Emile Faguet



Yüklə 1,74 Mb.
səhifə27/43
tarix04.01.2019
ölçüsü1,74 Mb.
#90172
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   43

— Un critic de artă va fi întotdeauna mai ales un om care are destul talent ca, descriind un tablou, să inspire publicului dorinţa de a se duce să-l vadă; şi dacă critica de 302

Artă, care constă îndeosebi în aceasta, nu ar consta decât în aceasta, Diderot ar fi, fără-ndoială, maestrul necontestat al criticii de artă. Rămâne, oricum, strălucitul, fermecătorul şi elocventul ei iniţiator.

V SCRIITORUL

Diderot este un mare scriitor dintr-o întâmpuaire şi parcă dintr-o glumă şi găseşte o pagină frumoasă aşa cum găseşte o idee mare, cu nu ştiu ce complicitate a hazardului. E un om cu toane şi, prin urmare, un scriitor inegal. „Un om inegal nu e un om, spune La Bruyère; sunt mai mulţi”. Şi în Diderot sunt mai mulţi scriitori.

— Este scriitorul lucid, rece şi greoi, oare scrie articolele din Enciclopedie.

— Este scriitorul arid şi obscur care expune o teorie filosofică pe care n^o înţelege bine.

— Este retorul înveterat care i-^a dat lui Rousseau gustul semnelor de exclamaţie, pe care, la rându-i, l-a primit de la el şi care, brusc, fără nimic de natură să prevină, în cursul unei expuneri foarte calme sau a unei scrisori foarte liniştite, se lansează în apostrofe şi prosopopei pe care le simţi întru totul artificiale. Iată-l scriindu-i lui Falconet: „Ce să-ţi spun deci? Că am o iubită. Ştii, Falconet, aş putea să-mi văd casa prăbuşindu-se în scrum, fără să fiu mişcat; aş putea să-mi văd libertatea ameninţată, viaţa compromisă. Numai ea să-mi rămână. Dacă ea mi^ar spune: Dă-mi din sângele tău. Vreau să beau din el, nnaş istovi ca s-o satur” 1.

— Asta pentru a se scuza faţă de Falconet că nu se duce să se întâlnească cu el în Rusia. Or, chiar acestei iubite, domnişoarei Volland, îi vorbeşte, la aceeaşi dată, despre perspectiva apropiatei lui plecări în Rusia cu cel mai desăvârşit calm.

Şi mai este în Diderot scriitorul înflăcărat, impetuos, cu un elan prompt şi viu, care zugrăveşte sub ochii noştri o scenă sau care clădeşte o povestire cu o asemenea 1 Diderot, Opere alese, éd. Cât., vol. II, p. 570.

DIDEROT/303 mişcare, cu un asemenea avânt şi, notaţi, cu o asemenea perfecţiune a formei, că nu te mai gândeşti la formă, că nu o mai observi, că ai impresia că vezi, simţi şi gândeşti tu însuţi, că intermediarul dintre tine şi lucrul acela, că interpretul, într-un cuvânt, că scriitorul a dispărut; şi tocmai acesta este triumful scriitorului. Datorită acestui lucru Terenţiu şi Racine, şi, o singură dată, din întâmplare, bietul Prévost, şi, adeseori, Mérimée, sunt scriitori superiori. Diderot are vreo sută de pagini în care descoperi cu uimire că face parte din această familie. Şi, câteodată, deşi foarte rar, Diderot este chiar poet. El găseşte cuvântul puternic şi sobru, scurt şi măreţ, atât de plin încât pareă-ţi intră dintr-o dată în suflet, şi-l umple şi-l ocupă pe dată în întregime: „Totul dispare, totul piere: numai lumea e cea care rămâne, numai timpul e cel care dăinuie”.

