Emanuel Le Roy Ladurie

V. de asemenea, despre această problemă a mo nezilor: III, 56; şi M. Castaing-Sicard, 1961, care subliniază că în Languedoc, la epoca pe care o avem în vedere, la porţile comitatului Foix, se vede apa riţia forţată a monedelor tournois. Despre un proces analog, dar mai septentrional şi, deci, ceva mai pre coce, de pătrundere victorioasă a monedelor tournois, v. Devailly, Le Berry., 1973, pp. 570-577.

Această deosebire nu fusese întotdeauna la fel de accentuată. Pe la 1260-1280, Pamiers, în comi ţâţul Foix de jos, tot mai era contaminat de catarism (III, 327-328).

V. supra afacerea dijmelor din Savart (Poux, 1901).

Capitolul XIX

SENTIMENTUL NATURII şi AL DESTINULUI

Dincolo de spaţiul şi timpul socializat, care sunt atitudinile fundamentale ale ţăranilor noştri faţă de natură şi, în general, faţă de macrocosm?

Să îndepărtăm imediat posibilităţile unei perceperi estetice: ţăranii de pe valea superioară a râului Ariege au simţul frumosului, desigur, însă frumosul este asociat de către ei, în mod esenţial, cu dorinţele, plăcerile şi bucuriile care derivă din simţuri sau din afecţiunea pornită din inimă. Oamenii noştri vorbesc deci de o „fată tânără şi frumoasă”, de un „frumos pateu de peşte”, de „oameni frumoşi”, de „cântece frumoase în biserică”, de „livezi frumoase în paradis”. Nimic mai mult Ei nu „vibrează” în faţa muntelui sau a naturii, prea cufundaţi în problemele concrete, adesea aspre, puse şi de munte şi de natură.

Faţă de această natură înglobantă, există mai curând, în sat şi în micul ţinut, un sentiment de participare, cu nuanţe de antropocentrism. Filosofia din Montaillou consideră – şi nu este singura! – că microcosmul (adică omul şi casa lui) face parte din macrocosm, în centrul căruia se află, negreşit, ostal. Acest macrocosm, foarte întins, include stelele. Am văzut mai înainte, şi nu mai este nevoie să revenim, că în casa capului de familie mort din unghiile şi părul lui, nu-şi piardă astrul, de sunt păstrate resturi pentru ca domus să care nu se poate feri, sau norocul, astrum vel eufortuniumCuvântul „noroc” se opune, bineînţeles, în vocabularul oamenilor din Sabar-thes, lui „nenoroc”. Oamenii mi trebuie să jure pe cer, spune Belibaste, deoarece ei nu pot face ca o stea să fie mare sau mică '.

Individul, mai ales când este cioban, are, întocmai lui Pierre Maury, un fatum sau destin al lui ', care-i conduce fiinţa din lumea exterioară. El se supune bucuros acestui destin, chiar când el trebuie să-1 ducă între cele patru ziduri ale unei închisori. Pătrunderea acestor teorii despre destin în regiunea văii superioare a râului Ariege nu a fost favorizată de catarismul muntenesc. Insă aceste teorii, în întregime populare, se potrivesc (să fie o în-tâmplare?) foarte bine cu dogma metempsi-hotică din religia ereticilor; datorită acestui fapt, sincretismul între folclorul local şi erezia venită de departe este înlesnit (de unde şi noile înlesniri de implantare a acestei erezii.). în această privinţă, să-1 ascultăm pe Belibaste când formulează, la rândul său, în faţa familiei Maury, o negare rigidă a liberului arbitru (negare ce nu va fi decât atenuată, cu alte prilejuri belibastiene, de butada „Ajută-te singur şi te va ajuta şi cerul”):

