Emanuel Le Roy Ladurie

Este drept că, printre martorii aceştia, sâni puţini bătrâni: demografia şi mentalitatea îşi dau astfel mâna pentru a nega mai bine timpul istoric3î).

Montalionezii trăiesc aşadar într-o „insulă de timp”; ea este ruptă de trecut în mult mai mare măsură decât de viitor; la orizontul acestei insule nu apar, în amonte şi în aval, decât îndepărtatele Borromee ale paradisului pierdut, şi, în cele din urmă, ale învierii din morţi. Nu există alt secol decât al nostru, spune Raymond de l'Aire, ţăran din Ţignac, într-o frază căreia i-aş reda cu plăcere caracterul ei ambiguu (II, 132). Această insularitate temporală are o valoare mai mult decât locală: etnografii au întâl-nit, într-adevăr, multe „societăţi fără istorie” (fără istorie pentru sine.) care sunt alcătuite după chipul şi asemănarea satului Montaillou; ei s-au grăbit să spună că muza Clio nu-şi are locul în cercetările lor. Aberaţie ştiinţifică. Depăşită pe viitor. în realitate, societăţile săteşti trăiesc o istorie. însă nu o gândesc, în mod conştient.

Această absenţă a dimensiunii istoriografi ce 40, în cultura rurală, se acordă bine, de altfel, cu tonul indicativ', lipsit de conexiuni logice cu ceea ce este în urmă şi înainte, caracteristică a discursului ţărănesc din valea superioară a râuâui Ariege: povestirile lui Pierre Maury, ale lui Bernard Marty şi ale atâtor altora sunt naraţiuni pe orizontală 4'J: esenţa indivizilor nu este dată la iveală decât într-un târ-ziu, în momentul când este trădată de existenţa lor. Ascultăm de mai multe ceasuri amintirile lui Pierre Maury; vedem în faţa noastră cum se agită cizmarul Arnaud Sicre ll<îşi aflăm din-tr-o dată că Arnaud acesta nu este decât un delator., chiar în clipa în care se dezvăluie ca atare. în epoca noastră de mesaj tele-vizual şi de mesaj tele-auditiv, prin care logicile livreşti sunt abolite, procedeele istoriei imediate, ale suspens-ului, ale enigmei poliţiste şi ale noului roman se întâlnesc, fără nici o greutate, cu ve144 chile şi simplistele metode folosite în 1320, înainte de „Galaxia lui Gutenberg”, în naraţiunile ciobanilor, care nu au nimic de a face cu tiparul şi nici măcar cu scrisul'.

În ceea ce priveşte perceperea şi utilizarea mentală a spaţiului – imediate, apoi geografice, sociologice, culturale – elementul de bază ră-mâne legat de perceperea corporală, îndeosebi de cea a mâinii şi a braţului: l-am văzut pe Prades Tavernier citind, la lumina soarelui, o carte neagră de lungimea mâinii mele, declară Guillemette Clergue (I, 341); mâna are aşadar funcţia de măsură scurtă. Braţul măsoară distanţele ceva mai lungi: stăteam la soare în spatele casei mele, declară Raymond Vayssiere ' ', şi la patru sau cinci „b? ~aţeu de mine era Guil-laume Andorran care citea o carte. Dincolo de lungimea braţului, forţa „brahială” permite evaluarea unei distanţe mai mari: Prades Tavernier, care ducea în spate patru sau cinci piei de miel, mergea ţinându-se tot timpul departe de drum, la o distanţă mare cit străbate săgeata, povesteşte tot Guiâlemette Clergue (I, 341). Soseşte un moment când distanţa străbătută de săgeată se dovedeşte, la rândul ei, un etalon prea scurt şi prea inadecvat; atunci este utilizată leghea (II, 27) şi etapa de călătorie (II, 43) sau de transhumantă. Sensul concret al mersului, în modalităţile lui ascensionale; în regiunea aceasta muntoasă, este întotdeauna precis: oamenii nu merg pui' şi simplu dintr-un punct în altul, mai ales la Montaillou, sat aşezat în pantă, ei urcă sau coboară (I, 223, 462; III, 296; şi passim).

În general, cele câteva indicaţii metrologice, pe care le-am dat mai înainte, dezvăluie o mentalitate, însă nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi: simţul măsurii spaţiale, fie pentru lungime, fie pentru suprafaţă/A>, nu este grija esenţială a populaţiei de pe valea superioară a râului Ariege. Nimeni nu caută să dezvolte acest „simţ”, deoarece el nu se impune ca atare în nevoile de fiece zi. Să spunem doar eă este pur şi simplu jalonat, la cele două capete, de con cepţele fundamentale, corpus şi domus, care domină filosofia din Montaillou: înarmat cu braţe şi mâini, corpul este măsura lumii; iar când aceasta este prea mare ca să fie măsurată de un corp, domus, anexă a corpului, poate deveni, la rândul ei, măsura lumii: Dacă vreţi ştiţi cum arată Paradisul, declară G Austatz, închipuiţ-vă o domus foarte mare, s-ar întinde de la trecătoarea Merens până Ia | oraşul Toulouse '„. |

Nefiind prea măsurabil, spaţiul montalionezi| nu este nici prea orientat. în secolele urmăţ toare, măsurătorii de terenuri ce vor făuri cadastrul din Languedoc vor orienta câmpiile, în, ţ registrele lor, în funcţie de punctele cardinale, ' de vânturile dominante, de poziţiile soarelui. r şi cine ştie de mai ce. Locuitorii din Ariege, în; 1310, par mai puţin sofisticaţi. Un itinerar lung nu se traduce, la ei, printr-o orientare generală, ci printr-un lanţ de oraşe care se succed: Ca să ajungi la Rabastens, îi spune Beli-baste lui Pierre Maury, te voi duce mai întâi la Mirepoix, apoi la Bauville, şi apoi la Cara-man. Iar acolo, vei întreba care este drumul ca să ajungi la Rabaste7is (III, 151). în loc să spună răsărit, apus, nord, sud, est, vest, termeni ce nu sunt niciodată folosiţi în registrul nostru, ţăranii din Montaillou spun că merg înspre Ca-talonia (= sud), înspre ţinutul din vale (=-= nord), dincolo de trecători, către mare, spre Toulouse etc.

Din punct de vedere geografic, percepţia fundamentală este cea a ţinutului restrâns, a teritoriului (terra); acest cuvânt putând desemna atât circumscripţia seniorială cât şi aria micro-regionaâă. Cuvântul terra nu trebuie să creeze vreun echivoc cititorului. Ţăranii-ciobani din satul nostru, axaţi pe casa lor, nu au deloc aceste obsesii ale pământului familial şi parcelar care vor fi zugrăvite cândva, anacronic, ca fiind consubstanţiale cu mentalităţile cultivatorului din toate timpurile. Modul lor de producţie este mai eurând domestic decât parcelariS. Terra, pentru ei, este teritoriul global, nu familial: teritoriul parohiei, dar, extinzând, şi al micului ţinut. Terra de sat, de grup de sate, de regiune limitată, umană şi totodată naturală. Terra de seniorie, mică sau mare, chiar de principat 49. Se vorbeşte aşadar de ţinutul Aillon sau pămân-tul Aillon (Prades şi Montaillou); el constituie, administrativ, o chătellenie distinctă, dominată de fortăreaţa de pe înălţime, aflată deasupra satului cu cruci galbene m; este menţionat Să-barthes (ţinutul de sus al comitatului Foix r>1); este evocat şi pământul Ohnes, pământul sau ţinutul Saultr>2, Răzeş, Fenouilledes, Cerdagne. Comitatul Foix, ca unitate politică, apare în conştiinţa tuturor. Cu toate acestea, o nuanţă limpede se stabileşte între ţinutul de sus (descentrat asupra oraşului Foix, capitală laică şi capitală a comitatului; şi cu adevărat centrat asupra oraşelor Ax şi Tarascon, care focalizează populaţia sabarthesiană). Şi ţinutul de jos, dominat de Pamiers, oraş episcopal, clerical, an-ticatar, dominican. şi oraş al dijmelor; cu mănoasa lui câmpie cerealieră. Frontiera între regiunea de sus, potrivnică dijmei, cu simpatii catare, şi regiunea de jos, catolică de neclintit, este marcată, la câţiva kilometri mai la nord de Foix, de o spărtură prepireneană numită pasul Labam? 5:! Oamenii din Sabarthes, povesteşte Berthomieu Hugon în 1322 ~'ar vrea să se înţeleagă cu contele de Foix ca nici un cleric să nu urce mai sus de pasul Labarre. Dacă acest conte ar fi la fel de bun ca cel ce a fnst înaintea lui, clericii nu ar urca, aşa cum o fac, pentru a cere dijmele pe animale.

Distincţia marcată de pasul prepirenean este acceptată de toţi cei din Montaillou: din înălţimea „munţilor” lui de exemplu, preotul Cler-gue o admonestează pe Beatrice pentru a o împiedica să coboare către „ţinutul de jos” de la Dalou şi de la Varilh, infestat de Fraţii mino-riţi. Mutatis mutandis, Bernard Clergue, din închisoare, ', lui din Pamiers, priveşte munţii care taie orizontul către sud: aceşti munţi unde se află teritoriul (terra) său de pe valea superioară a râului Ariege, alcătuit din Sabarthes şi (inclusiv) ţinutul AiUon; alcătuit, mai ales, de senioria montalioaeză de care se îngrijeşte el ca bayle.

Mărginită la nord de pasul Labarre, valea superioară a râului Ariege este limitată la sud de linia trecătorilor pireneene (ports): episcopul de Pamiers, care joacă în mod obiectiv rolul de braţ spiritual al regelui Franţei, încearcă să-şi întindă controlul inchizitorial până la această linie fatidică. „Fuxeenii de sus” locuiesc citra portus (dincoace de trecători), pe versantul de nord al Pirineilor influenţat oarecum de imperialismul francez; în vreme ce cealaltă parte (versantul spaniol) este numit de ei ultra portus (dincolo de trecători). Fugiţi dincolo de trecători, îi spune Beatricei de Planissoles notarul Pons Bol, din Varilhes, deoarece, dincoace de trecători, vă poate prinde episcopul (I, 257). în schimb, pentru cei exilaţi în Catalonia, lanţul axial al Pirineilor, care corespunde, de la est la vest, liniei pe care se află trecătorile, constituie frontiera libertăţii, dincoace de care, începe„ (în faptele de opresiune, dar nu în litera legii!) „regatul Franţei”. Acesta fiind semnificat, ba chiar definit, de activitatea poliţienească a inchizitorilor. Când ajungem la trecători ca să intrăm în regatul Franţei (de fapt, în comitatul Foix), ni se face părul măcmcă, declară emigraţii fuxeeni care, în mod normal, trăiesc în refugiul catalan şi în cel din Valencia, de când au fugit din ţinutul natal (II, 71).

În interiorul micilor regiuni (ţinutul AiJlon) şi chiar al marilor spaţii trăite în sine şi pentru sine (Occitania sau Catalonia), satul nostru se gândeşte pe sine şi îşi gândeşte viaţa: în aceste mici regiuni şi mari spaţii există circuite privilegiate; Montaillou, de pildă, esie în relaţii constante cu Prades, parohia vecină, 148

Iincit este gata să se unească printr-un drum55 şi prin legături minoritare de căsătorie, în schimb, Camurac, altă comunitate vecină, ceva mai încolo, dar cu foarte puţin, nu are decât nişte legături Toarte slabe cu Montailiou (dacă totuşi nu ţinem seama de vizita întâmplătoare a preotului din Camurac, însărcinat să aducă în mare grabă împărtăşania unei montalioneze, care-1 trimite la plimbare [I, 462]). Cu Ax-les-Thermes, centrul administrativ a), văii superioare a râului Ariege, relaţiile montalioneze sunt frecvente: comerciale, culturale, mondene, prieteneşti totodată. La Ax, femeile din bazinul Prades îşi duc la piaţă găinile şi ouăle, şi firul ca să fie ţesut. Catâri încărcaţi cu grâu iac şi ei traseul de la Montailiou până la morile de la Ax, instalate pe Ariege; aceşti catâri urcă apoi în sat, încărcaţi cu făină: In-lr-o zi, povesteşte Guillemette Clergue *)(i, cu puţin înainte de arestarea tuturor celor din Montailiou (nu-mi amintesc altfel epoca aceea). – mă duceam să culeg iarbă în locul numit Ala-icot; pe drum l-am întâlnit pe Guillaume Mauri/, cu catârul lui; venea de la Ax, cin tind. l-am zis:

Ai băut. Tare vesel mai eşti.

Am fost la Ax să fac făină; am adus-o pe măgar, mi-a răspuns el.

Dar de ce oare, i-awzis şi eu, când băr': 'fitul meu se duce la Ax ca să facă făină, se întoarce acasă vlăguit, din pricina nopţilor nedormite şi a prafului de făină?

De fapt, îmi explică Guillaume, am stat foarte puţin timp la moară. Am profitat de această călătorie ca să mă duc să-i văd pe

Oamenii cei buni:'7.' 'Transhumanta structurează şi ea spaţiul; creează legături de apropiere şi de cvasivecinătate între Montailiou şi unele localităţi foarte depărtate. La Arques, de exemplu, în actualul departament Aude, Sybille Pierrc, soţie de crescător de animale, ştie tot ce se întâmplă la Montaillou. Lucrul nu trebuie să ne mire: cele două sate, cei din Ariege şi cel din Aude, sunt despărţite unul de altul de patruzeci de kilometri în linie dreaptă; însă, în realitate, ele sunt alăturate, de vreme ce unul formează polul perioadei de vară şi celălalt al perioadei de iarnă, într-un circuit de transhumantă. Ele schimbă, de asemenea, între ele, slujnice şi lucrători zilieri pentru strângerea recoltei (II, 427). în general, ce altceva este, în mare parte, Registrul lui Jacques Fournier, dacă nu un mare dialog în spaţiu, cu tonalităţi catare, între perioada de iarnă, petrecută cu Beli-baste în Catalonia, şi perioada de vară, petrecută în Sabarthes?

Sabarthes, iată cuvântul cel mare: aici ne readuc, negreşit, toate datele oferite de Registru în privinţa sentimentelor de apartenenţă „spaţială” încercate de ţărani, dincolo de limitele înguste ale parohiei lor. Se zăresc, într-adevăr, cercurile concentrice ale unei societăţi cvasifragmentare: corpus, domus, lo-cus, pagus (II, 108); corp, casă, sat, ţinut. Corpul şi casa sunt cele pe care le are fiecare. Satul este Montaillou. Ţinutul este Sabarthes r'8.

Montaillou şi pământul Aillon (Prades + Montaillou) fac într-adevăr parte, faptul este neîndoielnic, din Sabarthes: Pierre Clergue este preot la Montaillou, în Sabarthes. „Oamenii din Montaillou” sunt din Sabarthes. Sunt cinci ani, spune Raymond Pierre din Quie59, de când n-am mai stat, în Sabarthes, ăecât în satele Prades şi Montaillou. Ţinutul Aillon este oarecum periferic faţă de Sabarthes, al cărui centru este la Tarascon, Ax-les-Thermes, Junac: Ereticii-parjaits, spune în esenţă Eernard Benet

I partea lui de sus, şi care include (la sud de pasul Labarre şi la nord de lanţul axial al PirineiLor) împrejurimile oraşelor Ax, Tara-scon, Foix, ţinutul Aillon de care ne ocupăm noi, precum şi regiunea Vicdessosb2. Foarte multe texte arată forţa evidentă şi liniştită a sentimentului de apartenenţă la ţinutul sabar-thesian, manifestată de locuitorii din diferitele lui sate:

— Nu eşti din Sabarthes? îl întreabă un tânăr pe Pierre den Hugol, într-o cârciumă din Laroque d'Olmes (i: i.

— Ba da, sunt din Quie.

Sabarthes este oare o regiune naturală, definită prin anumite norme de altitudine, de sol, de vegetaţie? Acest lucru 1-a crezut Gau-ssen, care a pus în valoare această zonă ca atare, în hărţile lui fito-geografice (i'. în orice caz, după părerea băştinaşilor, la epoca avută în vedere, Sabarthes are toate atributele unei entităţi perfect definite; ea este la fel de bine conturată ca triburile şi populaţiile cu care ne-au obişnuit etnografii şi istoricii. Raymond de l'Aire, din Tignac, vorbeşte explicit despre populaţia din Sabarthes (II, 122). Expresia cea mai curentă se referă totuşi la oamenii din Sabarthes, sau la bărbaţii şi femeile din Sabarthes (II, 217, 309, 318, 328). Sabarthes are cultura lui folclorică, manifestată mai ales prin proverbe relative la căsătorie şi la destin; informatorii noştri spun că sunt „dictoa-nele obişnuite la Sabarthes”:

Tout temps et tout temps sera qu'homme avec femme d'autrui couchera

(I, 167)

Malheur ou bonheur qui arrive ă quelqu'un, c'est promis d'avance (I, 356). (Nefericirea sau fericirea oamenilor sunt făgăduite dinainte).

A cousine du second degre, enfonce-lui tout (II, 130).

Ţinutul are sistemul lui oficios de informare şi de opinie publică; acestea hotărăsc reputaţiile, mondene sau de alt fel: Se spune pretutindeni în Sabarthes că fraţii Authie au plecat, că nu s-au întors etc. (U, 195; III, 54). Unele femei care aveau reputaţie bună în Sabarthes erau prietene cu Pierre Authie (II, 425). Sabarthes se semnalează şi prin specialităţile lui gastronomice (păstrăvi, brânze-turi); spiritiialmente, ţinutul este centrat pe sanctuarul unde bate inima acestei populaţii pireneene: Notre-Dame de Savart, din Ta-rascon, este bunul comun al oamenilor din ţinut, care sunt cu atât mai nemulţumiţi când preoţii îndrăznesc să-i expulzeze din acest lăcaş sfânt pe cei ce refuză plata dijmei. Sabarthes are comunitatea lui de suflete ale celor morţi; aceasta alcătuieşte o mulţime imensă care ar putea umple tot spaţiul cuprins între Merens şi Toulousea'. (Folclorul legat de morţi prezintă, de altfel, câteva variante locale: în ţinutul Aillon, se apropie de cel care se întâlneşte în ţinutul Sault, vecin oriental cu Sabarthes: adevărul este că valea râului Hers stabileşte cu uşurinţă contactul între Aillon şi Sault ('7). Sabarthes are limba lui, sau măcar dialectele lui, despre care voi mai vorbi: această unitate lingvistică favorizează căsătoriile între parteneri din locuri diferite, trecând peste prima aureolă de endo-gamie sătească. Viitorul meu bărbat, Jean Maury, venise la Juncosa (Spania) ca să-şi ia oile, povesteşte Mathena Cervel; când a aflat că mama şi cu mine vorbim limba ce se vorbeşte sus în munţi (în Sabarthes), a pus la” cale căsătoria noastră, deşi noi nici măcar nu ne cunoşteam (II, 451). Rodnicia solului sabar-; thesian este specifică; este garantată în mod-magic de prezenţa trupească a ereticilor: Raymond Authie, din Ax, mi-a spus, povesteşte! Rixende Cortil, din Ascou, că de când Oarnenii cei buni au fost siliţi să fugă din Sabar- > theslilS, pământul nu mai rodeşte la fel de

Ji'me,. încât nu mai dă nimic bun. Bogăţia sabarthesiană, în ceea ce priveşte agricultura şi creşterea animalelor, este explicit legată, după părerea martorilor noştri, de o economie muntenească: aceasta este bazată pe transhumante; este comercializată datorită târgu-rilor din câteva centre administrative; acolo se face schimb de oi şi de idei'„'. Se fac provizii de cereale şi de bârfe răutăcioase.

Administrativ, Sabarthes era o fostă vigue-rie, din vremea carolingiană '„. în 1300-1330, statutul lui, în cadrul comitatului Foix, este special, Sabarthes fiind partea înaltă şi muntoasă, în amonte de pasul Labarre (III, 331); această situaţie explică prezenţa, în zonele de pe valea superioară a râului Ariege, a unui slujbaş special al comitatului, Guillaume Tron, de origine tarasconeză: acest personaj are funcţia de notar public al comitatului Foix în Sabarthes 7I.

Populaţia din Sabarthes se singularizează prin tradiţiile sale etnice şi cutumiare; cu toate acestea, teritoriul lui nu se înscrie decât marginal în cadrul frontierelor: el formează, ca diviziune meridională a diecezei Pamiers, o eparhie. Aici, conflictul generat de dijme este recurent în timpul primilor douăzeci şi cinci de ani ai secolului al XlV-lea; în acest ţinut, care refuză cu dârzenie ca episcopul din Pamiers să-i impună dijmele pe animale, un asemenea conflict dezvăluie, la nivelul Ordinelor sau al Stărilor, o stratificare tripartită: cu prilejul negocierilor privitoare la dijmă, din 1311, populaţia „laică” din Sabarthes, grupată în comunităţile ei de oraşe şi de sate, este reprezentată de procurori şi de sindici în ale căror păreri se reflectă cu deosebire opiniile notarilor şi ale magistraţilor din cele patru oraşe sau târguri (Foix, Îx, Tarascon, Vicdessos); clerul secular şi regular, format în jnajoritate de preoţii din sate, constituie, fnţă de laici, partea adversă; este reprezenta de abatele de Foix şi de stareţul de la

Vicdessos; în sfârşit, nobilii din Sabarthes, tineri şi cavaleri, alcătuiesc un al treilea grup care navighează între cele două tabere esenţiale: cea a poporului de rând şi cea a preoţilor, în 1311, va interveni un acord, în urma adunărilor tripartite '- dar nu va împiedica reluarea antagonismului, între 1312 şi 1323. Mulţi bărbaţi din Sabarthes, exasperaţi de pierderea libertăţilor, vor sfârşi prin a dori (cu totul zadarnic) ca prelatul Jacques Four-nier, prea lacom de dijme, să piară în flăcările unui rug zdravăn; în timpul acestor doisprezece ani, ei vor sprijini cu credinţă tradiţiile cutumiare, moştenite de la străbuni, care sunt împotriva dijmelor 7: i. Lupta deschisă sau disimulată împotriva ridicării dijmelor de către Biserică găseşte un sprijin larg la ţărani, catari sau catolici, indiferent. Ea rămâne, totuşi, legată de o tradiţie eretică; aceasta, în jurul anilor 1290-1320, este totuna cu numele ţinutului Sabarthes, adică înainte şi după înri-urirea exercitată de fraţii Authie7' care, ei înşişi, au fost nişte mari sabarthesieni In faţa Părintelui Veşnic.

Pentru definirea acestui ţinut şi a acestei populaţii7„', Sabarthes, din care face parte Montaillou, legăturile orizontale bazate pe un sentiment popular de comunitate materială şi culturală, tradiţională şi lingvistică, sătească, citadină şi culinară par hotărâtoare; mi se par la fel de importante, ba chiar mai importante, la nivelul sensibilităţii maselor, decât legăturile verticale, de tip ierarhic, administrativ sau feudal; aceste legături „verticale' fiind, de altfel, viu contestate din momentul când emană de la Biserica ce cere dijme, în cadrul, totuşi legal, al eparhiei ţinutului Sabarthes 7(i.

De aici decurge importanţa datului cultural, mai precis, lingvistic, pentru definirea şi mai largă a unui spaţiu de includere, în care Montaillou, în special, şi valea superioară a râului

Ariege, în general, nu ar mai fi decât un sat şi un ţinut printre multe altele. în depoziţiile martorilor noştri, occitana este ca o hulă venită din adâncuri, pe care o acoperă uşor, fără a o masca, spuma latinei scribilor. Parohia cu cruci galbene şi populaţia din Sabarthes so inserează în cadrul mai larg al unei occitani-tăţi arzătoare, mai curând vie în sine, decât conştientă de sine 77. Parfaits şi preoţi au cel puţin un punct comun: şi unii şi alţii predică, atunci când este nevoie, în limba vulgară (I, 454; III, 106). La Montaillou, se desprinde. conştiinţa foarte limpede a unui dialect local, vorbit de cel mult o mie de persoane: La San Mateo, povesteşte Arnaud Sicre 78, făceam nişte încălţări în atelierul lui Jacques Vital, cizmarul din acel loc, când a apărut o femeie care striga pe stradă: „Aveţi cumva gnu de măcinat?” Cineva mi-a spus:

— Arnaud, uite o muncitoare agricolă din ţinutul tău.

Am întrebat-o pe femeie:

De unde eşti?

Din Saverdun, mi-a răspuns ea.

Dar fiindcă vorbea ca la Montaillou, i-am închis gura:

— Nu eşti din Saverdun. Eşti din Prades sau din Montaillou.

Un mic dialog semnificativ; el sugerează, într-adevăr, o diferenţă între limba ţinutului de jos (Saverdun, la nordul fatidic al pasului Labarre) şi cea din Sabarthes7!). în cadrul acesteia din urmă, se dezvăluie specificitatea dialectelor de la Prades şi Montaillou, influenţate poate de limba catalană: realitatea este că, cei din Montaillou, în special ciobanii, au sentimentul viu al unui continuum occitan-ca-talan. Trecerea din Tarascon şi Ax-les-Ther-mes la Puigcerda şi San Mateo nu le pune probleme de înţelegere a limbii. Din punct de vedere lingvistic, Pirineii înseamnă prea puţin. Diferenţele dialectale par mult mai mar155 cate înspre nord şi mai ales înspre vest şi nord-vest: frontiera, atestată încă din 1300, care separă, în Occitania, graiurile din Lan-guedoc de cele din Gascogne, este foarte bine percepută de locuitorii din Ariege. în câteva rânduri, oamenii noştri din Montaillou, din Ax-les-Thermes şi, în general, din Sabarthes, evocă pe câte cineva, întâlnit de ei, care vorbeşte „ca în Gascogne”, sau „ca la Toulouse”, sau „jumătate ca în Gascogne, jumătate ca la Toulouse” (II, 188, 475, 483). Diferenţele despre care este vorba se simt la o distanţă mică de malul occidental al râului Ariege; de vreme ce unul din personajele în chestiune, marcat de „gasconisme”, este originar, poate, din La Bastide-de-Serou (II, 73-74, 188, 383).

Occitania din 1320, ca masă globală, este o nefiinţă politică. Este o corabie mare, care pluteşte în noapte, cu felinarele stinse, fără o adevărată conştiinţă de sine. Insă Occitania reprezintă totuşi, pentru ciobanii din Ariege, care bineînţeles n-o desemnează cu acest nume, un uriaş geografic: chiar şi numai distanţa dintre Toulouse şi trecătoarea Merens dă, aşa cum am văzut, imaginea infinitului (I, 191, 202). în general, comunitatea de cultură catalană şi occitană, căreia i se alătură ţăranii noştri, se deschide larg înspre Medi-terana peninsulelor, a insulelor şi a marilor văi de pe ţărmul ei nordic: crescătorii de animale din Îrques se duc să ceară iertarea păcatelor lor de erezie chiar la sediul Papalităţii. Locuitorii din Ariege, care sunt suspecţi de erezie, cuprinşi de neastâmpărul călătoriei, se refugiază, cu trupul şi sufletul, în ţinutul lombard, în cel sicilian, catalan, la Valencia sau în Mallorca. Cu prilejul transhumantei şi al exilului, se fac legături cu maurii din Spania. Orientul musulman sau creştin face să se simtă o vagă prezenţă „de peste mări”, datorită colportajului de mituri şi valeităţilor do cruciadă so.