— El găseşte simbolul exact şi, în acelaşi timp, bogat, amplu, care se impune imaginaţiei şi ştie să-l cuprindă într-o frază armonioasă al cărei răsunet îşi prelungeşte vreme îndelungată undele sonore în amintirea noastră: „Nu vă încredeţi în oamenii care au buzunarele pline de spirit pe care-l împrăştie cu orice prilej. Nu au har: ei nu sunt niciodată nici stângaci, nici proşti. Cintezoiul, ciocârlia, câneparul, canarul cârâie şi gânguresc cât e ziua de lungă. După ce apune soarele, îşi vâră capul sub aripă şi adorm pe dată. Este momentul când geniul pune mâna pe lampă şi o aprinde şi când pasărea singuratecă, sălbatecă, neîmblânzită, cu pene in-tunecate şi triste, îşi începe cântecul scoţând din gâtlej sunete ce fac să răsune crângul şi curmă melodios tăcerea şi întunericul nopţii”.

— Şi iată, un lucru straniu, desigur, să găseşti în autorul Bijuteriilor indiscrete o idee, un sentiment şi o „strofă” de Chateaubriand.

— Aceasta pentru că stilul este omul, orice ar fi zis Buffon: stilul este melodia interioară a gândirii noastre şi gândirea lui Diderot are în special acest caracter că este neaşteptată, chiar şi pentru el însuşi. Inegal, nestatornic, divers, schimbător, o giruetă pe clopotniţa din Langres, cum a spus chiar el, se schimbă de ia un sfert de oră la altul, putând fi vulgar, plat, obscen, duios, amabil, fermecător, uneori sublim; şi stilul lui nu învăţat, nu dobândit, nu supravegheat, nu şlefuit, nu corectat, stilul lui de improviza- 304

Tor, ca şi gândirea iui, este capabil de grosolănie, de confuzie, de incorectitudine, de stângăeie, de delicateţe, de vioiciune nestânjenită şi strălucitoare, uneori de o avân-tare neaşteptată spre înălţimi şi chiar de seninătate – toate acestea impunătoare.

VI

Câ/teva intuiţii de geniu, câteva poves. Iri pline de vervă, câteva siluete bine conturate, câteva teorii noi în care sunt amestecate prea multe lucruri obscure, multe obscenităţi, multe nerozii, enorm de multă vorbărie şi un talmeş-balmeş neclar, iată ce-a lăsat Diderot. Nimic complet, nimic terminat, nici ca sistem filosofic, nici ca operă de artă. Rolul lui a fost mai mare decât opera lui. Prin neobosita lui activitate, prin calităţile lui vrednice de preţuire şi aproape de nepreţuit, de caracter şi de suflet generos, a ocupat un loc foarte mare la vremea lui; a fost legătura între spiritele şi caracterele cele mai dificile şi uneori cel mai puţin făcute să se înţeleagă şi nimeni n-a fost mai mult decât el născut să fie director de ziar. Nu i-a lipsit decât un adevărat şi mare geniu, sau poate numai o continuitate în idei, pentru a fi îndrumătorul secolului lui, pe care nimeni nu l-a îndrumat, cum s-a întâmplat, dealtfel, cu aproape toate secolele.



— L-a făcut să răsune de o mare zarvă de îndrăzneli, de scandaluri şi hârtii foşnite. S-a simţit în acest cuptor încins şi în aceste zgomote de forjă în elementul lui. A dat o mai mare amploare liniştitului atelier al tatălui său şi a făurit mult mai multe cuţite decât acesta, mai puţin inofensive. Era un muncitor dârz, pe care munca îl îmbăta, ca şi recreaţia. ca şi întâmplările povestite, discuţiile şi retorica. O gân-dire calmă, reflecţiile, meditaţia, contemplarea, în mijlocul tuturor acestora, nu ocupau prea mult loc. Un adevărat francez din clasele de mijloc, fără spirit, fără distincţie, plin de inteligenţă, de capacitate de asimilare, având uşurinţă în muncă şi în vorbire, un ideal nu prea înalt, puţine scrupule în ceea ce priveşte moralitatea şi o inimă foarte bună. S-a lăsat în voia acestei firi, în care era atâta amestec de rău şi de bine, purtat de tot

DIDEROT/305 impulsul, de tot elanul lui, incapabil de a se împotrivi lui însuşi, precum şi de a reflecta. Firea aceasta, el o credea bună; grija – măcar sentimentul – faţă de infirmitatea noastră, faţă de slăbiciunea noastră şi faţa de puterea noastră de a ne îndrepta, îi era necunoscută. Când aceasta îţi lipseşte, nu poţi fi decât o foarte interesantă forţă a naturii. El a fost. Şi nu este puţin.