Când cineva ia, fură bunul altuia sau face vreun rău, declară ex-ciobanul din Cubieres5, acest cineva nu este nimic altceva decât un duh rău care intră în om: duhul acesta îl împinge să săvârşească păcate, îl face să se abată de la viaţa cea bună pentru cea rea. Această concepţie proclamă non-responsabilitatea celui ce lace rău; ea nu poate fi despărţită de un animism al naturii catarizante. Totul este plin de suflete, spune exilatul din Morella, care-şi dezvoltă, într-un stil dens, gândirea. Tot aerul este Plin de duhuri bune şi rele. în afară de cazul excepţional când tin duh sălăşluieşte în trupul unul mort care, în timpul vieţii, a fost drept şi hun (în acest caz, duhul se va întoarce în cer), duhul care a ieşit dintr-un trup este ori-cind gata să se întrupeze. Căci duhurile rele care se află în aer îl hărţuiesc, silindu-l să se vâre într-un trup oarecare, de carne, fie de om,) ie de animal; deoarece, atlta vreme cit un duh omenesc stă în linişte înlăuntnd unei cărni, duhurile rele care se află în aer nu-l pot hărţid1'.

Dacă este să-1 credem pe Belibaste, aerul este deci plin de flăcărui răutăcioase şi de duhuri vagabonde de la care pornesc, direct sau indirect, însă despotic, acţiunile oamenilor. Fatalismul sătenilor de pe valea superioară a râului Ariege este alimentat, în aceste condiţii, de un animism cvasinaturalist care, fără să se sinchisească de contradicţii, este, în egală măsură, nuanţat de folclor şi de catarism. La niveluri superioare, lăsând de această dată la o parte orice influenţă eretică, această doctrină se înscrie în constrângerile necesare ale macro-cosmosului, dominat, fără drept de apel, de hotărârea unui mare arhitect.

O astfel de concepţie despre lume îşi găseşte expresia cea mai limpede, şi cea mai universal regională, în vorbele lui Bernard Franca, din satul Goulier, parohia Vicdessos (I, 350-370). Bernard Franca este cleric şi face slujba în biserică, dar el este şi un ţăran autentic; exploatează muncind el însuşi ogorul cu mei; „ste proprietarul unei case pe care, împreună cu fraţii săi, o ţine în frăţie, pe drumul din sat. Discută cu cei din parohie, în zilele când strânge recolta; participă la adunarea neorganizată a bărbaţilor, în faţa bisericii, duminica şi în zilele de sărbătoare. Această convi-vialitate îi va atrage, de altfel, denunţuri la Inchiziţie, un proces la Pamiers şi, în cele din urmă, crucile galbene duble.

Insă Bernard Franca este deplin încredinţat că tot ce se întâmplă cuiva trebuia să se în-timple oricând. Omul, spune el în esenţă, este prins înlăuntrul unei imuabile necesităţi raa-crocosmice, hotărâtă de însuşi Dumnezeu. Fiinţa omenească nu este nicidecum liberă. Prin urmare, ea nu păcătuieşte. în sens invers, aşa-zisele japte bune nu sunt, pentru autorul lor, de nici o laudă, de vreme ce ele sunt prevăzute dinainte în planul divin. Citind, în dosarele appameene, această critică radicală şi rurală a faptelor bune, ne amintim, din când în când, de Luther. însă un Luther în mic. Fără cultură. Bernard Franca, augustinian fără să ştie, presupune într-adevăr atotputernicia implicită a

Harului divin.

În privinţa importantei chestiuni a influenţelor şi a originilor, Bernard Franca este hotărî t. Aceste „idei”, care neagă libertatea individuală, nu i-au fost suflate de cine ştie ce doctor de la oraş, eventual cunoscător al au-gustinismului7; un doctor pe care Bernard, în calitatea lui de cleric, ar fi putut avea, la urma urmei, prilejul să-1 întâlnească. De fapt. Bernard Franca, de patruzeci de ani, profesează opiniile sale eterodoxe: le-a extras, pur şi simplu, din fondul local şi folcloric al filosofici ţărăneşti din Sabarthes, cu care se delectează B.

Cine ţi-a băgat în cap rătăcirile acestea, nu cumva vreun doctor? îl întreabă Jacques Fournier, în 1320, pe sexagenarul Franca.

Nu, răspunse bătrânul. Insă la Sabarthes se spune, de obicei, când cuiva i se întâmplă „asta nu putea ji altfel”. De altminteri, când am fost inclus (de Inchiziţie), am zis:

Fie ce-o fi.

Apoi, am adăugat:

Fie ce-o vrea Dumnezeu (r).

Destin şi necesitate, poruncite de foarte sus de către Dumnezeu, pot acţiona prin mediaţia stelelor; sau, mai jos, prin aceea a aerului şi a duhurilor pe care le conţine el. Această dublă acţiune se exercită asupra casei şi, respectiv, a individului. între cerul stelar şi cerul de aer pur, se află luna. Influenţa maero-cos-mică a acestui astru nu are, în Sabarthes, ubicuitatea pe care i-o vom vedea mai târziu, în alte culturi ţărăneşti de oc sau de oii10. Cu toate acestea, la Montaillou, ea nu este neglijabilă din momentul eând este vorba să fie fixat actul esenţial care pune bazele, la fiecare generaţie, perenităţii casei; acest act este căsătoria. Acuţii şaisprezece ani, sau cam aşa ceva, povesteşte în 1320 Raymond Vayssiere din Ax-les-Thermes, mă aflam în casa lui Raymond Belot, din Montaillou; şi vorbeam (în general) despre epoca la care trebuie să se încheie căsătoriile. Raymond îmi spune:

— Când am vrut s-o dăm pe sora noastră de nevastă după Bernard Clergue, ne-am dus să vorbim cu Guillaume Authie, ereticul, ca să ne sfătuim cu el asupra următoarei chestiuni: când este luna bună ca s-o mărităm pe sora noastră cu Bernard? Guillaume Authie ne-a spus să fixăm nunta în ziua cutare, pe care ne-a şi indicat-o. Iar noi l-am ascultat (T, 291).

Totul se află în acest text care pune, la un nivel convenabil de generalitate socială şi conjugală, problema influenţelor astronomice. Casa familiei Belot, în cazul de faţă, este concretizată de grupul fraţilor: ei deţin, în colectivul lor, responsabilitatea familială; această domus se deplasează în corp constituit, ca să se sfătuiască cu un parfait. promovat la rangul de ghicitor. Fraţii Belot ii întreabă pe acesta care este calea cea mai bună pentru a insera ciclu' fecundităţii surorii lor, logodită cu fiul Clergue, în ciclul lunar; de vreme ce astrul nopţii influenţează cu ritmurile lui, dacă ne luăm după înţelepciunea din provincii, tot ce trăieşte şi se reproduce pe pământ.

Cunoaşterea fazelor lunii nu este totdeauna de ajuns pentru a descifra indicaţiile macro cosmulul: oamenii din Montaillou recurg deci destul de mult la ghicitorii propriu-zişi, jiu numai ia parfaits, ea să fie siguri de previziunile cele mai valabile când este vorba de pregătirile pentru o nuntă sau pentru o călătorie etc. Beatrice de Planissoles folosea, am spus acest lucru, vrăjile pe care i le dădea cu îngăduinţă o evreică convertită. Iar exilaţii din Catalonia îl întreabă pe un ghicitor care-şi citeşte previziunile într-o carte scrisă cu litere arabe (II, 40; III, 207). Ghicitorul acesta foloseşte mişcările pendulare ale unui baston şi măsurătorile cu pasul, pentru a prevesti bolile oamenilor sau ale animalelor, precum şi căsătoriile ce trebuie făcute. Mai puţin sofisticate sunt prevestirile deduse din zborul păsărilor ce anunţă nenorocirea: bufniţele care vin să ridice sufletele morţilor; coţofenele care trec strada şi care vestesc o nenorocire, dacă ne luăm după tradiţia – foarte răspândită! – transmisă din iată în fiu în familia Belibaste: vederea acestor două zburătoare care taie drumul îi spulberă ereticului-parfait din Cu-bieres bruma de curaj care-i rămăsese; îi retează literalmente picioarele şi îl fac să pre-simtă, pe bună dreptate, soarta tristă care-1 aşteaptă (II, 78; III, 210).

Dumnezeu, macrocosm şi natură veghează deci asupra omului şi a casei lui, aceştia aflân-du-se în centrul întregului sistem. Stea, lumină, duhuri ale aerului programează destinele domiciliare sau individuale, despre care dă unele indicaţii şi zborul coţofenelor sau al bufniţelor. Cazul acestor păsări vestitoare ale nenorocirii nu este izolat; raporturile afective pe care omul din Aillon le întreţine cu ceea ce îl înconjoară, mai ales cu animalele, nu sunt întotdeauna din cele mai cordiale u. Chiar şi atunci când, sau mai ales atunci când aceste raporturi sunt foarte strânse. Să ilustrăm acest aspect.

Să începem cu animalele cele mai familiare. Ciobanii din Montaillou aveau, cu siguranţă, 173 câini sau dulăi, care transhumau împreună cu turmelerl. Fermele izolate erau păzite uneori de câini mari, care lătrau zdravăn13. Relaţiile cotidiene între bipede şi patrupede erau poate bune sau afectuoase, dar noi nu ştim nimic despre acestea. în ansamblu, totuşi, stereotipul canin nu este pozitiv. Curii care jupoaie t şi lupi care sj'tşie., căţea, sunt insultele cele mai blânde folosite de cei din familia Clergue şi de alţi câţiva când vorbesc despre Fraţii mi-noriţi sau despre Alazais Faure. Atenţie la câinc 1 Puteţi lua turbarea de la el. Păstorul Jean Maury se teme cumva să nu fie otrăvit? li dă să guste, din bucatele pregătite de Patroană pentru el, propriului său cline ciobănesc '. Arhidiaconul de Pamiers, Germain de Castelnau, şi-a tras confraţii pe sfoară într-o afacere privind veniturile de pe moşii? Va fi pedepsit! Patru dulăi mari, legaţi în lanţ, îl aşteaptă pe arhidiacon pe lumea cealaltă, ca să-i vină de hac. Un tăietor de piatră se arată sceptic în legătură cu sfârşitul lumii? Nu ai mai multă credinţă decât un dine, îi declară tovarăşii lui 1: >.

Imaginea câinelui nu este deci măgulitoare; nici bună. Sântein departe de Edme Retif caro, în Burgundia lui din secolul al XVlTI-lea, îşi va iubi atât de mult clinele îneât nu va ezita să spună: Cine. s” atinge de nevasta mea este ca şi cum s-ar atinge de clinele meu. Orice ar spune Retif, stereotipurile anticanine vor rezista mult timp; vor subzista încă şi astăzi în vocabularul insultelor 1G.

Un alt animal de pe lingă casă suferă şi el de caracteristici negative, chiar diabolice; este vorba de pisică; miorlăielile nocturne ale pisicilor ce se bat, dacă ne luăm după cei din familia Benet, la Ornolac, se aseamănă cu ţipetele sufletului rătăcitor al unui mort. A! (I, 262). îneât te poţi înşela! Când a murit Geojjroy d'Ablis, inchizitor la Carcassonne, povesteşte Guillemette Maury, nimeni n-a fost martor la decesul lui nocturn. Insă, a doua zi, continuă

Patroana17, oamenii care au descoperit cadavrul au găsit lingă puiul lui două pisici negre, câte una la fiecare capăt al patului. Era vorba de nişte duhuri rele care-i ţineau de urât sufletului inchizitorului. De menţionat că şobolanul, alt comesean al casei, este şi el generator de repulsie IB.

Proasta reputaţie a porcului o evocă, într-un i'el oarecare, pe cea a câinelui: dinele este, ce-i drept, membru al familiei umane; în acelaşi timp, el are o doză de sălbăticiune de vreme ce se poate încrucişa cu un lup, alături de care slujeşte adesea ca termen de insultă. Voi spune acelaşi lucru despre porc. Acesta este comesean intimist (hrănit acasă cu murdării şi consumat zilnic sub formă de slănină sărată) şi totodată animal pe jumătate sălbatic (îngrăşat cu ghindă în pădure şi interfecundabil cu mistreţul, a cărui sălbăticie este admisă de toată lumea). Prin urmare, porcul este de două ori prost văzut; acest patruped are, dacă pot spune astfel, câte două picioare în fiecare tabără: două picioare în cultură (cultura cea mai intimă) şi două picioare în natură (natura cea mai sălbatică). Scroafă (truiassa), strigă bărbaţii din Sabarthes către nevestele lor, în cursul unor scene de menaj, când străchinile de lemn şi pisălogul de sare, transformate în proiectile, ajung să zboare prin bucătărie w. Dacă aveţi pulpe de porc în cămară, duceţi-vă să le daţi sfântului Anton, spun în bătaie de joc fraţii Authie către auditoriul lor de crescători; este drept că ei se referă la un animal care, în folclor, se află în preajma sfântului Anton (II, 420).

Dincolo de acest prim cerc de animale-tabu, conotate negativ (câini, pisici, porci, şobolani), se află al doilea cerc, cel al animalelor clasice de la fermă, bovine, ovine, caprine şi ecvidee; prezintă un marc grad de utilitate; iar gradul lor de intimitate cu oamenii este ceva mai mic decât în cazul primului grup, inclusiv porcul. Grazide Lizier, micuţa şi proaspăta ţărăncuţă din Montaillou, simte bine această aureolă de pozitivi ta te, înghesuita intre două zone concentrice şi negative, interioară şi exterioară. Tânăra femeie nu şovăie, pentru a formula mai bine gândirea ei rustică în această privinţă, s-o toarne în forma unui catarism şi a unui dualism sălbatic, după cum o taie capul:

Grazide, întreabă Jacques Fournier, crezi că toate obiectele corporale ce pot fi văzute în lume au fost jăcute de Dumnezeu?

Cred, răspunde Grazide, că Dumnezeu a făcut lucrurile corporale care sunt de folos oa menilor, cum ar fi: oamenii înşişi şi animalele comestibile sau utile omului, cum sunt boii, oile, caprele, caii, catârii; dar şi roadele comes tibile ale pământului şi ale arborilor. Şi, pe de altă parte, nu cred că Dumnezeu a făcut lupii, muştele, şopârlele şi alte fiinţe dăunătoare oa menilor; după cum nu cred că l-a făcut pe Diavol (I, 304).

Pe celălalt mal al râului Ariege, Bernard Franca, ţăran-cleric din Goulier, ţinutul Sabar-thes, reproduce, simplificându-le, spusele acestea ale micuţei analfabete din ţinutul Aillon. Acest Bernard îşi inventează şi el un dualism cata-rizant, însă cam bizar, încât adevăraţii mani-heişti s-ar fi întors în mormânt; deosebea însă animalele bune de animalele rele, în primul grup intrând, ca şi la Grazide, animalele folositoare la fermă; de o parte, spune martorul de la Goulier, sunt faptele lui Dumnezeu cel bun, cerul, pământul, apele, focul, aerul şi animalele care folosesc omului pentru hrană, pentru cărat, pentru muncă sau pentru îmbrăcăminte; aici intră şi peştii care se mănâncă! De cealaltă parte, Dumnezeu cel rău a făcut diavolii şi animalele dăunătoare, ca lupii, şerpii, broaştele, 7nuştele şi toate animalele dăunătoare şi veninoase (I, 358).

În fruntea acestor animale domestice, care sunt bine văzute, figurează, evident, calul. El se înscrie în primul rând al seriilor de animale care, după cum spun micii profeţi din Sabar-thes-ul catar, sunt promovate la rolul de recep-tacol pentru reîncarnările succesive ale unui suflet. Calul, sau mai curând iapa, în acest rol, vine după femeie; însă cu mult înaintea iepu-roaicei şi a căţelei, şi înaintea boului (sau a vacii). Duhurile, spune Belibaste, când ies din-tr-o tunică, adică dintr-un trup (după decesul acestuia), aleargă foarte repede, temătoare şi înspăimântate. Aleargă atât de repede, incit dacă la Valencia (Spania) un duh ar ieşi dintr-un corp (mort) şi ar trebui să intre în alt corp (viu) în comitatul Foix, şi dacă ar ploua foarte tare, abia de ar fi atins de trei picături de ploaie! Alerg'md în felul acesta, duhul înspăimântat (şi, pe de altă parte, torturat de flăcările pe care le emit diavolii care bântuie în aerul liber) se. 7iăpusteşte în prima gaură pe care o găseşte liberă! Cu alte cuvinte, în pântecele unui animal oarecare, ce tocmai a conceput un embrion, lipsit deocamdată de suflet; animalul acesta poate fi căţea, iepuroaică, sau iapă. Sau chiar în pântecele unei femei (II, 35).

Mitul belibastian al goanei duhurilor către pântecele animalelor este şi el popular la Mon-taillou: Raymond Roussel i-1 povesteşte Bea-tricei de Pkmissoles, sub formă prescurtată (I, 220). Povestirea aceasta semnalează limpede în-tâictatea calului printre animalele susceptibile de a adăposti un spirit oarecare, abia ieşit dintr-un corp mort. Această întâietate este, de altfel, subliniată de mitul calului, pentru care locuitorii din Ariege, exilaţi sau rezidenţi, ne-au lăsat cel puţin patru versiuni20. Dintre acestea, două provin de la Pierre Maury din Montaillou, ca auditor al lui Belibaste şi al lui Prades Ta-vernier: ele sunt foarte mult simplificate. O alta este dată de Sybille Pierre, crescătoare de animale din Arques, care a aflat-o de la Pierre Authie; a patra, cea mai completă, a ajuns până la dosarele noastre prin intermediul lui Arnaud Sicre, care a auzit-o, ca şi Pierre

Maury, clin gura lui Belibaste (care o atlase, el însuşi, întocmai ca Sybille Pierre, probabil de la Pierre Authie în persoană). Un om fusese rău şi ucigaş. C'ind omul acesta a murit, duhul lui a intrat în corpul unui bou; boul acesta a avut un stăpân aspru, ccire-l hrănea prost şi-l îm pungea iot timpul cu un ciomag. Duhul aces tui bou îşi amintea totuşi că fusese om. Când a murit boul, duhul a intrat în corpul unui cal.

Calul acesta aparţinea unui mare senior, care-l hrănea bine. într-o noapte, seniorul a fost ata cat de duşmani; a încălecat şi a călărit printre nişte stânci pline de bolovani. La un moment dat, calul şi-a înţepenit copita Intre două pie tre; s-a căznit mult pină s-o scoată, inc>t i s-a.

desprins potcoava, care a rămas prinsă între două pietre. Seniorul şi-a continuat apoi dra mul o parte din noapte. Duhul din cal îşi amin tea tot timpul că sălăşluise într-un trup ome nesc. La moartea calului, duhul lui a intrat în trupul unei femei însărcinate şi s-a încarnat în embrionul de copil pe care femeia ii purta în pântece. Când s-a făcut mare, copilul acesta a ajuns să priceapă ce este binele (credinţa catară). Apoi a ajuns parfait21. într-o zi, împreuna cu un tovarăş de drum, a trecut prin locul unde calul îşi pierduse potcoava. Atunci, omul acesta, al cărui duh fusese într-un cal, i-a spus tovarăşului său: „Pe vremea când eram cal, intr-n noapte, mi-am pierdut potcoava între două pietre, şi am mers nepotcovit toată noaptea.< (Atunci, amândoi au început să caute printre pietre; au descoperit potcoava şi au luat-o cu ei. î”

Mitul acesta, a cărui origine nu o ştim, în- – depărtată sau locală, a fost primit cu bună-; voinţă de oamenii din Sabarthes; dacă nu ei i l-au inventat, cel puţin l-au adoptat de la <, vechiul lor fond folcloric; naratorul, interme- ' diar, fiind Pierre Authie, care cunoştea atât' de bine valea superioară a râului Ariege. L-au răspândit, desigur, cu mult entuziasm. Mitul: *; împacă imperativele dogmei albigenze (metem- ' psihoză. şi întâiotatea ereticilor) cu o lectură simultană, foarte sabarthesiană ~, a ierarhiei sociale şi animale, care ne aminteşte de „triadele”' lui Dumezil:

FuncţiiOrdine sau Stări (potrivit mitului) Fiinţe vii (idem) Cei care ară Cei care luptă Cei care se roagăPlugar Son Lor PurjaitBou Cal Fiinţă umanăânalta poziţie „socială” a calului nu trebuie să ne mire; chiar şi pe lumea cealaltă, cavalerii comitatului Foix nu se despart de credinciosul lor cal. Acum trei ani, povesteşte, în 1319, Arnaud Gelis, poreclit Bouteiller, paracliser alcoolic la o biserică din Pamiers şi care avea darul de a vedea strigoi:':! mi s-au arătat doi grăjdari morţi, originari din satul Dun. Erau despicaţi de sus în jos, până la buric, fapt de la care li s-a tras moartea; cu toate acestea, ei călăreau pe cei doi cai ai lor, care-i urmaseră pe lumea cealaltă!

Stima şi relativul respect. de care este înconjurat calul, se întind până la celelalte „ecvidee”: nobilii, când nu au cal, nu şovăie să se urce pe un catâr (III, 271). Persoanele „de vază” din Sabarthes sunt numite, în limbajul local, călăreţi pe catâri. Metempsihozat, catârul are un suflet bun; are aşadar dreptul să mănânce grâul de pe ogorul vecin! (II, 129). Măgarul, îndrăgit de montalionezi, are o reputaţie mai bună decât în zilele noastre: face obiectul unei îngrijiri medicale dintre cele mai costisitoare, pe bază de mercur. Un cap de măgar, în vis, este echivalentul mitic al unui palat'24. Corpul măgarului, ca şi cel al calului, oferă o locuinţă convenabilă pentru un suflet aflat pe traseul metempsihozei: Guillemette Maury, pe bună dreptate, se revoltă când măgăriţa ei este lovită, mai să fie ucisă, de Jean Maur} ' (Nu ştii cum să te porţi cu sufletele, îi strigă Patroana celui vinovat25).

De la ecvidee la bovidee, se coboară o treaptă de stimă, omoloagă celei care se intercalează între nobil şi ţăran. Rămânem totuşi într-un registru pozitiv: Dumnezeu şi diavolul cad, într-adevăr, la învoială ca să pună destul de sus boul şi vaca, destinate să are cu plugul, deci să fie utile'2(i: Baroni, niciunul dintre voi să nu pună mina pe plugul meu, dacă nu are de gând să-l ţină zdravăn, spune Fiul lui Dumnezeu către cei ce-i sunt credincioşi (după Pierre Maury, III, 137). Vă voi da boi, vaci, bogăţii, neveste, copii şi case, spune Satana, la rândul său, ca să-i atragă pe îngeri afară din paradis „i7. „Marcată” pozitiv în cadrul Vulgatei Catarismului, modificată local, vaca se opune foarte firesc lupului, cu totul negativ: aveam vaci şi oi, declară Arnaud Cogul, ţăran din Lordat; se întâmpla ca lupul să le ia şi să le mănânce; nu puteam să cred că Dumnezeu a creat un animal atât de rău ca lupul! (I, 378).

Oaia beneficiază şi ea, în ciuda prostiei ei, do o stimă pe care o va păstra până în zilele noastre. In ginerele meu sălăşluieşte un duh bun şi este blând ca oaia28, spune Emersende Marty, vorbind despre bărbatul fiicei ei Jean-ne, numit Bernard Befayt; este drept că ginerele acesta este adorabil cu soacra lui, căreia îi vine în ajutor plin de curtoazie: nu şovăie niciodată să-şi snopească nevasta, când aceasta este grosolană cu bătrâna Emersende. Printre ciobanii din Montaillou, oferirea unui miel, sau mai curând a unei piei cu lână, este socotită ca un dar plăcut ce se cuvine făcut bunului sfânt Anton.