Emanuel Le Roy Ladurie

1 deci totul cu Biserica, împarte cu medicina şi farmacia, cu magia şi folclorul. Jeanne d'Arc, evlavioasă ca nimeni alta, nu era mai puţin sceptică, în mod logic, faţă de superstiţiile care, la un nivel inferior, circulau în satul şi în provincia ei. Superstiţii care, ne asigură uniis, se află în centrul religiei ţăranilor. Jeanne era un suflet de elită, ni se va spune. Dar Pierre Maury, cioban din Montaillou, care nu şi-a lăsat numele în istoria faptelor mari, gândea întocmai ca Fecioara din Orleans. El nu voia să creadă în poveştile de babe, fără nici o legătură, după păz*erea lui, cu religia: ele se refereau de exemplu la păsările care aduc nenorocire. Acest scepticism robust nu-1 împiedică pe bunul nostru păstor să aibă un simţ ascuţit al lucrurilor divine şi o grijă permanentă pentru mântuirea sufletului său. Partea lui de inconştient colectiv se lega, desigur, de sacralităţile agrare şi materiale ale oamenilor de rând, mereu prezente şi adesea tăcute '. însă energia lui conştientă se orienta, cu hotărâre, către salutismul venit de Sus-din-Cer.

Mântuirea sufletului, aceasta este problema importantă, cea adevărată. (Dar nu unica). Mult deasupra nivelului utilitar al magiilor şi al superstiţiilor, obsesia salvării, propagată de intoleranţa religiilor universale10 din civilizaţia cărţii, constituie preocuparea centrală, care-i face pe montalionezi receptivi la dogme. Ca să-şiasigure mântuirea pe lumea cealaltă, unii dintre ei rămân ataşaţi credinţei catolice, practicată prin tradiţie în Sabarthes. Alţii o socotesc nepotrivită, şi se îndreaptă, pentru o vreme, către catarism. Aşadar, orientările sunt divergente. Insă grija primordială este unitară.

Zeci de texte, la Montaillou şi în Sabarthes, subliniază această „imensă poftă do mân-tuirc” „, preexistenta opţiunilor religioase. Ber-nard Gombert, din Ax, care va reprezenta, '95 pentru noi, ramura catară a alternativei, pune toarte bine problema, într-o conversaţie la gura sobei cu Bernadette Amiel, vara lui primară (II, 332): Oamenii cei buni nu se abat din calea Domnului, spune Bernard. numai ei pot mântui sufletele. Şi toii cei care, înainte de a muri, sunt primiţi în secta lor, se duc ne-intârziat în paradis, orice rele şi păcate ar fi săvârşit. Oamenii cei buni pot izbăvi de toate păcatele. Pe când preoţii nu-l pot izbăvi pe un om de păcatele lui. Numai oamenii cei buni o pot face. S-ar putea spune că această grijă salutistă este tipică pentru un semi-citadin din Ax-les-Thermes, urbanizat. într-o oarecare măsură, cioplit.? Nu! Aceeaşi idee se întâlneşte întocmai, în munţii aceia îndepărtaţi unde este cuibărit satul nostru cu cruci galbene. O femeie din Montaillou, povesteşte Beatrice de Planissoles iubitului ei, era grav bolnavă. S-a adresat copiilor ei cu această cerere.

ă rog să vă duceţi după Oamenii cei buni, ca să-mi mântuie sufletul.

Dacă ne ducem după Oamenii cei 'ouni, ne vom pierde tot avutul (din pricina Inchi ziţiei), răspund copiii.

Ţineţi mai mult la avutul vostru decât la mânluirea sufletului meu.? (I, 254).

Cine spune mântuire cerească presupune în lumea aceasta iertarea păcatelor. Aici, competiţia între preoţi şi purfaits este foarte dură. Aceştia clin urmă lasă să se creadă despre ei că sunt în stare, în locul preotului, concurentul lor, să şteargă toate greşelile săvârşite, totul în cea mai bună tradiţie a sfinţilor apostoli. Noi, Oamenii cei buni, declară Guillaume Authie către Raymond Vayssiere, din Ax-les-Thermes, care pur şi simplu îi soarbe cuvintele, noi putem izbăvi pe oricine de păcate. Putereanoastră de izbăvire este la fel de mare ca aceea pe care au avut-o apostolii Petru şi I-'avel. Pe cită vreme Biserica catolică nu are această putere, deoarece este o codoaşă şi ° ţârfă (I, 282-283), Salutismul montalionezilor procatări, opus spovedaniei, se exprimă admirabil în conversaţiile de ciobani care au loc între fraţii Maury. Jean şi Pierre Maury sunt ei înşişi nişte credincioşi complecşi, de vreme ce, în grade diferite, ţin, după faze, de două dogme: cea catolică şi cea albigenză. Salutişti înflăcăraţi, ei explică în mai multe rânduri grija lor pentru mântuirea sufletului n. Pierre Maury, mai cu seamă, nu mai isprăveşte. Atacă subiectul, de pildă, pornind de la o pereche de încălţări foarte bune şi solide, pe care, cu mari sacrificii, le cumpără pentru prietenul său Belibaste:

— Belibaste, îi spune Arnaud Sicre bunului păstor, s-ar fi putut mulţumi cu nişte incalţăr-oarecare, de vreme ce nu se mişcă din atelierul unde lucrează, pe când tu, Pierre, străbaj pădurile şi câmpiile.

La aceasta, Pierre răspunde printr-un lung discurs despre suilete, despre sufletul său, despre cel al lui Belibaste etc. Ca să construieşti un turn, arată el, trebuie să-i întăreşti temelia (sufletul veşnic), nu vârful (corpul perisabil). Iată motivul pentru care am dat încălţări, tunici, pantaloni, haine. pentru treisprezece par-faits, dintre care unii se află acum în faţa Tatălui sfânt, la care se roagă pentru mine. Sufletul lui Belibaste, după moarte, va fi cu siguranţă mâniuit; se va înălţa la cer, purtat de îngeri. Apoi, schimbând direcţia, dar ră-mânând credincios obsesiei mântuirii, păstorul cel bun continuă, arătând care este calea cea mai bună pentru spălarea păcatelor: spovedania la preoţi nu face două parale. Se ţin cu târfele şi vor, îndeosebi, să ne mănânce, aşa cum lupul vrea să sugrume oaia. Este mai bine să fii primit, chiar cu puţin timp înainte de a muri, în secta lui Belibaste. Eşti izbăvit de păcate şi, în trei zile după moarte, sufletul se înalţă până la Tatăl ceresc I: i.

În textul lui Maury nu este vorba, în fond, °ecât de mântuirea sufletelor: cel al omului cel sfânt, care, oricum, va ajunge în cer; cel al păstorului de rând, în legătură cu cax-e sunt măsurate performanţele celor doua Biserici, catară şi catolică. Cea de-a doua fund socotită prea uşuratică. Criteriul lumii de dincolo hotărăşte ce credinţă să-ţi alegi. Iţi mântui mai uşor sufletul, îi declară într-o zi bunului păstor unul din prietenii lui, în credinţa acelor oameni cărora li se spune eretici, decât în oricare altă credinţă. Prin urmare, să fim catari.

Soluţie simplă! Deoarece, dacă-i pe-aşa, poţi la fel de bine să fii catolic, dacă s-ar dovedi, cum susţin Fraţii minoriţi în ţinutul din vale, că spovedania este o tehnică de mântuire mai eficace decât consolamentum.

La Montaillou, catolicismul autohton, sau ceea ce rămâne din el, desfăşoară, la rândul lui, o vervă salutistâ care nu este mai prejos de cea exhibată de partidul catar. Raymonde Guilhou, de pildă, care, multă vreme, a fost o bună catolică, „plusează” pe chestiunea mântuirii, în discuţiile ei de despăduchetoare, cu despădu-cheata ei Mengarde Clergue.

— Şi cum sunt oamenii aceia buni? o întreabă Raymonde, agresivă, pe matriarha albi-genză, în timp ce extermină gângăniile (II, 224).

— Sunt oameni sfinţi şi binecuvântaţi, răspunse Mengarde, doctorală; oamenii nu se pot mântui ăecât dacă încap pe manile lor.

— Şi cum se poate una ca asta? reia Raymonde, atinsă puternic în ceea ce îi ţine loc de credinţă catolică. Oamenii nu sunt oare mai bine mântuiţi de un preot, care spune cuvinte frumoase şi m. înuieşte trupul lui Cristos, decât dacă intră, pe mâinile Oamenilor celor buni? Am putea da şi alte ilustrări ale acestei stări de spirit14. Să spunem doar că salutismul, în mediile populare care înclină mai curând către ortodoxia catolică, are tendinţa să se exprime într-un limbaj cam verde. Acum vreo douăzeci şi cinci de ani, povesteşte, în 1318, Pierre Să-batier, ţăran ţesător din satul Varilhes, legat, în ciuda unor şovăieli, de credinţa catolică din această vale recuperată de Biserica romană, stăteam de vorbă cu Bernard Massanes, din Varii-hes, a&iii-i mort (omul acesta avea să. devină cummitul meu şt de la-ruine a învăţat, mai t'ir-ziu, meseria de ţesător).

— De ce, m-a întrebat Bernard, se ţine o luminare aprinsă deasupra gurii bărbaţilor şi a femeilor care trag să moară?

— Luminarea aceasta se ţine acolo, i-am răspuns eu, ca să arate că sufletele celor ce trag să moară, care s-au spovedit şi căit de păcatele săvârşite, sunt curate ca lumina; cu rate, se vor duce deci la Dumnezeu. Insă dacă aceşti oameni ce trag să moară nu s-au spove dii şi nici căit de păcatele lor, ar fi mai bine să le pui o luminare în fund decât în gură (I, 147).

in limbajul, credinţei catolice, iertarea dată muribunzilor şi răscumpărarea greşelilor nu pot fi despărţite de actul iniţial, adică de suferinţa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Raymonde Testaniere, zisă Vuissane, ţărancă şi slujnică din Montaillou, nu întârzie să i-o spună cizmarului catar Arnaud Vital când acesta se grăbeşte (chiar prea tare!) să-i pună chestiunea de încredere:

Care este credinţa ta?

Cred, răspunse Raymonde, în Dumnezeu şi în Fecioara Măria, mama lui. Dumnezeu cel care a suferit şi a murit jDentru răscumpărarea păcatelor noastre 1: >.

Aşadar, credinţa în virtuţile salvatoare ale Mântuitorului (care de altfel este prost definit de tânăra femeie şi numit „Dumnezeu” în general). Raymonde datorează această credinţă învăţăturilor mamei sale: bătrâna montalio-neză, într-adevăr, îşi pune fata în gardă ca să se ferească de parfaits, care nu sunt în stare, spune ea, să salveze sufletele16; nu-şi prea alege cuvintele: Să nu crezi cumva, fata mea, declară ea, că un om de carne, şi care face excremente, poate mântui sufletele. Numai Dumnezeu şi Fecioara Măria au această putere.

Să trecem peste mariologia abuzivă şi peste cristoiogia antiscatologică profesate de mama tinerei Vuissane. Tu tot cazul. Dumnezeu este bine recunoscut de această bătrână, în termeni generali, ca mântuitor al sufletelor. în general, potrivit zecilor de texte pe care le conţine Registrul, se vede că, la Montaillou-Sabarthes, creştinismul, axat în mod simplist pe noţiunile de mântuire, de răscumpărare şi de izbăvirea păcatelor, implică „închinarea în faţa iertării”; ceea ce a caracterizat religiozitatea mulţimilor occidentale începând din secolul al Xl-lea până în secolul al XV-lea '. Desprinderea de clerul catolic şi înfeudarea faţă de Parfaits, când lucrurile acestea se întâmplă, provin, în cazul nostru regional, după un viraj ideologic, „din încrederea constatată (altădată sau în altă parte) în binecuvântarea preotului pentru iertarea păcatelor: poate fi vorba de iertare, în sensul sacramental al termenului, de izbăvirea dată morţilor, de indulgenţele acordate în anumite condiţii şi care iartă de pedeapsă, de pelerinajele făcute pentru a obţine marile indulgenţe, de jubileele romane” etc.18.

Această îndurare proteiformă, la Montaillou ca şi în alte părţi, înseamnă mai întâi, cheia mântuirii. Eventual, este şi cheia paradisului, a cărui existenţă nu este ignorată de ţărani: voi găsi în paradis sufletele copiilor mei, arşi odată cu casa, declară plângând ţăranca Ala-za'is Munier, din Ornolac, în Sabarthes (I, 203).

În centrul operaţiunilor care fac posibilă mântuirea (pe lumea cealaltă), precum şi răscumpărarea greşelilor şi iertarea (în lumea de pe pământ), se înscrie figura lui Cristos Mântui-torul. Relaţiile dintre credincios şi cel răstignit pot fi pe bază de rugăciuni fervente; pot fi încărcate de sens; sau pot fi cvasiinexistente. în toate cazurile, prezenţă sau absenţă, ele sunt fundamentale pentru cel ce vrea să înţeleagă natura şi intensitatea sentimentului religios într-o comunitate sociologică, aşa cum este Montaillou. Istoricii sensibilităţii creştine au stăruit asupra alunecării care s-a operat, de-a lungul Evului Mediu, în privinţa înfăţişării Fiului lui Dumnezeu. Cristos, în epoca romanică, scrie Georges Duby i9, era eroul ce avea să se întoarcă, „Isus ce se va întoarce în ultima zi, cu toată slava lui, ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. în secolul al XlII-lea apare înfăţişarea mai savantă. a lui Isus doctorul, însă, chiar de pe atunci, predicile din Assisi insistă asupra suferinţelor lui Cristos, temele acestei suferinţe dezvoltându-se în secolele XIV şi XV, când coroana de spini, purtată de Mântuitor, va înlocui coroana regală” 20. „Din secolul al Xl-lea până în al XlV-lea, spune Alphonse Dupront21, se trece de la o religie a lui Dumnezeu triumfător şi justiţiar la o religie eristică a lui Dumnezeu care suferă, religia patimilor Domnului., centrată cu nelinişte pe Cristos şi pe mama sa.” Delaruelle subliniază permanenţele şi totodată transformarea unei devoţiuni cristocentrice., „cu riscul de a trece de la Cristos învingătorul de pe timpanele romanice, la Cristos cel răstignit din Rotieul patetic; de la Fiul lui Dumnezeu, în strălucirea gloriei, la Fiul omului în umilinţa patimilor.”. Pentru E. Delaruelle, din nou el, evoluţia aceasta este legată de caracterele originale „ale unei religii antropocentrice, mai preocupată de mântuire, indiferent de felul cum se va face aceasta, decât de slăvirea lui Dumnezeu”. Ceea ce ne-ar aduce (în cadrul mai restrâns al cercetării noastre), la analizele precedente privitoare la salutismul din Sabar-thes.

Întrebarea care se pune este: ţinutul Foix, Sabarthes şi Montaillou cunosc oare, prin^ 1300-1320, noile forme de sensibilitate legate de înfăţişarea lui Cristos Fiul lui Dumnezeu?

Un prim punct: „religia eristică a lui Dumnezeu cel care suferă” a pătruns, la acea epocă, Până în satele comitatului Foix. Poate şi în munţii noştri. Cu siguranţă, în orice caz, până la limitele extreme ale ţinutului de jos.

La Merviel (actualul Ariege), aproape la latitudinea pasului Labarre, care desparte jumătatea de nord a comitatului Foix, o ţărancă bogată, Aude Faure, îşi pierde regulat capacitatea de a se ruga lui Cristos, şi chiar de a-1 privi, în momentul când preotul, la altar, ridică în sus ostia consacrată. Aude Faure îi destăinuie această mare nenorocire mătuşii sale, o consă-teancă, Ermengarde Garaudy:

— Mătuşă cum te rogi tu lui Dumnezeu şi ce rugăciune spui când preotul ridică trupul lui Cristos deasupra altarului?

— în clipa aceea, răspunde Ermengarde, spun rugăciunea următoare (în occitană): Doamne, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, atotputernic, tu care te-ai născut din trupul Fecioarei Măria, fără de păcat, şi care ai murit şi suferit pe crucea cea adevărată, tu care ai avut mâinile şi picioarele bătute în cuie, capul încoronat cu spini, coasta împunsă cu suliţa, incit ţi-a ţâşnit sângele, ca să ne răscumperi păcatele noastre, dă-mi o lacrimă din apa aceea ieşită din tine: ca să-mi spăl szifletul de orice pată şi de orice păcat. (Urmarea în latină:) „Doamne dumnezeule cel adevărat, tu vi-ai răscumpărat” (II, 87).

Realism, referinţă precisă la instrumentele patimilor lui Cristos 22 şi la cultul marial, răscumpărare plătită cu sânge, totul este prezent în această rugăciune a unor occitani împovăraţi de păcat, rugăciune ce poate fi uşor înţeleasă de oamenii simpli şi de ţărani. Ermengarde Garaudy vorbeşte deschis: îi place să-1 vadă pe Cristos sângerând. Influenţă francisca-nă? Este foarte posibil. La Montaillou, o ţărancă, Vuissane Testaniere, de origine umilă şi ou o educaţie maternă, este foarte pătrunsă, deşi în termeni mai simpli, în ceea ce priveşte patimile „Domnului” de o sensibilitate de acelaşi ordin, născută din noile forme de cucerni202 cie populară care se răspândeau treptat în Să-barthes. Femeia Garaudy este şi mai tipică pentru o avangardă a cucerniciei tradiţionale şi inovatoare: ea îl venerează pe Cristos neiu look din doctrina franciscană despre patimile Domnului, şi pe Dumnezeu aşezat pe tronul ceresc, îndrăgit de epoca anterioară sau romanică. în fiecare dimineaţă, cum se dă jos din pat, Er~ mengarde recită în occitană o scurtă rugăciune către Dumnezeu cel atotputernic (alta decât cea pe care vrea s-o înveţe pe Aude Faure). Dumnezeul Ermengardei Garaudy uneşte aşadar, în persoana lui, atotputernicia din trecut cu suferinţa la ordinea zilei 2:!

Dar să nu ne facem iluzii. Femeia aceasta evlavioasă din Merviel, cu bagajul ei de rugăciuni spuse cu râvnă, nu reprezintă, faţă de populaţia ţărănească din comitatul Foix, decât avangarda unei avangarde. Văzută din exterior, practica banală se măsoară după câteva gesturi revelatoare: semnul crucii făcut deasupra mesei sau a alimentelor, şi deasupra patului, înainte de a mânca sau de a se culca, rostirea unui Pater, sau chiar a unui Ave Măria „şi a altor rugăciuni”; mătănii făcute în biserică; împărtăşania la Paşti; postul pe care, persoanele cele mai zeloase îl ţin, nu numai înainte de Paşti, dar şi în ajunul sărbătorii unor Apostoli, şi la începutul fiecărui anotimp y>.

Tipic pentru ţăranul mijlociu şi pentru cei ce se târăsc în urma credinţei mi se pare Pierre Sabatier, ţesător din satul Varilhes. „Bagajul” lui se mărgineşte la câteva adevăruri prime ale dogmei catolice şi la câteva practici foarte exterioare; el le îndeplineşte de altfel cu multă osteneală şi foarte conştiincios. Pierre Sabatier crede în virtutea salvatoare a spovedaniei ante mortem, însoţită de căinţă: este numitorul co-mun, fundamental, al oricărei credinţe din comutatul Foix din vremea aceea. I s-a întâmplat „esigur lui Pierre, într-o zi când era beat, să afirme cu gravitate că tot ce se clntn şi se spu203 ne la slujbă este o „prostie”! (Va răspunde însă, ca să se apere, că, în ziua aceea, ţăranii dansau în biserică).

Îl putem totuşi crede pe Pierre Sabatier când declară, cu mâna pe inimă, că, în ciuda atacu rilor sale îndreptate împotriva lăcomiei preoţilor, acuzaţi de el că nu fac slujba decât pen tru darurile ce li se trag de aici, a recunoscuţi întotdeauna adevărul sfintelor Taine ale Bise-s râcii şi ale credinţei catolice (pe care, fără în- ' doială, n-o cunoştea cum trebuie). 4

Pierre Sabatier vrea să arate, o dată pentru „ totdeauna, cât de mult practica lui se apropie de „tipul ideal” al creştinului de mijloc. sau de ideea pe care şi-o face poporul despre aceasta. Sunt un bun creştin, catolic şi credincios, declară el; plătesc dijmele şi dările, dau de pomană sărmanilor lui Cristos, jac pelerinaje ca un bun creştin ce sunt; m-am dus cu nevasta mea, anul trecut, la Fecioara din Montserrat; iar anul acesta, tot cu nevasta mea, la Sfântul lacob din Compostella 2: >.

Ţesătorul din Varilhes, mai puţin cucernic în această privinţă decât va fi cândva Ioana d'Arc, îşi sprijină deci definiţia, culturală şi personală, despre bunul creştin, pe practici în primul rând exterioare, mai ales pe fapte bune (ofrande, dijme, pelerinaje etc). Rugăciunea ferventă şi reactualizarea patimilor lui Cristos, aşa cum le evoca ţăranca Garaudy, constituie pentru el un ideal inaccesibil, chiar necunoscut 2li.

Să vedem acum care este modelul la Mon-taiiâou şi în Sabarthes, cel al ţărancei Garaudy, sau cel al lui Sabatier? Niciunul nici altul, fără îndoială. Insă el va fi mai aproape de altul decât de unul… Mai aproape de faptele bune (săvârşite de altfel fără convingere), decât de rugăciuni (bolborosite cu şi mai mare lipsă de convingere). Devoţiunea faţă de Fiul lui Dumnezeu şi de patimile lui, printre aceia dintre ţăranii montalionezi sau sabarthesieni care erau, întâmplător sau permanent, credincioşii Bise204 râcii de Ta Roma, se putea ridica până la nivelul simplei proclamaţii conceptuale, de altfel, prost digerată (a se vedea cazul, pomenit mai înainte, Raymondei Testaniere). Nu se manifesta, totuşi, printr-un dezmăţ de rugăciune eristică, ce ar putea fi comparat cu cel preconizat de bătrâna Garaudy. în materie de rugăciuni adresate lui Dumnezeu (las de o parte problema devoţiunii faţă de Fecioară, adică a rugăciunii Ave Măria, asupra căreia voi reveni), ţăranii noştri, în satul cu cruci galbene, cunosc mai ales Pater noster. Adesea, aceasta este singura rugăciune pe care o ştiu şi o spun'-'. insă rugăciunea aceasta nu are nimic „eristic” de vreme ce se adresează Tatălui cel Veşnic.

Crezul, trinitar, care face mult loc Fiului, este învăţat la Biserică de preoţii din Sabarthes (am exjjus Crezul, în limba vulgară, la slujba de duminică, punct cu punct, spune Amiel de Rieux, vicarul din Unac [III, &]). Acest rezumat al doctrinei nu pare totuşi prea familiar cultivatorilor şi păstorilor noştri: trebuie să fii Arnaud de Savignan, tăietor de piatră foarte cultivat, ba chiar eterodox, din Tarascon-sur-Ariege, ca să fii la curent cu Credo, cu Pater, cu Ave Măria şi cu cei şapte Psalmi (I, 164).

În orice caz, sunt numeroase referinţe care dovedesc, în mod hotărât, că oamenii din Mon-taillou cunosc, cel puţin din auzite, existenţa şi probabil textul (latin) rugăciunii Pater noster, dar cunoştinţele lor nu prea merg mai departe. Preoţii care primesc spovedania impun ţăranilor, ca penitenţă, recitarea rugăciunii Pater noster. Orăşenilor, mai cultivaţi, cea a rugăciunilor Pater, Ave Măria şi Miserere (II, iii; III, 36).

Minuscula elită, vag latinistă, din satul acela mic, înţelege, fără îndoială, sensul lui Pater. Dar ceilalţi? Pentru masa de montalionezi şi sabarthezieni, Pater se defineşte mai ales ca °_ rugăciune spusă de preot în biserică, valabilă pentru partizanii tuturor credinţelor: ade205 vârâţii catolici romani, simpatizanţii ereziei, credincioşi catari şi parfaits. Credincioşii de rând ai Bisericii oficiale ştiu oare să spună Tatăl Nostru? In multe cazuri, este destul de probabil (a se vedea, în această privinţă, exem plul penitenţilor după spovedanie). Cei ce se dedau la acest exerciţiu pot, din acel moment, să ajungă la o relaţie cu divinitatea, în cali tatea lor de oameni ce se roagă: relaţia aceasta, în majoritatea cazurilor, este mai curând repe titivă decât meditativă. îl Să nu uităm că, în Sabarthes, influenţa or-? | dinelor de călugări cerşetori este mai slabă' f decât în ţinutul din vale. Obiceiul rugăciunilor „> f intense, frecvente şi fervente, nu se prea întâlneşte deci în mediile propriu-zis catolice din partea de sus a ţinutului Foix. Este întâlnit mai mult printre ereticii puri din această regi une, în special, sau exclusiv, printre parfaits: Belibaste se scoală de şase ori pe noapte, în izmene, ca să spună rugăciuni scurte şi fier binţi; vecinii lui de pat, în cine ştie ce han supraaglomerat, îl culcă la marginea saltelei, ca să nu fie treziţi de el când se dă jos ca să se aşeze în genunchi. Ei nu au de gând să-1 imite pe omul cel sfânt: apucăturile lui cucernice nu sunt molipsitoare. Belibaste, de altfel, nu le cere credincioşilor lui să-i urmeze pilda. Dim potrivă! Le porunceşte să nu se roage! De oarece gura lor, spurcată ca şi viaţa pe care o duc, ar mânji cuvintele rugăciunii. Cum zice foarte bine Pierre Maury, nimeni mi trebuie să spună Pater Noster, în afară de ereticii-parfaits care merg pe calea cea adevărată. Noi cei lalţi, când spunem Pater Noster, păcătuim de moarte, deoarece noi nu mergem pe calea cea dreaptă: ni se întâmplă, într-adevăr, să mâncăm, carne şi să ne culcăm cu femei (II, 37).

Belibaste îşi arogase aşadar monopolul rugăciunii Pater Noster2S, întocmai ca Statul modern care va monopoliza sarea sau tutunul. Ţăranii din Sabarthes, în tradiţia lor anterioară de catolicism cuminte, nu aveau obiceiul ru206 găciunilor lungi, fervente şi solid meditate. îl vor avea cu atât mai puţin, când vor deveni credincioşi albigenzi, în versiune Belibaste! Dintr-o dată, sunt incitaţi să nu se mai roage câtuşi de puţin, în numele unui perfecţionism,. catar” care, din câţiva face îngeri, şi din cei mai mulţi nişte dobitoace -! 1.

Cu toate acestea, relaţia cu Cristos nu este absentă, la Montaillou; departe de aşa ceva. Atâta doar, că ea se operează destul de rar în mod direct, prin rugăciune în sensul tare al cuvântului; şi mult mai mult în mod indirect, prin schimbul şi recunoaşterea unor semne cotidiene sau familiare: crucea, bineînţeles. Guillaume Maury, de exemplu (fratele lui Pierre), cafarizează mai mult sau mai puţin, ca toată familia lui; nu are nimic dintr-un catolic ortodox. Vrea să facă, totuşi, un denunţ important? Mai ales împotriva preotului Clergue, pe care-1 acuză că a dat un ajutor în cereale ereticilor. Ca să-şi sprijine mai bine această acuzaţie veninoasă (şi adevărată), jură pe cruce (II, 173), în castelul din Montaillou, unde este înmormântat împreună cu alţi oameni din sat, la 15 august, 1308. Fraţii Maurs nu sunt nici ei catolici 100%; cu toate acestea, nu uită să facă semnul crucii asupra mâncării, înainte de a se apuca s-o mănânce3”. Pierre Maury însuşi s-a putut bălăci în erezie: are însă obiceiul să facă semnul crucii, pe care îl săvârşeşte integral, gest şi cuvinte (în nomine jjatris et jilii etc). Păstorul cel bun se închină aşadar când intră în biserică, îneât Pierre Authie, şocat, îi propune în loc un gest de batjocură, care nu seamănă cu semnul crucii decât în aparenţă: vara, Pierre, poţi (pretex-tând că te închini) să-ţi aperi faţa de muşte; făcând gestul, poţi spune: aceasta este fruntea şi aceasta este barba, aceasta este o ureche Şi aceasta cealaltăSi. La Montaillou, cizmarul catar Arnauld Vital este obligat să~şi arate nemulţumirea faţă de respectul pe care băşti207.