Destinul ilui literar a fost ciudat. Foarte cunoscut în epoca lui şi foarte reputat ca agitator de idei şi „filosof” şi cu mult mai puţin ca artist, a avut norocul de a-şi prelungi gloria, întrucât scrierile lui cele mai izbutite, cele mai spirituale, cele mai vii au ieşit la lumină unele după altele, la intervale lungi, unele chiar foarte de curând, din nişte biblioteci particulare sau dulapuri cu manuscrise dintre cele mai vechi şi mai bine zăvorite. La fiecare dezvăluire se stâmea o uimire şi o bucurie literară. Întotdeauna în ajun fusese socotit mai puţin mare. Atenţia ce i se acorda şi admiraţia faţă de el au fost reînnoite şi împrospătate periodic parcă de bunul lui prieten –• hazardul, care se arăta pe atât de inteligent pe cât era de binevoitor; şi un fel de pietate literară a fost parcă, în felul acesta, confirmată şi împrospătată cu grijă în jurul monumentului său.

Un alt fel de pietate, care n-avea absolut nimic literar, a luat de asemenea amploare în legătură cu numele lui. Pe la mijlocul acestui secol, mulţi i-au fost nes-pus de recunoscători că a făcut în jurul ireligiozităţi; sale mai mult scandal decât alţii, că a pus grosolănia cea mai hotărâtă în slujba „filosofiei sănătoase”. Aceasta a dus la sporirea neîncetată a anturajului său.

Astăzi îl cunoaştem.

— Cred, în întregime, şi sfntem prea departe de certurile religioase, exilate în rândul claselor de jos ale naţiunii, pentru a nu-l judeca cu o deplină linişte a spiritului, li socotim mare nrin munca lui: curios, inteligent şi pătrunzător uneori, dar confuz şi adeseori împiedicat, ca filosof: romancier plin de vervă, fără o adevărată imaginaţie, critic de artă de mare gust şi cu o sensibilitate artistică cu totul rară şi superioară; scriitor inegal, la care omele pagini sunt adevărate capodopere şi a cărui manieră obişnuită este o flecăreală nesfârşită amestecată cu o vorbărie încâlcită.

— Trebuie

— Studii literare – c. 1/949306

Să spunem că e, hotărât, un scriitor de mina a doua. Dar, mai mult decât un altul, reprezintă ceva: individualismul secolului al XVTII-lea care se aplică în sfârşit făţiş şi cu neruşinare la orice, pentru a distruge totul, poate fără voia lui: la societate, la religie, la morală; nelăsând în picioare decât omul eu instinctele lui, socotite a fi bune; dizolvând comunitatea umană, sub formă de gândire comună în spaţiu, sub formă de gândire tradiţională în timp. El reprezintă, mai mult decât un altul, mai mult decât Rabelais şi Montaigne, infinit mai mult decât Voltaire şi mai mult decât Rousseau, revanşa pe care şi-o ia „natura” faţă de ceea ce au crezut oamenii că trebuie să facă, de când există ei, pentru a se deosebi de ea. Supunerea faţă de instinctul natural şi adeziunea binevoitoare ia el este însuşi fondul lui. Aceasta vrea poate să spună că el nu înţelege câtuşi de puţin instinctul natural. Căci tot de natura umană ţine şi poate că acesta e adevărul şi caracterul ei, tendinţa de a sacrifica instinctul individual unei reguli şi unei legi comune, ca să putem trăi şi dăinui, ceea ce este, se pare, necesitatea cea mai imperioasă a naturii noastre.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU

I

CARACTERUL SÀU



Jean-Jacques Rousseau, romancier francez, s-a născut la Geneva la 28 iunie 1712. Viaţa sa pini la patruzeci de ani, ba chiar întreaga sa viaţă, a fost un roman. Declasat încă din copilărie, vagabond, om care s-a apucat de toate meseriile, de la cele mai onorabile până la cele mai josnice, gravor şi lacheu, lăutar şi negustor de bâlci, aproape secretar de ambasadă şi, de mai multe ori, favoritul năimit al doamnelor din înalta societate, niciodată cerşetor, dar uneori puţin cam hoţ şi trecând prin toate acestea ca un visător, ca un artist, nespus de sensibil la frumuseţile naturii şi la plăcerile simple, fără urmă de ambiţie, nescriind nimic, nefăcrrr' versuri, citind din timp în Limp cu disperare, privind întotdeauna plin de încântare cerul, vegetaţia şi apele, sau mmgâind în extaz un vis lăuntric; aşa a ajuns până la vârsta maturităţii.

