea faţă de cele mai multe dintre cărţi, inclusiv Biblia: în prin cipiu, era interzis s-o ai, căci riscai să fii suspectat de erezie (Hefele, voi. 5-2, p. 1498).

II, 45, 46. De fapt, ţăranul, eu tot analfabetis mul său, consideră Scriptura (în diferitele sensuri ale cuvântului) ca o referinţă de bază. A se vedea întrebarea neliniştitoare pe care o pune Raymond de Laburat, crescător de oi, catolic, însă excomunicat fiindcă a refuzat să plătească dijma: excomunicarea este (prevăzută) în vreo scriptură, oarecare? îl în treabă el pe un preot (II, 318-319). In acelaşi sens (I, 152, cuvintele unui morar) „învierea din morţi este un fapt dovedit, de vreme ce, spun preoţii, aşa scrie în hrisoave şi în cărţi”. Despre rolul autoritar al Scripturii, a se vedea C. Levi-Strauss, Tristes Tropiques, ed. 1962, cap. XXVIII, p. 264. Cărţile, pe valea superioară a râului Ariege, în anii]300-1320 erau infinit mai puţin numeroase decât vor fi în zilele noastre. însă prestigiul şi impactul lor erau infinit mai mari! Una compensa parţial pe cealaltă.

II, 283; despre cărţile de rugăciuni (Heures) şi cărţile valdenzilor din Pamiers, a se vedea I, 102- 103, şi I, 12.1. Despre răspândirea cărţilor de rugă ciuni la acea vreme şi ceva mai târziu, v. Mollat, C. D. U., 1962, fâşc. I, p. 'l21.

Este ipoteza, foarte logică, formulată de J. Duvernoy (I, 375, nota 159). A sg vedea şi III, 397, şi Duvernoy, zbici, nota 531: jurământ pe un „calendar”; şi descrierea (de către J. D.) eaptularei de la Foix: aceasta conţine, legate împreună, extrase din evan ghelie şi hrisoave.

I, 375, nota 159. La Chankom, sat mexican stu diat de R. Redfield, şi care va număra prin 1930 foarte puţini oameni care ştiu să citească şi cu ade vărat alfabetizaţi, singurele cărţi care circulă vor fi un Nou Testament şi un calendar. Cam ca la Montaillou, prin 1310 (R. Redfield, Chankom., p. 17).

I, 292. Este foarte firesc ca preoţii, chiar şi cei de ţară, să aibă, în general, o anumită cultură inte lectuală: preotul absenteist, ce-i drept, din Unac (ac tualul departament Ariege), îl citează pe Iov şi o anumită scrisoare a sfântului Augustin (III, 9-10).

Cf. infra, p. 358. Printre cărţile din „biblioteca” fraţilor Authie (v. supra, p. 353), o lucrare este scrisă pe jumătate în latină şi pe jumătate în limba ro mânica.

Despre caracterul vrăjitoresc al vorbelor ereticilor-parfaits, aproape un drog, a se vedea şi I, 219.

I, 285. (Se va nota că Guillaume Andorran citea cu, voce tare, obicei păstrat şi astăzi, în regiunea pireneană, de unii septuagenar,! de formaţie veche.) La Tarascon-sur-Ariege, zidarul A. de Savignan dispune de o psaltire, pe care a citit-o (I, 164). A se compara cu Duby, Humanisme., p. 96: avântul psaltirii şi al cărţii de rugăciuni, în epoca aceea.

Supra, cap. VIII, şi I, 44 (cărţile valdenzilor); I, 180 (cărţile evreilor din parjtea locului).

II, 239. Un fapt remarcabil este acela că, un preot, Barthelemy Amilhac, foloseşte expresia se pu tea citi pe faţa lui că., în legătură cu fostul bayle B. Clergue (II, 283). Imaginea aceasta nu ar avea cine ştie ce sens în gura unui simplu ţăran, analfabet.

Prades Tavernier îşi lipise, din proprie iniţia tivă, alături de nume şi prenume, prenumele supli mentar „Andre”. Trecuse aşadar de la un apelativ toponimic (Prades) la unul apostolic (sfântul Andrei, apostolul).

II, 417. Belibaste (v. II, 28-29) era şi el soco tit, chiar şi de cei ce credeau în el, prea puţin în văţat: de altfel, Pierne Maury îi făcea un merit din acest lucru, în numele idealului clasic de sărăcie (in telectuală, în cazul de faţă); potrivit acestui ideal, semisavantul sau semianalfabetul, dacă ţinea seama de ce este Bine, era la fel de bun ca toţi savanţii de pe lume.

Adică: preotul Clergue; tânărul său scolaris; Bernard Clergue; şi Prades Tavernier, care petrece perioade lungi în satul nostru, dar nu este cu ade vărat un locuitor al lui, originar fiind din parohia vecină. Preotul Clergue, tânărul său scolaris (şi poate şi Bernard Clergue, a cărui ştiinţă ne este lăudată), cunoşteau fără îndoială, pe deasupra, şi puţină la tină! In total, coeficientul de alfabetizare s-ar învârrti în jurul lui 1,6%. A se compara cu cei 22% din timpul lui Ludovic XIV (Fleury-Valmary, 1957; Furet-Sachs, 1974, p. 726: medie masculin-feminin). Insă comitatul Foix, foarte înapoiat, va fi încă foarte de parte de aceşti 22% în 1686.

Supra, cap. XIII.

Inchiziţia îi pune pe martori şi pe acuzaţi să jure pe Evanghelie (II, 358 şi passim). Partenerii ho mosexualului A. de Verniolles jură şi ei pe cutare sau cutare carte sfântă (III, 14-50). Oamenii mai pu ţin evoluaţi jură pe propriul lor cap, sau pe pâine Şi pe vin, sau pe făină.

II, 22, şi passim. Pentru a se referi la facultăţile intelectuale, textele noastre vorbesc şi despre sunt (II, 43); precum şi despre oamenii care sunt sau nu inteligenţi.

Elocinţa lui Jacques Authie, gură îngerească (II, 406); elocinţa lui Pierre Authie (11, 28-2a); şi ibid., mediocritatea lui Belibaste.

În legătură cu paragraful de mai sus, consa crat cărţii: am lăsat de o parte, din lipsă de infor maţii, alte moduri de propagare culturală, de pildă acelea care folosesc, mai ales în sanctuare, imaginea, pictată sau sculptată, cântecul etc. (v. de exemplu 11, 54; III, 234)

B. Vourzay, în fine, pp. 114-115; v. şi M. Mauss, Essais de sociologie., p. 117.

II, 174. Aşa cum o subliniază, în altă parte, Jean Maury, toată familia sa, tata, mama şi fratele mai mare se luptă să facă din el, încă din copilărie, un eretic (II, 461).

A se vedea, pentru secolul al XVI-lea, l'ropgs rusţiquei de N. du Fail.

III, 110. Despre transmiterea culturală directă din tată în fiu, în timpul muncii (arat şi strânsul sfe clei), v.: 1,400. Despre rolul cultural al mamei şi al soţului, sau chiar al îndrăgostitului: I, 469, şi injra, (mama lui Guillaume Austatz, a lui Jean Maury etc.) despre rolul cultural al mătuşii, III, 86-87 şi injra (A. Faure). într-un seminar ţinut în noiembrie 1973, Dl. Claude Levi-Strauss a insistat asupra faptului că, odinioară, cultura tnecea mai ales din tată în fiu etc, prin canale verticale, mai ales generaţionale (cu excepţia marilor adunări); astăzi, ea se răspândeşte în extensie orizontală: de aici, printre altele, criza generaţiilor. (Exista totuşi, odinioară, şi de la mai vârstnic la mai llnăr, o difuzare „cvasiorizontală” a culturii prin reţeaua de cumnaţi, prieteni şi veri; v. I, 147; III, 87). Dascălii de şcoală jucau un rol în transmiterea culturii, însă mai ales în târgurile de pe cursul inferior al râului Ariege (I, 165), în timp ce în satele de munte, din motive uşon de înţeles, acest lucru nu se petrecea. Despre rolul cultural (în primul rând, bineînţeles, în domeniul religios) ăl preotului: v. infra.

II, 129. Despre greutăţile şi primejdiile (de denunţare) pe care le pot întâlni adulţii, când îi instru iesc prea devreme pe tineri, v.: III, 147. Despre for marea unui tânăr de către camarazi, mai în vârstă, şi de către bărbaţi în toată firea (care îl instruiesc în timpul unor conversaţii pe câmp sau pe drum), a se vedea: I, 410 şi I, 422; I, 444; şi III, 87. Ter menul camarad (socius), folosit între tineri, se găseşte şi în III, 261. Despre caracterul adesea tardiv al aces74 tei formaţii permanente, v. III, 147; şi Mauss, Essais de sociologie., pp. 123-129.

41. V. despre acest subiect, pentru. modelele” foarte deosebite care se instaurează în lumea actuală, interviul etnologului Margaret Mead (Le Nouvaî Ob-sen-atcur, 13 sept. 1973).

4? V. şi II, 459: Guillemette Maury se fereşte de. nora ei catalană”, pe care totuşi o iubeşte foarte mult: însă nora aceasta nu este eretică.

A? I, 335-336.

Joucou, localitate din actualul departament Aude.

II. 328. Despre activităţile autentic ţărăneşti ale lui Raymond de Laburat, care, crescător de animale fiind, trebuie să plătească dijmă pe miei: TI. 316.

Supra, cap. XIII.

Supra, cap. XIV (consolarea lui G. Guilhabertl.

O mamă cu simpatii catare (I, 413-414 şi I, 423) se lasă totuşi înduplecată de fiica şi de fiul ri.

si ei cu simpatii catare, atunci când este dinainte hotărâtă să le accepte cererea ele consolampnlum pen tru fiu. Conflictele dintre generaţii pe carp le sub liniem aici se referă în mod esenţial la taţi sau la mame care răroân catari, şi care refuză să se lase influenţaţi de către copiii lor reveniţi la catolicism.

Despre discordanţa mamă'fiu, în acelaşi context, a se vedea şi ostilitatea Iui Arnaud Baille-Sicre când îşi aminteşte de mama sa, rămasă credincioasă ere ziei până la rug (II, 21 sa.).

M. Agulhon, Penitenta et francs-macons.

Philippe Wolff, Commerce. 1954, pp. 607-609; v. şi, ibid., p. 545 sq. (pentru o comparaţie cu aso ciaţiile laice de meserii). O aluzie. însă foarte gene râla şi metaforică, la cuvântul confraţi, se află în registrul nostru (II, 32). D-na Gramain (Thăsc, Introd.) notează raritatea confreriilor, uneori chiar interzise, în satele din Languedoc. în secolul al XHI-lea şi în ceputul secolului al XlV-lca. în schimb, D-na Lorcin, în Les campagnes lyonnaises anx XlVe et XVc siecles, p. 161, găseşte numeroase conferii pur rurale în satele din regiunea ei la acea epocă.

Intra, cap. XXII.

Ii, 365-366. Alt exemplu de seară da taifas eu.

discuţii teologice între ţărani: I, 191.

II, 360. Despre pescuitul de păstrăvi, activitate importantă în văile de pe cursul superior al râului Arieae, şi despre Arnaud Piquier, nescar. v. III, 497; Şi III, 253 la 295. V. şi Bonnassie, II. p. 109.

II, 33; şi II, 1R4: masă cu douăsprezece sau cincisprezece persoan”. Despre invitaţiile la prânz, sau ta o gustare, făcute do oamenii din târeuri oamenilor din sate, a se vedea do re. IIT, 150. 360-361, Infra, cap. XXIV.

56. Toate acestea după expunerea făcută de B.

Vour. zay, care foloseşte depoziţiile lui Sicro, ale lui G. Maurs şi ale fraţilor Maury.

57. B. Vourzay, în fine p. 86, 90.

58. II, 469 sq. A se compara cu serile lui Robin Chevct, în Propos rustiques de N. du Fail.

V. şi II, 471-472, I, 203, şi passim.

Supra. V. darurile făcute de Bernard Clergue soacrei sale.

Supra (serile de la familia Amiel) şi cap. XII (J. Befayt).

Pseudo-betia lui Amaud Sicre (III, 209): cazuri de ebrietate în „confesiunile” appamcene (III, 14 la 50).

II. 28. In schimb, aşa cum a notat M Andrieu, p. 51, Registrul nu spune nimic despre calităţile de orator ale lui Guillaume Authie.

M. III, 9; I. 152-153. Servantele lui Moliere se vor deosebi foarte mult de acestea?

Capitolul XVI

STRUCTURI SOC/ABILE: FEMEI, BĂRBAfl, TINERI

Ostal (casă sau domus) reprezintă, dar nu numai datorită serilor de taifas, celula capitală a sociabilităţii şi a transmiterii culturale. Dincolo de casă, se mai manifestă totuşi şi a'te sociabilităţi. Active şi mai globale. Ele privesc mai întâi cele două jumătăţi, feminină şi masculină, ale populaţiei săteşti, la intersecţia cărora este situată fiecare domus.

Femei. După cum bănuim, ele nu sunt organizate ca atare (nici măcar la nivelul foarte special al organizării feminine-mănăstireşti. Nu am întâlnit cvasicâlugâriţe, din cele care trăiesc în mănăstiri sau care trag clopotele, decât foarte în aval faţă de ţinutul Ailon: adică la Tarascon, la confluenţa râului Ariege cu Vicdessos. Brune din Montels şi Mărie, călugăriţe, slujesc pe lângă biserica Fecioarei din Savart. Fete de treabă, ele îi găzduiesc pe preoţi şi pe aşa-zişii preoţi care se află în trecere: le oferă specialităţile gastronomice ale ţinutului Sabarthes; sunt aspre cu ţăranii excomunicaţi din pricina refuzului de a plăti dijma: le încuie uşa sanctuarului Fecioarei. A7u se poate spune că această pereche de amabile clopotărese formează, împreună, o „mănăstire” l).

Reală sau aparentă, carenţa socio-feminină va fi de lungă durată: chiar şi în oraşele pro77 vensale din secolele XVIII şi XIX, unde vor exista o mulţime de grupări, de cluburi, de cafenele, vaseularizarea ţesutului social se va face aproape exclusiv pentru sexul tare. Kemeile vor rămâne, dacă îndrăznesc să spun aşa, „în natură”, sau cel puţin neformal: acest „neformal” nefiind sinonim cu izolarea. Pe valea superioară a râului Ariege, în secolul al XlV-lea, există, chiar la nivelul satului, un vag sentiment ai comunităţii feminine, nuanţat eventual cu antimasculinism: Gaillarde d'Ascou ar ţi cea mai bimă şi cea mai curajoasă dintre femeile din acest sat, spune Rixende Amiei, din Ascou, dacă nu s-ar teme atât de tare de bărbatul ei (II, 366-367). Totuşi, mai importante decât această impresie difuză de apartenenţă comunală sunt nucleele de prietenie care, în cadrul satului, leagă între ele câteva mici grupuri de femei influente: am mai pomenit, mai înainte, de marea apropiere sau „familiaritate” ţărănească ce există, la Montaillou, între cele trei matriarhe, de drept sau de fapt, Mengarde Clergue, Guillemette „Belote” şi Na Roqua (I, 326, 328). Reprezentative, în sat, pentru grupul superior şi conducător, aceste doamne din clasa înstărită îşi fac reciproc vizite; stau împreună la soare, aşezate lângă uşa pivniţei casei (domus) Clergue; trimit pachete aceleia dintre ele care, momentan, se află sub zăvoarele Inchiziţiei (I, 229). Militante şi prietene, ele alcătuiesc nucleul cel mai solid al ereziei albigenze la Montaillou; celelalte femei influenţate de eterodoxie (cunoaştem zece, în total) au suferit această influenţă în urma unui proces de imitaţie sociologică, proces ce le-a făcut să cedeze, captate fără prea multă credinţă personală, în faţa „solicitărilor afectuoase” ale rudelor sau ale caselor prietene ce fuseseră atinse de molima eretică'2.

Trio-ul despre care a fost vorba nu este, totuşi, singurul grup activ de prietene eretice; un cvartet analog, deşi poate mai puţin sta78 tornic în convingerile lui, este format din Gau-zia Clergue, Guillemette „Maurine”, Guille-mette „Benete” şi Sybille Fort; sunt soţii de agricultori din Montaillou; reprezentative pentru clasa „mijlocie” şi „mijlocie-inferioarâ”, care formează osatura satului, sunt mari prietene între ele3. Acest al doilea grup de femei se va dovedi, de altfel, mult mai puţin hotă-rât în convingerile lui eterodoxe decât cele trei matriarhe. în sfârşit, legăturilor de prietenie li se adaugă cele de încumetrire: grupul cume-trelor de ţară era o realitate încă din secolul al XlV-lea4.