Emanuel Le Roy Ladurie



Yüklə 2,52 Mb.
səhifə48/65
tarix03.01.2019
ölçüsü2,52 Mb.
#89190
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   65

În general, boul şi oaia intră în stima de care se bucură animalele de măcelărie. Carnea lor, mâncare de lux, este socotită afrodisiacă: face carnea să se umfle29, ceea ce-i atrage

ISO aprecierea pozitivă a oamenilor de rând şi neîncrederea pur teologică a ereticilov-par jaits; nu înseamnă însă că aceştia au ceva cu animalele de măcelărie pe care le consideră (spre deosebire de reptile şi de alte vietăţi „marcate” negativ, receptacole bune în vederea unei metempsihoze: un eretic se afla la Li-moux, povesteşte Arnaud Laufre, din Tignac, şi, trecând pe iângă măcelăria din oraşul acesta, a zărit nişte măcelari care ucideau vite:

— Te cuprinde mila, spune ereticul, când vezi cum piere o rasă atât de fruvioasd ' Ce păcat se săvârşeşte! (II, 108).

Aceeaşi reacţie faţă de un alt animal de fermă, găina: şi aceasta profită de o prejudecată favorabilă. Răsucirea gâtului unei găini este ceva ce nu pot îndura femeile din Montaillou şi castelanele de Chateauverdun (I, 458; I, 221). E mai uşor să înduri, spun ele, martiriul focului!

Dincolo de primele două cercuri, cel nefast al animalelor atât de apropiate îneât devin pretext de insultă, şi cercul, ceva mai larg, al animalelor domestice care sunt mai puţin intime, aşadar, cu siguranţă bune, începe al treilea cerc – cel care se referă la ansamblul faunei sălbatice: printre aceste animale, mamiferele nedomestice nu trezesc resentimente prea vii, în afară de lup, obiect de execraţie generală: mănâncă vitele şi uneori şi oamenii. Contradictorii, ţăranii noştri nu ezită să compare clerul cu lupii cei lacomi; afirmă, pe de altă parte, că cel ce primeşte botezul va fi ferit, pe viitor, de lupi 3I).

Vom menţiona, în schimb, popularitatea veveriţei, vânat foarte frecvent, din care trăiesc vânătorii, şi care este prinsă cu laţul31. Şi ea este considerată ca un receptacol pentru metempsihoză: doi eretici, povesteşte tot Arnaud Laufre, au găsit o veveriţă prinsă în laţ. Au desprins-o şi i-au dat drumul. Veveriţa a fugit. Ştiind că omul care întinsese laţul trăia de pe urma vânatului, au pus, acolo unde era capcana, o sumă de bani care făcea cit veveriţa.



În schimb, tot ce se târăşte „cu burta pe pă-mânt” (şerpi, broaşte, şopârle) este detestat, temut, dispreţuit, întocmai ca şobolanii. Repulsia aceasta pentru batracieni şi reptile nu este nici surprinzătoare, nici originală.; şi astăzi animalele acestea nefericite, „dăunătoare” sau inofensive, sunt obiectul unor masacre cumplite din partea oamenilor. Cazul şopârlei este totuşi mai special, în măsura în care aceasta, foarte prost văzută, este o reptilă ca şerpii. şi, totodată, un animal ce pătrunde în cea mai tainică intimitate a omului (a se vedea mitul cata-ro-sabarthesian al şopârlei, în care acest animal reprezintă duhul omului, nici mai mult, nici mai puţin32). Să nu mâncăm decât ceea ce se naşte pe copaci şi în apă, spune Belibaste către Guillemette Maury: el justifică în acest fel blestemul popular, propriu-zis chtonian, care apasă asupra animalelor târâtoare, asupra celor ce se mişcă cu „burta pe pământ”: i3.