— Este tinereţea şi educaţia unui Gil Blas sensibil, plin de imaginaţie şi pasionat. Ar fi putut ieşi din el un „nepot al lui Rameau” de cea mai proastă speţă. A ieşit un dezechilibrat, dar nu un om josnic. Fondul era bun, nu fondul moral, oare na exista, ci fondul sensibil. Rousseau era foarte bun la suflet. Slab, fără nici un fel de energie morală, era bun, simţitor la durerile altora, milos şi avea într-adevăr, nu numai în vorbe, o atitudine „frăţească”.

— Acest lucru nu trebuie să-l pierdem niciodată din vedere; este prima lui trăsătură. Rousseau este un candid. Chiar şi cinismul lui, când nu este o formă a orgoliului, e o formă a ingenuităţii lui. Primul impuls este la Rousseau un gest firesc 308

Şi spontan de elan spre aproapele său, de încredere şi de braţe larg deschise. A început întotdeauna prin a-l adora pe cel care-l primea la el. A vădit în sensul acesta o naivitate lamentabilă, care-i face cinste şi emoţionează. Marile prietenii pe care le-a inspirat şi pe care n-a reuşit întotdeauna să le epuizeze, de aici i se trag, ca şi afecţiunile postume pe care le-a trezit. Mii de cititori şi-au spus ea doamna de Staël: „Aş fi izbutit să-l îmblânzesc, să-l culeg de pe drumuri, să-l păstrez”. El a creat şi va crea întotdeauna această iluzie, fiindcă, fireşte, oamenii pătrund fondul, iar fondul lui e numai blândeţe şi duioşie nevinovată.

Numai că, fiind bun, el se simţea bun, ceea ce e foarte primejdios când lipseşte corectivul smereniei. Fără o adevărată religie, fără instinctul moral primitiv şi după o tinereţe atât de demoralizantă, de unde i-ar fi putut veni smerenia? Modestia vine din bun-simţ, foarte mult ajutat de educaţia religioasă sau cel puţin morală. Rousseau n-avea nici urmă de modestie şi, simţindu-se bun, se credea cel mai bun dintre oameni, iar dacă toată inima îi era bunătate, din cap până în picioare era orgoliu. Era orgolios cu candoare, cu pasiune şi cu exaltare, aşa cum era în toate. In visurile lui din tinereţe se gân-dea la cântul păsărilor, gata să strângă la piept întreaga omenire, dar, de asemenea, se gândea la el, cuprins de un elan de mulţumire de sine, la bunătatea, la blândeţea, la capacitatea lui de efuziune şi de duioşie, şi, pe nesimţite, îşi ridica un soclu pe care, mai târziu, avea să-i simtă întoitdeauna sub picioare şi de la înălţimea căruia avea să ia, cu nevinovăţie, diferite poze.

Adăugaţi, în sfârşit, lipsa totală a simţului realităţii şi o imaginaţie romanes că pe care totul a întreţinut-o şi nimic n-a înfrânat-o. Romanul, vulgar şi picaresc, dar în sfârşit romanul pe care l-a trăit până la patruzeci de ani şi după aceea, s-a reflectat asupra minţii şi fiinţei lui, şi-a pus puternic şi pentru totdeauna pecetea. El n-a văzut niciodată un lucru aşa cum este. A văzut fiecare lucru mai frumos decât este, până la patruzeci de ani şi mai urât decât este, începând de la vârsta maturităţii şi din ce în ce mai urât până la bătrâneţe. Şi, cum la vânsta maturităţii avem întotdeauna reveniri la

JE AN-JACQUES ROUSSEAU/309 fiinţa noastră anterioară, adeseori, chiar la maturitate, începea prin a vedea un lucru nou ca un om tânăr şi era plin de încântare; apoi, foarte repede şi brusc, îl vedea ca un bătrân şi se cutremura de groază. Dar întotdeauna, fie el negru sau de un trandafiriu cald, visul s-a strecurat între el şi realitate şi a deformat conturul şi a schimbat culoarea lucrurilor.

Bun, candid, orgolios şi romanesc – aşa era când a întâlnit societatea omenească. Până la patruzeci de ani, nu şi-a dus viaţa în mijlocul ei. Vagabondajul are aceleaşi efecte ca şi singurătatea. Călătorul vede mai mulţi oameni decât ceilalţi şi îl cunoaşte pe om mai puţin decât ceilalţi; căci tot schimbând fără încetare, nu mai adânceşti nimic. La patruzeci de ani, Rousseau avusese diferite aventuri şi trecuse prin încercări fără ca de pe urma acestora să dobândească experienţă. Lumea se perindase prin faţa ochilor şi-l amuzase nespus; dar nu o cunoştea. Din contactul acelui Rousseau pe care-l cunoaştem cu societatea şi din cumplita jignire care a rezultat de aici, s-a născut Rousseau cel de după patruzeci de ani, cel care a gândit şi a scris.

Rousseau venea la Paris cu educaţia pe care i-au dat-o câmpiile, pădurile, plimbările pe jos, visările, iubirile uşoare şi o imaginaţie puternică şi fermecătoare. Era un La Fontaine, ceva mai sumbru chiar de pe atunci, fiindcă era bolnav şi fiindcă se împovărase cu o soaţă stupidă, tiranică şi trădătoare, despre care nu voi spune decât un cuvânt, dar fără nici o şovăială, că ei i se cuvine să-i fie imputate toate greşelile grave ale lui Rousseau; – este un La Fontaine mai puţin uşura tec şi chinuit deja de griji; dar e un La Fontaine. Aceeaşi vârstă, aceeaşi educaţie provincială şi câmpenească, aceeaşi candoare, aceeaşi duioşie mângâioasă, aceeaşi imaginaţie romanescă, aceleaşi lecturi libere şi întâmplătoare şi, reţineţi, aceeaşi lipsă a oricăror manuscrise până la patruzeci de ani.

— A fost primit, ca şi La Fontaine, cu o simpatie plină de zel, cu mare admiraţie. Şi s^a dăruit cu candoare şi cu pasiune. Nu ştia ce-l aşteaptă. Doamnele din înalta societate şi marii seniori care l-au primit cu naivitatea, cu bunătatea, dar 310

Şi cu orgoliul lui, l-au lăsat să vadă în ei nişte prieteni, pur şi simplu nişte prieteni. Le-a acceptat ospitalitatea fără să-i treacă prin gând că nu se putea ca ea să nu implice servitute. Servituţile au apărut, sau cel puţin exigenţele. Să locuieşti într-o căsuţă a doamnei d'Epinay, ce poate fi mai simplu? Dar să alergi la castelul doamnei d'Epinay atunci când doamna d'Epinay se plictiseşte, adică întotdeauna, ia acest revers al medaliei nu se gân-dise, şi-l găsea foarte neplăcut.

— Să primeşti, aproape, un ordin de a o urma pe doamna d'Epinay, iarna, într-o călătorie obositoare, tristă şi costisitoare, întreru-pându-ţi orice treabă şi părăsind orice studiu, nu prevăzuse că asta intră în contract. Uluit şi descumpănit, prin urmare stângaci, tergiversând, nu fără o oarecare duplicitate, aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna în situaţiile false, ajunge până la urmă să se facă urât şi să fie izgonit; iată unul dintre primele lui contacte cu lumea.

— Să iubeşti o contesă, dealtfel fermecătoare şi căreia el nu-i displace, dar care este o diletantă în materie de sentiment şi nu este câtuşi de puţin o eroină în materie de dragoste şi care-l va lăsa să se descurce cum va putea, atunci când trădarea celor din casă, sau pur şi simplu gura lumii îi vor fi compromis pe amân-doi; să te descurci foarte prost, prin demersuri şi scrisori destul de umilitoare; iată una din primele şcoli pe care le-a făcut.

— Să strângi la piept toată trupa enciclopedică şi să crezi că aceşti oameni de litere, atât de plini de sentimente frumoase, nu vor de la tine decât afecţiune; să observi, prea târziu, că ei îţi cer supunere în cadrul şcolii lor şi disciplină în ceea ce priveşte rangul şi că sunt foarte aspri cu cei care trăiesc şi gândesc în mod independent: iată una din primele lui experienţe.

Cu ajutorul orgoliului, ca şi al imaginaţiei lui romaneşti, ajunge foarte repede să urască această societate omenească pentru care, n-aş spune că nu era făcut, dar, ceea ce-i mult mai rău, pentru care era făcut, dimpotrivă, prin sentimentele lui duioase şi pentru care cei patruzeci de ani de viaţă hoinară nu-l pregătiseră. Un mizantrop din naştere n-ar fi suferit din pricina micilor mizerii sociale; un om candid şi duios şi orgolios, suJEAN-JACQUES ROUSSEAU/311 fera atât din pricina iubirii fireşti pe care o are pentru lume, cât şi din pricina rănilor pe care le primeşte şi din pricina amândurora, la un loc, până la disperare.

— Adăugaţi la aceasta boala lui, care era dintre acelea ce fac să crească iritalbilitatea şi melancolia; adăugaţi structura lui lăuntrică, din a cărei cauză suferea, fără ca orgoliul lui să-i permită s-o recunoască, nici bunătatea lui să se plângă, nici slăbiciunea lui să se lepede; şi veţi înţelege acea tulburare mintală, care nu era o taină pentru niciunul din prietenii lui Rousseau şi care pentru medici nu însemna altceva decât mania persecuţiei şi grandomanie, boli care mai întotdeauna merg împreună şi se întreţin una pe alta; şi iată ultima stare morală a lui Rousseau.

Dealtfel, să nu uitaţi că, de-a lungul tuturor vitregiilor vieţii, caracterul iniţial este atât de puternic în om, încât gustul lui Rousseau pentru prieteniile mondene şi protectori şi binefăcători a dăinuit în continuare şi cu tot ce s-a-ntâmplat până la capăt; că, până la sfârşitul vieţii, el a căutat aceste dependenţe urâte şi adorate, de care a fost întotdeauna dezgustat şi îndrăgostit; că trecerea continuă de la un elan de încredere la un acces de dezamăgire şi de mânie zguduia plăpânda lui maşinărie, gata s-o fărâme, şi-l făcea să fde tot mai înclinat spre stări de spirit sumbre şi spre o suferinţă profunda; şi tot ceea ce e amărăciune amestecată cu iluzii dulci în lucrările acestui ciudat filosof nu vă va mai mira.

Lucrările lui îl reprezintă într-adevăr pe el însuşi, şi, ceea ee-i mai rar, nu reprezintă altceva decât pe el însuşi. Rousseau este, în primul rând, un om cu imaginaţie: toate lucrările lui sunt romane. El a creat romanul omenirii şi acesta e Inegalitatea; romanul sociologiei şi acesta e Contractul; romanul educaţiei şi acesta e Emil; un roman al sentimentului şi acesta e Noua Eloiză; romanul propriei sale vieţi şi acesta e Confesiunile.

— Şi, în fiecare din aceste romane, el s-a reprezentat pe sine în întregime, duioşie şi orgoliu, iluzii de duioşie şi iluzii de orgoliu, duioşia lui indicându-i un ideal de fericire simplă, de virtute uşoară şi de efuziune şi dragoste frăţească; orgoliul lui împingându-l într-un 312

Război aprig şi neînduplecat împotriva societăţii reale, care l-a primit prost, după părerea lui şi convingân. Du-l să facă din acest lucru o satiră muşcătoare, să sesitueze întotdeauna pe poziţia contrară ei şi s-o dărâme pentru a o reclădi; – de unde rezultă un optiimism mizantrop, un Sedaine satiric, un François de Sales care este un Iuvenal şi un revoluţionar însufleţit de spiritul păcii şi al dragostei, totul într-un romancier de geniu.

II „DISCURS ASUPRA INEGALITĂŢII” *

Rousseau în întregimea lui este cuprins în discursul asupra Inegalităţii dintre oameni. Acesta este un loc comun. Mă împac cu repetarea lui, fiindcă îl socot adevărat. Adevărul acesta a fost contestat. Revin asupra lui, fiindcă, după ce l-am controlat, cred că e adevărat. Rousseau găseşte că societatea e rea. Am arătat de ce. E un plebeu care a vrut să facă parte din lumea bună, care a făcut parte din ea, care a crezut că nu poate face parte din ea, care s-a crezut dispreţuit de ea, care se răzbună pe ea vorbind-o de rău, deşi continuă să o adore. (Remarcaţi că, mai târziu, în Noua Eloiză, Rousseau va aduce în scenă un plebeu îndrăgostit de o patri-ciană, iubit de ea, trădat de ea, regretat de ea şi care a rămas mereu în inima ei. Noua Eloiză este visul unei nopţi de vară al unui dascăl de şcoală.) Pentru moment nu face decât să privească societatea în ansamblul ei şi s-o găsească îngrozitoare. Şi totuşi omul este bun! Rousseau simte acest lucru, simţindu-se pe sine, fără să se cunoască bine. Omul bun, societatea nedreaptă; omul bun, oamenii răi; omul născut bun, devenit nemernic; această idee dublă, indiferent sub ce formă ar fi exprimată şi ar exprima-o el, aceasta este ideea veşnică a lui Rousseau. Şi nu ne e greu s-o credem, fiindcă 1 J.- J. Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, trad. de S. Antoniu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1958.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/313 e însuşi sufletul lui. „Omul e bun' – duioşia lui e cea care vorbeşte; „oamenii sunt răi” – vorbeşte orgoliul lui. A repetat acest lucru toată viaţa, fiindcă toată viaţa orgoliul şi duioşia lui n-au încetat să vorbească.

Dar cum s-a întâmplat aceasta? Cum de omul bun a devenit rău? Cine va rezolva această eontrarietate? Aici intervine reflecţia şi se formează, încetul cu încetul, destul de repede dealtminteri, sistemul. Reflectând asupra lui însuşi, fără să-şi dea seama, Rousseau reflectează astfel: „Şi eu am fost bun. Patruzeci de ani am fost de o bunătate uşoară şi încântătoare. De când am descoperit în mine impulsurile de ură şi răutate? De când am intrat în societatea oamenilor. Dacă sunt astfel, şi m^au stricat. Întreaga omenire trebuie să fi suferit aceeaşi transformare. Omul s-a născut bun (căci de acest luciii sunt sigur): el s-a făcut rău devenind social. Răul moral este rezultatul unei erori. Omenirea s-a înşelat în privinţa destinului ei; şi-a înţeles greşit vocaţia. A crezut că e făcută pentru a trăi în starea de societate. Ea trebuia să rămână în stare de natură. Această stare de natură trebuie să fi existat.

— Ea a existat.

— Trebuie s-o regăsim şi să ne întoarcem la ea. De această stare ne despart secole. Ce importanţă are? Şi, dealtfel, nu este adevărat. În infinitul timpului, ce înseamnă şase sau şapte mii de ani, poate? Foarte probabil o clipă fugară. De ieri, greşind cu o zi, ne-am pus singuri la mâini lanţul care ne umileşte şi care, enervându-ne, ne face răi. Să îne întoarcem la starea de natură. Să trecem cu buretele peste istorie, această greşeală de scurtă durată, acest vis urât dintr-o noapte a omenirii”.

Era o idee cu totul nouă – şi, totodată, foarte veche: o formă nouă a unui gând foarte vechi în rândul oamenilor. Era ideea paradisului primitiv şi a căderii. Omul s-a născut bun şi fericit. Natura nu-l putea face decât aşa. El a vrut să născocească ceva, să iasă din starea sa. S-a pierdut, a căzut. De atunci, se străduieşte, fără încetare, să se ridice şi să revină.


Yüklə 1,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin