Emile Faguet

DIDEROT

I OMUL

Se întâmplă uneori ca literatura să fie expresia societăţii. Literatura lui Diderot este, mi se pare, expresia cea mai exactă a micii societăţi din secolul al XVIII-lea. Vorba de „cap de neamţ” care s-a spus despre Diderot mă surprinde foarte tare. Rousseau o merită în mult mai mare măsură! Diderot este eminamente francez şi un francez din centru, un francez din Champagne sau din Bourgogne, un francez de pe Sena sau de pe Marna. Şi este un francez din clasa de mijloc, prin excelenţă. Montesquieu este parlamentarul, Rousseau plebeul, Voltaire marele burghez, bogat, somptuos şi orgolios. Diderot este micul-burghez, fiul unui meseriaş înstărit, care şi-a făcut studiile în provincie, care s-a căsătorit cu o fată săracă, îşi croieşte loc în lume prin muncă, trăieşte toată viaţa undeva la etajul al cincilea, este întotdeauna jumătate muncitor, jumătate „domn”, între o mare doamnă, împărăteasă uneori, care, când îl tratează bine, îl face nebun de fericire şi soţia lui, o muncitoare modestă, care-l plictiseşte şi pe care totuşi o îngrijeşte cu multă afecţiune atunci când este bolnavă. Şi are toate trăsăturile comune acestei clase intermediare. Este viguros, impulsiv şi cam vulgar. Mănâncă şi bea zdravăn, „mănâncă de se sparge”, cum îi spune o contemporană, deşartă cu lăcomie sticlele de şampanie, are indigestii cumplite şi, o trăsătură ce se cuvine menţionată, povesteşte aceste lucruri cu satisfacţie.

E harnic ca un ţăran, face, timp de treizeci de ani fără întrerupere, o muncă ce poate idiotiza, e stăpânit

DIDEROT/269 parcă de o furie a muncii, nu consideră niciodată că sarcina lui e prea grea, scrie pentru el, pentru prieteni, pentru adversari, pentru indiferenţi, pentru oricine, tăietor de lemne mândru de puterea sa, care, atunci când copacul cade, mai dă, din trufie, de trei ori cu securea. Şi are o vulgaritate care nu se poate şterge şi pe care nici măcar nu se gândeşte s-o ascundă vreodată. Este flecar până la un ridicol extrem, indiscret până la manie, vorbind fără încetare despre sine, scoţmdu-se în relief, situând întotdeauna în centru persoana lui, băgându-se în treburile altora, punând la cale şi analizând certurile cu candoare, sfătuitor neînduplecat şi chiar, în mod prostesc, autoritar. Rousseau nu trebuie să trăiască la ţară: „Numai un om rău trăieşte singur”. Rousseau nu trebuie s-o ţină pe soacră-sa într-o casă igrasioasă: „Ah! Rousseau! O femeie de optzeci de ani!” Rousseau nu trebuie să-i lipsească pe cerşetorii din Paris de cei douăzeci de bani pe zi pe care li–i dădea. Rousseau trebuie s-o însoţească pe doamna d'Epinay la Geneva, dacă n-o face este un ingrat şi poate chiar mai rău. N-are decât s-o însoţească pe jos dacă nu suportă trăsura! Falconnet trebuie să fie de părerea lui Diderot în privinţa lui Pliniu cel Bătrân, a lui Polignotte sau a domnului de la Rivière; dacă nu-i, vorbele mari şi chiar expresiile grosolane sunt gata. Prietenia lui e foarte stânjenitoare şi apăsătoare. E prietenia oamenilor noştri din popor. Bunele lor sentimente sunt lipsite de delicateţe. Nedelicat, Diderot este din plin. Îi lipseşte cu desăvârşire tactul. O anumită poznă din tinereţe cu un călugăr căruia i-a stors nişte bani, făgăduindu-i că va intra în ordinul lui, ar putea fi calificată cu asprime. Îi place să trăiască la ţară în acel Grand-Val pe care îl îndrăgeşte atât de mult, îi plac farsele şi şotiile de căruţaş beat; în această societate proastă se simte la largul lui; lasă să-i scape în faţa copiilor cuvinte de ruşine „care le fac pe mame să bată nervos din picior” şi le repetă în corespondenţa lui; îi dă fiicei lui lecţii de morală, al căror scop e bun, dar care sunt din cale afară de fără perdea şi, oarecum îngrijorat, îşi întreabă după aceea prietenii dacă n-a mers cam prea departe.

Cu toate acestea – un om excelent, serviabil, milos, plin de generozitate, cinstit şi larg în afaceri, om de casă în pofida amantelor pe care le-a avut, iubindu-şi tatăl, mama, sora, fiica şi chiar soţia, n-aş putea zice din toată inima, dar purtându-i o puternică şi caldă afecţiune, vorbind mai ales despre tatăl lui în nişte termeni care te fac să-i adori, un timp şi pe tatăl lui şi pe el.

— Moralitate fragilă, delicateţe inexistentă, înclinaţii grosolane, vulgaritate, un prim impuls a-l inimii bun, instincte bune, mai degrabă decât adevărate calităţi domestice, îndârjire în muncă, cinste, spirit de dreptate şi sinceritate, dar stingheritor în relaţiile sociale.

— Iată cum arată mic-burghezul nostru francez, atunci când, în rest, are un temperament robust şi energic; iată-'l cu calităţile şi cusururile lui; şi iată-l pe Denis Diderot.

Îngăduinţa noastră faţă de el de aici provine. Se vede foarte limpede că e de-al nostru. Îl recunoaştem. Fiecare dintre noi are un văr care-i seamănă. Nu ne gândim să-l respectăm; dar aceasta contribuie să ni-l facă drag, să-l gustăm cu familiaritate. Avem întotdeauna impresia că, aşa cum îi făcea Ecaterinei a Ii-a. ne dă o palmă amicală peste genunchi. E un băiat bun.

Şi ce bine, nu spun şi din motive întemeiate, şi-a aranjat, dar şi-a trăit viaţa în partidă dublă, cu calităţile şi cusururile lui! Pe de o parte, face Enciclopedia. E slujba lui. Acolo se vădeşte un „bun funcţionar”. Punctual, atent, întru totul devotat obligaţiei profesionale, foarte bun lucrător, scriitor lucid, ştiind dealtfel să-i facă pe alţii să muncească şi excelent „şef de divizie”; el e cinstea şi modelul corporaţiei. De asemenea, decent şi foarte corect în această funcţie. Nici un fel de imaginaţie, nici un fel de libertăţi; oricum, nici un fel de îndrăzneli. La slujbă trebuie să ai ţinută. Istoria filosofiei pe care a scris-o, articol cu articol, este întru totul acceptabilă, deloc îngrijorătoare, foarte ortodoxă. Pe bietul Naigeon asta îl buimăceşte şi se străduie din răsputeri să ne prevină cà ceea ce a scris Diderot acolo nu este adevăratul lui fel de a gândi. Acolo se arată chiar plin de respect pentru religia cârmuirii. Un bun funcţionar ştie să asculte cu demnitate liturghia oficială.

DIDEROT/271

Pe de altă parte, îşi scrie lucrările personale şi în acestea se destinde. Sunt nişte destrăbălări ale spiritului. Sunt beţiile lui. Toate par scrise după ce s-a ridicat de la o masă bună. Sunt ideile unor burghezi francezi care au mâncat bine. De aceea conţin atâta metafizică. Sunt vreo zece, toţi din clasa de mijloc şi dintr-un „soi tare”. Unul e filosof, altul naturalist, altul amator de tablouri, altul amator de teatru, altul se înduioşează amintindu-şi de familie, altul aspiră la răcoarea adierilor pădurii, altul e obscen, toţi sunt libertini, niciunul n-are spirit, niciunul, în momentul acela, n-are nici metodă, nici claritate; toţi au însă o vervă magnifică şi un foarte mare dar al improvizaţiei; şi convorbirile lor au fost redactate şi acestea sunt operele lui Diderot.

II FILOSOFIA SA

Ideile generale ale lui Diderot, cum nu se poate mai nedefinite şi mai contradictorii, căci Diderot n-a reflectat îndeajuns pentru a fi sistematic, sunt totuşi tot ce este în el mai de seamă şi mai demn de atenţie. Sunt nişte intuiţii, dar uneori, destul de des, intuiţiile unui om superior. Ştiţi dealtfel că, în pofida impetuozităţii lui, este incomplet. E foarte instruit, mai mult decât Voltaire, care este foarte mult, infinit mai mult instruit decât Rousseau şi mai mult poate, sau, oricum, în chip mult mai divers, decât Buf fon. Cunoaşte toată istoria filosofiei, fără îndoială după Brucker, dar cred eu şi prin forţe proprii; şi o cunoaşte bine. Putem să-l considerăm iniţiatorul acestei ştiinţe la francezi care, înainte de el, cu excepţia lui Bayle, habar n-aveau că există. Articolele lui din Enciclopedie despre Aristotel, Platon, Pitagora, Leibniz, Spinoza, Maniheism sunt cu totul remarcabile şi pot fi citite şi astăzi cu atenţie. E plin de Bayle, această biblie a secolului al XVIII-lea şi cunoaşte izvoarele lui Bayle. E mult; pentru el nu este nimic. El cunoaşte fizica, chimia vremii lui, filosofia, anatomia, istoria naturală foarte bine. A înţeles că oamenii îşi fac 272

Ideile generale pe baza a tot ceea ce ştiu şi că o filosofie este o sinteză a întregii ştiinţe umane. În această chestiune, ca aproape în toate, Voltaire urmează aceeaşi cale, dar este în întârziere. Se opreşte la matematici aproape în exclusivitate, nu este destul de preocupat, deşi totul îl preocupă, de ştiinţele de observaţie şi neagă, cu uşurătate, vederile noi, prea neaşteptate, spre care aceste ştiinţe încep să ducă. Diderot este la curent cu toate lucrurile. Nu există ureche mai atentă, nici ochi mai plin de curiozitate. În toate direcţiile întreprinde cu înfocare recunoaşteri îndrăzneţe şi impetuoase.

Primele lui lucrări, Eseu asupra meritului şi virtuţii, Cugetări filosofice, sunt ale unui şcolar care, numai din când în când are sclipiri izbutite. Dar Scrisoare despre orbi şi Scrisoare despre surdo-muţi conţin deja o filosofie, ce va fi filosofia la care Diderot va rămâne mai mult sau mai puţin toată viaţa. Eseu asupra meritului şi virtuţii era religios şi „deist”; Cugetările filosofice erau ireligioase şi „teiste” şi pot fi considerate ca o schiţă de „morală independentă”; Scrisorile despre orbi şi despre muţi sunt un program de filosofie ateistă şi materialistă. Pentru prima oară Diderot se încumetă aici să expună din nou, cu multă vervă şi chiar amploare, acea veche ipoteză că materia, înzestrată cu o forţă veşnică, a putut să se descurce singură, printr-o serie de tentative şi încercări succesive, fiinţele informe pierind, alte câteva, pentru că erau bine organizate, devenind mai fecunde, „speciile” stabilizându^se astfel, devenind trainice şi lumea, aşa cum se prezintă, făurindu-se treptat-treptat de-a lungul erelor. Epicur, Lucreţiu, Gassendi şi toată mica şcoală materialistă din secolul al XVII-lea, obscură şi timidă pe vremea ei, reapărea şi avea să folosească noile resurse pe care i le furnizau nişte cercetări ştiinţifice mai vaste.

Într-adevăr, studiile din Charles Bonnet, Robinet şi Maillet apar unul după altul, din 1748 până în 1768 i şi 1 De Maillet: Entretien d'un philosophe indien (1748).

— Charles Bonnet: Contemplation de la nature (1764).

— Robinet: De la nature (1766); Considérations philosophiques sur la gradation naturelle des formes de l'être (1768) (n.a.).

DIDEROT/273 toate – sub influenţa importantei legi a continuităţii a lui Leibniz, care socoteşte că între toate fiinţele există un lanţ neîntrerupt – tindeau în mod confuz spre doctrina transformismului; presupuneau, mai mult sau mai puţin formal, că speciile, de vreme ce hotarele care le despart sunt nesigure şi oarecum indistincte, ar putea ele însele să nu aibă nimic fix, să se fi transformat unele într-altele şi să fie înzestrate cu o forţă de transformare şi de acomodare la împrejurări care în prezent n-a ajuns încă la ultimele ei rezultate. Aceste ipoteze, care dealtfel nu sunt nici astăzi decât nişte ipoteze, dar demne de luat în seamă, rodnice şi de natură să-l ajute precum şi să-l stimuleze pe omul de ştiinţă în cercetările lui, îl făceau pe Voltaire să râdă. Pe Diderot îl făceau să reflecteze, îi impulsionau puternic imaginaţia; şi în Interpretarea naturii (1754), datorită spiritului său energic şi îndrăzneţ, iau, nu numai cu mult înaintea lui Charles Darwin, dar şi cu mult înaintea lui Bonnet şi Robinet, o formă atât de hotărâtă şi de precisă, încât el trasa deja întrucâtva întreg programul doctrinei evoluţioniste: „După cum în regnul animal şi în regnul vegetal un individ începe, ca să spunem aşa, creşte, dăinuie, se degradează şi piere, de ce nu s-ar petrece acelaşi lucru cu specii întregi? Nu s-ar putea presupune că animalitatea a avut dintotdeauna elementele ei particulare risipite şi amestecate în materie; că s-a întâmplat ca aceste elemente să se unească, fiindcă a fost cu putinţă ca acest lucru să se întâmple; că embrionul format din aceste elemente a trecut printr-o infinitate da organizări şi de dezvoltări; că s-au scurs milioane de ani între fiecare dintre aceste dezvoltări, că are, poate, de suferit alte dezvoltări şi alte creşteri, care ne sunt necunoscute.?”

Mai târziu, în Visul lui D'Alambert, punea într-o lumină vie, printr-o imagine ingenioasă şi grăitoare, această presupunere a lui Charles Bonnet, devenită astăzi o doctrină, că fiinţa vie nu este decât o colecţie, un trib, o cetate de fiinţe vii. Priviţi acest copac, spusese Bonnet. Este o pădure. „E alcătuit din tot atâţia copaci şi copăcei câte ramuri şi rămurele are.”. Priviţi acest stup de

— Studii literare – c. 1/9*9274

Albine, spune Diderot, acest ciorchine de albine atârnat de această creangă. Ciorchinele este un corp de animal, corpul nostru. El e alcătuit dintr-o sumedenie de animale mici agăţate unele de altele şi trăind o vreme împreună. Un animal este un vârtej de animale, legate un timp într-o existenţă comună, care mai târziu se vor despărţi, se vor împrăştia, vor merge să se alipească unul la un vârtej, altul la alt vârtej. Aceste celule vii trec astfel la nesfârşit dintr-o cetate pe care noi o numim animal sau plantă într-o altă cetate pe care noi o numim plantă sau animal; şi această circulaţie veşnică este universul.

În sfârşit, tot în Visul lui D'Alembert, el dădea, mai înainte ca transformismul să se fi constituie, formula definitivă a transformismului: „Organele produc nevoile şi, reciproc, nevoile produc organele” Această afirmaţie, făcută cu patruzeci de ani înainte de Lamarck şi cu şaizeci de ani înainte de Charles Darwin, este aproape tot atât de uluitoare ca şi cele spuse de Pascal cu privire la ereditate1. Se întâmplă adeseori ca oamenii cu imaginaţie s-o ia astfel înaintea ştiinţelor care se nasc sau chiar a celor care urmează să se nască. Puterea lor rapidă de sintetizare nu ţine seama de observaţiile care încep să se facă şi de dovezile care abia urmează să fie aduse, iar geniul lor de exprimare găseşte cuvântul la care va conduce lenta acumulare a noţiunilor de amănunt.

La Diderot era aici mai mult decât o imaginaţie de moment. Materia vie, veşnică şi veşnic înzestrată cu forţă, fără un plan preconceput, fără un scop, fără o. cauză finală”, fără o inteligenţă ordonatoare, evoluând Ia nesfârşit, pusă în mişcare printr-un fel de clocot perpetuu, creând fiinţe, apoi alte fiinţe, specii, apoi alte specii; vărsând elementul nutritiv în animal şi creând senzaţie şi patimi; în om şi creând senzaţie, patimi şi gândire; azvârlind înapoi în veşnicul creuzet animalul şi omul, şi, din aceste fibre care au gândit, creând vegetale, care, mai târziu, sub formă de animal sau de om, vor deveni, la rândul lor, lucruri simţitoare şi gândi- 1 „Obişnuinţa este o a doua natură; precum şi natura este o primă obişnuinţă” (n.a.).

DIDEROT/275 toare: acesta este sistemul care i-a cucerit spiritul şi viziunea în care imaginaţia sa se complace.

— Este materialist aşa cum este Lucreţiu, ca un poet şi atât prin exaltare, cât şi prin raţionament. „Natura” îl îmbată şi-l face să-şi iasă din sine. Ea îi dă „entuziasmul” aşa cum alţii cred că îl au din cer. Recitiţi această pagină, atât de ciudată, frumoasă dealtfel, care s-a rătăcit, ca mai toate paginile frumoase ale lui Diderot, într-un loc unde n-are ce căuta 1:

Bl mă auzi şi-mi răspunse eu glas schimbat ' „E adevărat. Aici se vede natura. Iată sălaşul sfânt al entuziasmului. Un om a fost înzestrat cu geniu? Acest om va părăsi oraşul şi pe locuitorii acestuia. Îi va plăcea ca. După pofta inimii, să-şi amestece lacrimile cu apa cristalină a unei fântâni; să ducă flori la un mormânt; să calce cu pas uşor peste iarba fragedă a pajiştei; să străbată, fără grabă, ogoarele rodnice; să privească munca oamenilor; să se ascundă în fundul pădurilor. Îi place groaza sfântă inspirată de ele. Cine se ascultă în tăcerea singurătăţii? El. Acolo pune stăpânire pe el acel spirit, când calm, când violent, care îi tulbură sufletul şi care-l linişteşte după voia lui.

Oh! Natură! Tot ce e bun e cuprins în sânul tău. Tu eşti izvorul fecund al tuturor adevărurilor! Entuziasmul se naşte dintr-un obiect al naturii. Dacă spiritul l-a văzut sub aspecte izbitoare şi diferite – este preocupat de el, agitat, frământat. Imaginaţia se înfierbântă, pasiunea se stârneşte. Entuziasmul î se anunţă poetului printr-un freamăt care porneşte din piept şi trece, desfătător şi repede, până la extremităţile trupului său. Curând se simte cuprins de o căldură puternică şi permanentă care-i precipită răsuflarea, care-l consumă, care-l ucide, dar care dă suflet, viaţă la tot ce atinge. Dacă această căldură s-ar mai înteţi, spectrele din faţa lui s-ar înmulţi. Pasiunea lui s-ar intensifica, ajungând la starea de furie”.

Iată extazul, iată grăuntele de nebunie, iată misticismul – căci omul este întotdeauna mistic pa undeva – lui Diderot. Adorarea naturii a fost genul lui de pietate. Socoteşte natura augustă, blândă, bună şi bună sfătuiînceputul din A doua convorbire despre fiul natural (n.a.).

Toare. „Totul e bun în natură”. Nu ea este cea care-l perverteşte, pe am; ci omul este cel care se perverteşte, în pofida ei; „cele ce trebuie acuzate sunt mizerabilele convenţii şi nu natura” 1. Ascultaţi-o: ea nu vă va da decât instrucţiuni bune şi salutare. Vă va spune: „O, voi, care, potrivit imboldului pe care vi-l dau, tindeţi spre fericire în fiecare clipă a vieţii voastre, nu vă împotriviţi legii mele suverane. Osteniţi-vă pentru fericirea voastră; bucuraţi-vă fără teamă; fiţi fericiţi. În zadar, o supersti-ţiosule, îţi cauţi bunăstarea dincolo de hotarele universului în care te-a aşezat mâna mea. Îndrăzneşte să te scuturi de jugul acestei religii, trufaşa mea rivală, care ne desconsideră drepturile; renunţă la aceşti zei ce-mi uzurpă puterea pentru a te întoarce la legile mele. În-toarce-te, deci, copil fugar, întoarce-te la natură! Ea te va mângâia, va izgoni din inima ta aceste temeri ce te copleşesc, aceste nelinişti ce te sfâşie, aceste porniri de ură ce te despart de omul pe care trebuie să-l iubeşti. Reîntors la natură, la umanitate, la tine însuţi, presară flori pe drumul vieţii tale.”

Ceea ce propovăduieşte filosoful acesta ciudat este întoarcerea la starea de sălbăticie.

— Să nu vă îndoiţi nici o clipă; şi ultimul lui cuvânt cu privire la această chestiune este Supliment la călătoria lui Bougainville, pe care mi-e greu să-l analizez aici, dar pe care vă rog să mă credeţi că nu-l calomniez numindu-l un imn sentimental închinat lui Priap. Nici un fel de religie, asta se înţelege de la sine; dar nici un fel de morală, sau de pudoare! Natura (e perfect adevărat) nu cunoaşte nici pe una, nici pe cealaltă, nici pe a treia. Toate acestea sunt „născociri” ale oamenilor, imaginate de tirani pentru a ne stingheri şi a ne face nefericiţi. „A existat un om natural; în acest om a fost introdus un om artificial şi în cavernă s-a pornit un război civil care ţine toată viaţa. Când omul natural este mai puternic, când este zdrobit de omul moral şi artificial. Totuşi sunt anumite împrejurări extreme eare-l aduc pe om la simplitatea lui iniţială; când se află în mizerie, omul nu are

Despre poezia dramatică.

— Despre drama morala (a.a.).

DIDEROT/277 remuşcări, când este suferindă, femeia nu are pudoare” *.

— Şi e perfect!

Ce-i de făcut, aşadar: „Oare omul trebuie civilizat sau lăsat în voia instinctului lui?” Construis să „răspundă limpede”, Diderot nu se va lăsa rugat: „Dacă vă puneţi în gând să fiţi tiran, civilizaţi-l, otrăviţi-l cât mai bine cu o morală potrivnică naturii, eternizaţi războiul din cavernă”, aşa au făcut toţi tiranii care s-au împodobit cu frumosul titlu de civilizatori: „Mă refer la toate instituţiile politice, civile şi religioase: cercetaţi-le temeinic; şi, sau eu mă înşel amarnic, sau veţi vedea neamul omenesc din veac în veac tot mai încovoiat sub jugul pe care un pumn de pungaşi şi-au pus în cap să i-l impună”.

— Vreţi, dimpotrivă, omul fericit şi liber? Nu vă amestecaţi în treburile lui. Nu vă încredeţi în acel care vrea să facă ordine” 2.

Se vede destul de limpede că Diderot a fost prietenul şi primul inspirator al lui Rousseau. Întoarcerea la starea de natură a fost, vreme îndelungată, o himeră şi o nelinişte comună. Amândoi au crezut cu tărie că starea de societate, starea religioasă, starea morală sunt născociri ale oamenilor, şmecherii ingenioase şi primejdioase imaginate într-o zi şi nu de toţi oamenii, pentru a trăi şi a dăinui, ci de câţiva pentru a-i asupri pe ceilalţi, ceea ce, după cum se ştie, e atât de plăcut! Amândoi au avut aceeaşi idee; numai că, fiind amândoi stingheriţi de starea de societate, fiecare a combătut îndeosebi şi cu mai multă vigoare ceea ce îl stingherea mai mult: Rousseau, nesociabil, sociabilitatea; Diderot, neîn-frânat, morala.

— Dealtminteri, Rousseau, chibzuit şi puţin comunicativ, a dat înapoi în faţa soandalului unui atac direct împotriva moralei comune; Diderot, slobod la gură, scandalagiu cu voluptate şi fanfaron al cinismului, s-a năpustit drept în această direcţie, cu insolenţă şi sfidare.

Şi oricum, aceasta era, desigur, ultima limită a „evoluţiei” ideilor sau a tendinţelor dizolvante ale secolului al XVIII-lea. Trebuie să fie limpede că orice doctrină 1 Supliment la călătoria lui Bougainville (n.a.).

2 Idem.

Filosofică este rezultatul, pe de o parte, al stării de spirit a unei generaţii, pe de altă parte, al stării ei pasionale; ea rezumă, mai mult sau mai puţin bine, pe de o parte, ceea ce ştie, pe de altă parte, ceea ce doreşte. Secolul al XVIII-lea francez a însemnat sila şi repulsia faţă de toate regulile, faţă de orice jug social, socotit prea apăsător, prea îngust şi prea lipsit de flexibilitate. Richelieu, Ludovic al XlV-lea, Louvois, Bossuet, Villars şi morala jansenistă – toate acestea se leagă perfect în mintea oamenilor din 1750, şi, în ochii lor, sunt tot atâtea forme diferite ale unei tiranii elaborate şi puse la cale pe îndelete de către duşmanii omenirii. Aceasta este „născocirea socială” cu diferitele ei elemente, legislaţie aspră, reprimare implacabilă, religie austeră, morală care luptă împotriva naturii. Întreagă această născocire socială trebuie, cei moderaţi spun îmblânzită, cei aprigi spun suprimată. La început i se contestă titlurile. Este prezentată pur şi simplu ca o născocire, ca ceva care ar putea să nu fie, care a început, care poate să sfârşească şi care nu trebuie să-şi spună legitimă, fiindcă nu este necesară. Şi unele după altele sunt năruite toate părţile esenţiale ale acestei născociri. Aceşti oameni se prindeau să arate că, în privinţa legislaţiei, ea nu este rezonabilă, că, în privinţa autorităţii, este despotică, iar în privinţa religiei, nu este divină.

— Şi rămâne morala, de care la început nu îndrăzneşte nimeni să se atingă. Totuşi Vau-venargues intervine deja în favoarea naturii, pe care o consideră prea oprimată şi a „pasiunilor”, dintre care unele i se par frumoase şi „nobile”. Ş: Rousseau ezită, căutând mai întâi să pună „sentimentul” în locul moralei „artificiale”, revenind mai târziu la un fel de morală legată de credinţa în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, adică la o morală religioasă, care nu exclude decât cultul.

Diderot, mai îndrăzneţ, nu numai în distrugerea născocirii sociale, merge până la nimicirea moralei, dar mai ales şi aproape exclusiv, insistă asupra acestui punct şi în direcţia lui îşi îndreaptă toată strădania. Ceea ce consideră cel mai „artificial” în toate aceste născociri, rele şi funeste, este moralitatea. Ea este cea (şi aici are dreptate) c&re-l îndepărtează cel mai mult pe om de

DIDEROT/279 starea de natură în care trăiesc animalele şi plantele. Natura este imorală. Alţii trag de aici concluzia că omul trebuie să-şi folosească toată energia pentru a se deosebi de ea. Diderot trage de aici concluzia că trebuie s-o urmeze, prefăcându-se a nu vedea că, dac j. natura este imorală, ceea ce te poate ispiti, ea este şi crudă, ceea ce. Prin urmare, te poate pune pe gânduri. Dar îi mintea lui nevoia de eliberare iese biruitoare şi asupra ultimului fundament al fortăreţei sociale, respectat până acum, sau atacat în mod indirect şi fără energie, se năpusteşte cu mânie şi violenţă. Prin el, acum întregul cerc este parcurs şi el este cel ce a mers până la ultima limită pe care o putea atinge reacţia violentă împotriva stării de societate, prea stânjenitoare şi greu de suportat. Să nu trageţi de aici concluzia că este un ticălos. Este un om care se distrează. Nici el însuşi nu dă prea mare importanţă acestor lucrări mspăimânătoare care au ceva ingenios, elocvent şi criminal. Vorbeşte despre ele ca despre nişte impertinenţe, „extravaganţe” şi „năzbâtii reuşite”. Sunt glume şi vorbe care se spun la o masă. In felul acesta se destinde el după Enciclopedie. Gân-diţi-vă întotdeauna la Diderot ca la un om care se îmbată uşor. Aşa este temperamentul lui. Se ameţea cu vorbele lui şi vorbea fără încetare; se ameţea cu lecturile lui, cu gândurile şi cu scrierile lui; se ameţea de duioşie, de sensibilitate, de contemplaţie şi de elocinţă, în faţa unei cugetări a lui Seneca, a unei pagini de Ri-chardson, privind Marna, fiindcă venea din ţinutul lui, sau un tablou de Greuze; şi-apoi urma o vorbărie nesecată, o descărcare indiscretă şi nesfârşită a inimii, făcută la nimereală, plină de repetări, încărcată de digresiuni, întretăiată ici-colo de idei profunde, de cuvinte elocvente, de grosolănie şi de nerozii.