Citind această apoftegmă bclibastiană, ne-am putea închipui că păsările (arboricole) sunt î'oarte populare printre montalionezi: în realitate, lucrurile nu sunt aşa simple. Coţofana şi bufniţa, zburătoare diabolice şi macabre, trezesc (întocmai ca balaurul, pe jumătate aerian, pe jumătate chtonian) sentimente de nelinişte sau de repulsie. Aceste două animale ce prevestesc nenorocirea sunt doar ceva mai bine văzute decât muştele, alte vieţuitoare „aeriene” care sunt socotite dăunătoare, ba chiar demonice 3'. (Şi să nu vorbim despre păduchi, mai cu-rând epidermici, ce-i drept, decât aerieni). Cu siguranţă, pozitivă este, în schimb, o pasăre care, pe valea superioară a râului Ariege, se dovedeşte mitică: pelicanul. Frumoasa lui poveste, catarizată pentru circumstanţă, străbate Piri-neii; este transmisă din om în om, de la Pal-hars la Sabarthes, şi aşa mai departe (I, 357, 363). Există o pasăre numită pelican: penele lui strălucesc întocmai ca soarele. Iar el umblă, după soare. Pelicanul acesta a avut puişori, ti lăsa în cuib, ca să jie el slobod să umble după soare. In lijosa lui, o fiară sălbatică pătrundea în cuil) şi smulgea labele, aripile şi ciocul puişorilor. După câteva asemenea isprăvi, pelicanul s-u hotărât să-şi ascundă strălucirea penelor, să se vâre printre pui şi să prindă fiara ca s-o ucidă, când aceasta avea să vină din nou la cuibul lui. Zis şi făcut. Şi aşa şi-a salvat puii. Tot astfel (aici intervine catarismul!), Cristos şi-a ascuns strălucirea când s-a întrupat în pântecul Fecioarei Măria; aşa a putut prinde dumnezeul cel rău, ca să-l închidă în întunericul iadului. Şi astfel, dumnezeul cel rău nu a mai nimicit făpturile lui Dumnezeu cel bun.

Aşadar, pelicanul este Cristos; bufniţa şi coţofana, diavolul. între aceste două extreme se intercalează o mulţime de păsări oarecum neutre.

Carnea peştilor, potrivit credinţei catare, nu este stricată, întrucât aceştia se nasc în apă; ea nu este bună nici pentru metempsihoză, de vreme ce peştii nu-şi poartă puii în pânte-ce: eu nu pot deci sluji de receptacol sufletelor vagabonde. Gândirea populară, în această privinţă, nu este în contradicţie cu dogma ca-tară: la Montaillou, nici un peşte nu poartă un nume ce ar putea fi folosit ca insultă; hi pul pescuit în mare este la fel de mult preţuit de ei, pe cât este de puţin cel din munţi, urât de păstori 35.



În privinţa naturii vegetale, părerile sunt diferite: unii ţărani, în cursul unor discuţii care se leagă, la arie, în timpul treieratului grânelor, socotesc că cel ce face griul „să înflorească şi să aibă boabe” este însuşi Dumnezeu; dimpotrivă, cred ei, diavolul se specializează în producerea grindinei, a tunetului Şi a furtunilor. Alţi ţărani, la fel de categorici, atribuie forţa vie a naturii ca atare şi a plantelor cultivate Naturii înseşi, fertilităţii solu183 lui, prezenţei fecundante a ereticilor sau muncii omului. sau bălegarului. în aceste diferite cazuri, totuşi, natura vegetativă, ca atare, nu face obiectul nici unei judecăţi care ar putea-o deprecia; teoriile adepţilor dualismului absolut, care vor ca ea să fie opera dumnezeului cel rău (I, 28) nu au avut un ecou prea adânc în gândirea ţărănească, aşa cum este ea exprimată la Montaillou şi în Sabarthes. Ţăranii noştri, bineînţeles, văd mâna lui Dumnezeu la fiinţe sau printre fenomene deosebite: de pildă, pisicile, bufniţele, lupii, reptilele, tunetul sau fulgerele. în Sabarthes nu este totuşi vorba de a socoti, sistematic, că tot ce există este satanic:' (i. Departe de aşa ceva. Un spinozism sălbatic care nu prea face deosebire între Dumnezeu ziditorul şi Natura cea bună (creată sau creatoare, după cum vor oamenii) străbate deci, ca un fir roşu, naturalismul sabarthesian; acesta este profesat spontan de către mase; este adaptat, după împrejurări, la moda catară sau la cea catolică. Pe de altă parte, un anumit dualism se arată a fi la fel de sălbatic; este mai apropiat de intuiţiile poporului decât de rafinamentele dualismului moderat, în sensul savant al termenului; el pune înfăptuirile diavolului, eventual, printre creaturile considerate ca dăunătoare sau ca atinse ele un tabu (furtuni, bufniţe, muşte etc.: cf. supra).

Mai precis, cercurile concentrice şi alternante de negativitate şi pozitivitate animală, ne trimit la analizele lui Edmund Leaeh 37. Autorul acesta compară insultele bazate pe numele animalelor cu tabuurile ce se nasc din interzicerea incestului. De fapt, ţăranii noştri din Montaillou realizau o comparaţie de acelaşi tip atunci când îl lăudau pe un parfait fiindcă acesta nu vrea să aibă de a face cu nici o femeie şi nu mănâncă nici un fel de came. în timp ce ei nu renunţau decât la femeile ce le erau rude apropiate şi la carnea animalelor ce mâncau cu ei la masă (dine, pisică, şobolan).

Se poate deci considera că există, în raport cu ţăranii clin Sabarthes, un cerc de animale toarte apropiate (câini, pisică, porc), care trăiesc, în diverse feluri, uneori oarecum sălbatic, în comunitate rezidenţială, afectivă sau chiar cvasicorporală cu omul. Aceste animale, cu excepţia porcului, a cărui consumare pune de altfel unele probleme, dau motive de tabu alimentar; dar şi motive de insultă – sau de aluzie diavolească. Vine apoi cercul animalelor de fermă şi de staul, care sunt ceva mai puţin apropiate: relaţiile cu ele sunt suficient de distante pentru a fi corecte, eventual cordiale şi, la urma urmei, pozitive. Ograda de păsări, chiar şi grădina de legume, intră foarte bine în acest al doilea cerc. (A se vedea reputaţia bună pe care o are găina la Montaillou; a se vedea, până în zilele noastre, expresiile ca mon poulet (puişorul meu), mon lapin (iepurele meu), mon chou (varza mea), mon canar d (raţa mea).

O a doua demarcaţie fundamentală intervine la frontierele naturii sălbatice: aici, anumite animale se află în stare de ostilitate mai mult sau mai puţin reală (lupi, vipere, chiar şi muşte iS) cu omul şi cu cei din jurul acestuia; sau această ostilitate poate fi trăită ca reală deşi, în fapte, rămâne pur mitică (este cazul şerpilor neveninoşi, al broaştelor, al bufniţelor şi al coţofenelor etc).

În sfârşit, dincolo de această faună, cu adevărat sau doar aşa-zis agresivă, ansamblul naturii, vegetale şi acvatice, este neutru sau chiar pozitiv conotat. Leach, în această privinţă, are dreptate: insulta şi în general aprecierea peiorativă se situează la diferitele puncte de ruptură dintre om şi cadrul lui zoologic sau natural. Adică: în cercul aflat cel mai aproape de ego şi de casa acestuia, în fauna domestică. Exemplu: câine. Şi în cercul cel mai apropiat, de asemenea, şi cel mai primejdios, deşi mai depărtat decât cel care pre185 „AJ3LOU DE ECHIVALENTE

II

III



Animale bune de la fermă şi din grajd.

Animale pentru măcelărie, cu carne afrodisiacă.

Natură sălbatică

Cercul ne-Roslulgativ şi os-faunei. ţil: lup, Şi nat ie-bufniţă etc. vegetalăsau acv;' (neutre 'favorabi

(ostilă)

Societate înglobantă, în sat şi în tot ţinutul Sabarthes: id est, medii exterioare familiei, în care nu se a-plică prohibiţia incestului (în Sabarthes, aceste medii se definesc pornind de la verişoara de gradul al doilea, inclusiv). Aceste medii sunt pline de personaje „airodisiace” (= care dau naştere legăturilor sexuale).

Lume mai îndepărtată, dincolo de ţinutul Sabarthes:

Lume


(sau indiferentă k: v. aliată)

tiIIISocietateasabarthesiană: Societăţi îndepărtate şiPreoţi (ver-Seniori şiŢăran i (sau) opresive; primej-şi lina catolică). nobili. dioase şi (sau) marginale: Eretici Regele (versiuneFranţei.ca tară). Papa. Koi scopulde Pa-mi urs. Inchi-Diverşiziţia. Fraţiicerşetorietc. '* Asasini. [Par. lait] CalBou

INivelul A (zoologic): Animale comensale foarte apropiate: peiorative, insultante, chiar diabolice (câini, pisici, porci etc). Nivelul B (faţă de familie şi de domus)! Cercul de familie, atins de prohibiţia incestului; acest cerc este el însuşi diabolic: Diavolii sunt fraţii noştri” (II, 200).

INivelul CA nu se uita: (familiefaţă desau/şi domus). stratificareaOrdinelorsau Stărilor (a se vedeasupra „mi-tul calu-lui”): Amintireanivelului Acede, în cazul faunei sălbatice. Exemplu; lup. Se va reţine, de altfel, că oamenii din Mon-taillou, în privinţa acestui animal, suit mai intoleranţi decât suntem noi astăzi: ei nu fac nici măcar excepţia relativ simpatică pe care o tolerăm noi când este vorba de tinereţea lupului spunând Ies jeuncs loups du parii socialiste, sau Ies jeunes loups de l'U. D. R. w. Insulta zoologică, sau pur şi simplu peioraţia animală, reprezenta deci, în Sabarthes, o procedură comodă; ea introducea rupturi strategice în acel continuum om/natură; separa fiinţa umană de fauna cea mai apropiată de ea. Şi fauna domestică, de fauna sălbatică. Inconştientul colectiv era „structurat ca un limbaj”; această procedură era solidară, într-adevăr, cu o serie de echivalenţe între gân-direa zoologică, familială (sau non-familială) şi gândirea socială. Aceste echivalenţe, pentru mentalitatea ţărănească din Sabarthes, nu erau deloc greu de stabilit. Satul, într-adevăr, nu vede în aceste vieţuitoare nişte, animale-ma-şini„; el le atribuie capacităţi care le fac vrednice de comparaţie cu fiinţa umană: a se vedea, pentru „semnul distinctiv” al animalului în sat, textele edificatoare pe care Ic vor da Retif de La Bretonne şi părintele Meslier, amândoi buni cunoscători ai filosofiei ţărăneşti41.

Tabloul rezumă, în orice caz, sistemul de echivalenţe implicite adoptat pe valea superioară a râului Ariege.

NOTE


1. II, 44; II, 51; II, 66; III, 235; III, 312. C. Mar-tineau, Theme de la mort., pp. 27-28, a notat simţul frumuseţii peisajului, întâlnit la trubaduri. Este vorba însă de un „nivel de cultură”, deosebit de cel pe care îl avem noi în vedere în această carte.

2. Supra, cap. II. V. şi J. Le Goff, Civilisation.

(roata norocului);

3.' II, 200; şi supra. – ibid. (nenoroc); II, 52 (stea): această aluzie stelară constituia o contribuţie originală, provenită de la înţelepciunea ţărănească, de vreme ce reprezintă o adăugire radicală, faţă de textul evanghelic (Matei, v. 36), din care se inspiră Beli-baste în apropiere de pasajul citat (II, 52).

Trebuie, de asemenea, să amintim, întrucât este vorba de o cultură provincială ce se deosebeşte, în alte privinţe, de cea din Sabarthes, celebra replică. Este vina soartei” a lui Charles Bovary. Este vorba de o expresie care, departe de a Ii ridicolă, provine din adâncurile culturii normande, aşa cum am putut constata, în tinereţe, în cursul unor discuţii cu nişte agricultori din Normandia, bătrâni şi mai puţin bătrâni.

III, 179. Despre contradicţiile lui Belibaste, în această chestiune, v. III, 183.

G. Ibid. Trebuie să notăm că doctrina albigenză manifestă o puternică tendinţă de a nega liberul arbitru, chiar şi la îngeri. V. Livre des deux principes, tratat catar din al treilea sfert al veacului al XlII-lea. cartea I (Du libre arbitre), § 15-16, în ediţia C. Thouzellier, p. 204. Insă tendinţa aceasta nu face (eventual) decât să întărească un anumit fatalism care. oricum, pare să prevaleze în gândirea populară din Sabarthos.

Despre importanţa augustinismului, în teologia epocii posterioare secolului al Xl-lea, şi cu mult ina inte de înnoirea calvinistă şi jansenistă, v. Noonan, Contrnception., cap. VI.

I, 356-357; v. şi I, 363, despre influenţa, în această privinţă, a unui personaj necunoscut, sosit pe valea superioară a râului Ariegc din dieceza Palliars, în munţi.

0. Aceste două fraze scurte sunt în occitană. în textul original (I, 356-357).

V. Olivier de Serres, Theâlrc., precum şi orice anchetă etnografică asupra ţinuturilor de limbă nil, îneepând cu Normandia.

Le Goff, La Civilisalinn., p. 406.

Ii, 485; v. şi o miniatură din regiunea Toulouse, reprodusă în J. Duvernoy. Inyuisition ă Pamiers, pp. 64-65. Concepţiile, destul de răspândite.

potrivit cărora câinele ciobănesc reprezintă o. inven ţie” tardivă, mi se par discutabile.

III, 257.

1i. _II. 485. V. şi II, 288 (insulte). Vor fi încercate I”? câini otrăvurile pregătite, se pare. împotriva lui Gaston Phebus (Mollat, C. P. U., t. I, p. 167), 15. I, 535; I, 160, 139

16. Despre acest dosar canin, v. şi II, 40 (turbarea, de origine canină); II, 281 (Na Gossa, ca insultă: cafea); I, 231; II, 4.20. Se va nota totuşi că acest mamifer, căţeaua, ca purtător de embrion, poate sluji, după părerea lui Belibaste. ca receptacol la reîntru părea unui suflet (II. 35). Insă ea vine, hotărât, după fomeie, iapă şi iepuroaică (Ibid.), J. Le Goff. Civilixalion., p. 406, a arătat că imaginea câinelui este mai bună în rândul nobilimii (pentru care acesta sim bolizează fidelitatea), decât pentru populaţia rurală.

17. II, 69. De asemenea, în Devie şi Vaissette, Histoire du Langucdoc., voi. IX-i. pp. 300-301: în 1307, este semnalat un diavol sub formă de pisică, în măr turiile Templierilor.

18. III, 221 (după Pierre Maury): Belibaste şi Tavernier interzic uciderea oricărui animal, în afară de şobolani, şerpi şi broaşte.

19. Supra, cap. XII. V. şi II. 288.

20. II, 36; II, 408; III, 138; III, 221.

Textul spune „bun creştin”: ceea ce. în lim bajul celor ce compar în faţa tribunalului lui Jacques Fournier, înseamnă bonhommp sau parfail. Una din versiunile mitului, în text şi în context (III, 138).

opune net acest bun creştin sau parfait, auditoriului acestuia de „simpli credincioşi”.

V. cele trei Stări, în realitatea socială şi politică a ţinutului Sabarlhcs, supra, cap. XVIII.

I. 132. V. infra, cap. XXVII.

II. 57.


II, 73 şi III. 199. „Măgarul simplităţii şi bou! discreţiei” trebuie evident să fie puşi în legătură şi cu imaginea ieslei (Vicaire, 1966, p. 100: despre sfântul Dominic în Languedoc).

V, în legătură cu aceasta, şi supra, în acest capi ţol (mărturia Grazidei Lizier etc).

Supra, cnp. II (predicile fraţilor Authie în faţa ciobanilor).

II, 65, V. şi scandalul creat de Jean Maury, când, la minie. califică de eretice oile altuia (III. 199). „Mie lul mistic” este evident asociat personajului lui Cristos.

II, 137. Şi III, 230: vinul are o reputaţie analoagă.

II, 30 şi passim („lobavses” etc.); III, 319; II, 16 (botez).

II. 107. V. şi I, 338.

III. 223.

II. 24: II. 35. 47; III, 137. 248; I. 283: reptilele şi batracienii sunt eşalonul cel mai rău al unei posibile nietempsihozc. după unii din martorii noştri; v. şi I.

III. 199 (balaur); supra, cap. XIV (gaiţe şi buf niţe).

35. II, 33: lup de mare, şi lupi din munţi. II, 35: Belibaste consideră că peştii sunt puri, deoarece ei se nasc din apă, nu din carne şi din pofle.

35. Opinii ţărăneşti: rolul predominant al lui Dumnezeu, ca ziditor şi chezaş al fertilităţii pământului (II, 357, 461, 482; UI, 30? şi 335: rolul'ereticilor „bons-hommes”); III, 51-52, şi II, 166, 168 (controverse: Dumnezeu, spun unii, Natura, spun alţii, i'ace plantele să înflorească, să dea roade etc.); I, 230 şi I, 457: „grăsimea pământului” sau „munca omului şi bunătatea pământului” (opinii montalioneze); I, 283 (diavolul este cel care face plantele să înflorească şi să dea roade: opinie izolată, la nivel sătesc). I, 361 şi II, 36: diavolul este cel care face grindina, furtuna, lucrurile urâte care sunt partea rea a Naturii („dualism sălbatic”).

Leach, 3966.

II, 53: şi supra.

Se va nota ca termenul de insultă lupi sau lobasse (A III) este efectiv aplicat. Călugărilor cerşetori (C III), în vreme ce acelea de căţea sau scroafă sunt la fel de efectiv aplicate femeilor din familia cea mai apropiată (B, I).

Toleranţa noastră se exuiică, poate, foarte sim plu: lupul a dispărut din Franţa, şi nu mai este, pen tru noi, un duşman.

41. Retif de La Bretonne, La Vie de mon pere, liv. II, ed. 1970, p. 83: şi frumosul pasaj al părintelui Meslier. voi. III, pp. 99 sq.: „încercaţi să le spuneţi ţăranilor că vacile lor nu sunt decât nişte maşini. Vor râde de voi” etc.

Capitolul XX

MAGIA ŞI MÂNTUIREA

Să ne ocupăm acum de religiozitatea ţăranilor noştri, catolică sau catară, după caz. Sau amândouă, simultan. O opinie foarte răspân-dită ar vrea ca toate cultele ţărăneşti şi săteşti să fie cai-acterizate, în ceea ce au ele esenţial, prin universul magismului, prin influenţele păgâne şi prin riturile de thauma-turgie sau de fecunditate agrară. Rituri destinate obţinerii vindecării suferinţelor şi recoltelor mari '. De fapt, religia de tip cerealier sau antiepidemic, în scopuri banale, apare din când în când, însă, de fapt, destul de puţin în practica locuitorilor din Sabarthes. Această relativă absenţă so explică oare prin faptul că ei îşi centrează cultura mai curând pe ostal decât pe pământul care-i hrăneşte? Fiindcă religia lor făţişă se vrea meditaţie despre lumea de dincolo mai mult decât despre viaţa pământească? Oricum, să constatăm faptele, fără să ne pronunţăm deocamdată asupra cauzelor. Dumnezeu, în jurul localităţilor Ax, Prades şi Tarascon, este mai curând Iehova decât Baal; în mult mai mare măsură, el este stăpânul mântuirii în „Lumea cealaltă” decât Ajutorul care aduce ploaia, sau care potoleşte furtuna şi tifosul. Ceremoniile procesionare (rogations) 2 care vor să atragă asupra câmpului binecuvântarea Domnului, nu sunt practicate de ţăranii noştri decât cu o nesfârşită discreţie. De cumva sunt, totuşi, practicate.

Un ţăran din Bedeilhac poate, desigur, în cursul „unei conversaţii cu alţi bărbaţi din sat, adunaţi în piaţă în preajma sfântului Ion, să susţină amestecul lui Dumnezeu în creşterea recoltei: Uitaţi-vă, le spune omul tovarăşilor săi, anul acesta, ne temeam că nu vom avea grâu, deoarece de abia răsărise din pământ, şi deodată, mulţumită lui Dumnezeu atotputernicul, care face totul, griul nostru a crescut şi vom avea grâu destul anul acesta3. Afirmaţiile de acest gen nu au totuşi decât o importanţă teoretică. Ele nu presupun, se pare, ceremonii sau procesiuni speciale, ca să determine, cu ajutorul lui Dumnezeu, fertilitatea ogoarelor, care este lăsată pe seama fatalităţii climatului şi a celei a proiectului divin. In acest domeniu „agrar”, resemnarea în faţa voinţei Cerului trece înaintea rugăminţilor la Cel-de-sus.

În realitate, la montalionezii noştri, riturile legale de fertilitate sau de sterilitate, când există, ţin mult mai puţin de religie decât de o magie marginală, sau chiar inferioară. Animalele tale pier, îi spune Guille-mettei Maury un ghicitor din regiunea Teru-el, din pricina vrăjilor făcute de cineva care te pizmuieşte că ai atâtea animale. însă anul viitor, adaugă ghicitorul, animalele Guillemet-tei vor fi foarte frumoase. Acestea fiind zise, bărbatul din ţinutul Teruel se grăbeşte să închidă cartea scrisă cu caractere. arabe, unde aceste prevestiri se citesc printre rân-duri '*. Ţăranii şi tărăncile noastre din Mon-taillou, în exil, socotesc că manuscrisele Islamului sunt nişte rezervoare de mici formule divinatorii, pentru înmulţirea vitelor. însă această atitudine nu este posibilă decât fiindcă Islamul nu este religia lor. Nu le-ar trece prin cap să facă acelaşi lucru faţă de catolicismul occitan, care rămâne sau care a fost pentru ei marea matrice de sacralitate. Creştini sau catari, ei nu-şi trăiesc religia ca ceva central, ca un cult de fecunditate, pentru ogoare şi pentru păşuni. Obsesia fertilităţii apare mai ales, în mod periferic, inferior şi aproape inconştient, în cultul Fecioarei chtoniene de la Montaillou 5.

Suntem adesea ispitiţi să-i prezentăm pe ţăranii de altădată ca pe nişte primitivi sau ca pe nişte fiinţe pe jumătate brute, pătrunşi de un creştinism în esenţă utilitar. Şi totuşi, printre oamenii din Montaillou, fermiera Guil-lemette Maury nu este singura în stare să tragă frontiera care desparte, măcar ca o linie punctată, magicul de sacru. La fel face şi Beatrice de Planissoles: ea deosebeşte actele cucernice închinate do ea Fecioarei, pe care le socoteşte religioase (deşi uneori sunt legate de lehuzie), de micile trucuri pur magice (aflate de la vreo vrăjitoare sau de la vreo evreica botezată), pe care le foloseşte ca să câştige procesele, ca să înlesnească iubirile fetelor ei sau ca să vindece de epilepsie.

Religia, bineînţeles, nu este cu totul despărţită de magie, departe de aceasta; un preot, mai uşor decât un laic, face farmece unei femei şi o face să se îndrăgostească de el'. Botezul îl fereşte pe cel botezat de înec sau de a fi sfâşiat de lupi. Un parfait (la albigenzi) contribuie la fecunditatea pământului. Sfântul Anton şi Sfântul Marţial provoacă (şi locuiesc?) o boală de piele care arde ca focul (III, 234). Sfântul Pavel provoacă sau lecuieşte epilepsia. Totuşi, şi în domeniul acesta, în ciuda încălcărilor de frontieră, întotdeauna posibile, oamenii din Sabarthes nu confundă funcţiile indispensabilei doftoroaie din sat, cum este de pildă Na Ferreria, din Prades d'Aillon, cu cele pe care le îndeplineşte, la un nivel mai înalt, religia; Na Ferreria, de altfel, este mai curând specialistă decât generalistă (se ocupă de bolile de ochi 7); ea stă la distanţă de sacru; la distanţă şi de medicii şi spiţerii autentici, prea rari în aceşti munţi înalţi. împarte


Yüklə 2,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   65




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin