Emile Faguet

— Această idee, aproape instinctivă a omului, este fundamentată ca raţiune şi ca sentiment. Sentimentul care o întreţine în fiecare dintre noi este fără îndoială amintirea copilăriei fericite, lipsită de griji şi nevinovată (fără să ne gândim că această 314

Copilărie fericită este o binefacere şi cea mai mare, a societăţii, rezultatul scump dobândit a sute de veacuri care au creat un dram de siguranţă pentru ceea ce este slab).

— Ideea raţională care stă la baza acestei concepţii este aceea a veşnicei nelinişti a omului. Fiecare dintre moi simte nenorocirile pe care i le-a adus dorinţa de schimbare, fără să poată înţelege ce nenorocire înspăimântătoare ar fi fost o veşnică nemişcare. Tragem concluzia că cel mai bine ar fi fost, pentru fiecare dintre noi, să stea liniştit şi, generalizând, vedem omenirea suferind şi chinuindu-se fiindcă s-a mişcat, într-o zi, a tins spre mai bine, s-a deplasat, a pomit-o la drum. De ce n-o fi stat potolită?

Această idee, orice am crede despre ea, este ideea lui Rousseau. El întâlnea – sau regăsea, în vreo reminiscenţă obscură, cum sunt foarte înclinat s-o cred – ideea teologică a căderii. El vedea omul mai îîntâi nevinovat, atunci eând a ieşit din mâinile iui Dumnezeu, pornind, dintr^o greşeală,. Nu, căci în cazul acesta n-ar fi fost întru totul bun,. Pornind, dintr-o rătăcire a minţii, pe o cale rea, pe care rămâne multă vreme şi având nevoie de un salvator. Şi acest salvator va fi însuşi Rousseau.

Observaţi că el este cu mult mai aproape de ideea teologică decât o crede, fără-mdoială. Căci, în sistemul lui, căderea omului înseamnă transformarea acestuia în animal social; dar înseamnă şi cucerirea de către el a ştiinţei, pe oare n-a făcut bine că a euoerit^o. Discurs asupra literelor, ştiinţelor şi artelor, cu mult mai puţin însemnat decât Discurs asupra inegalităţii şi aproape copilăros, constituie totuşi un capitol al acestuia. Greşeala oamenilor este de a fi vrut să trăiască în societate; şi nu mai puţin de a fi vrut să ştie şi de a fi vrut să gân-dească. „Omul care raţionează este un animal corupt”. Simplitate, neştiinţă, nevinovăţie şi lipsă de sociabilitate: iată adevăratele condiţii ale fericirii omeneşti.

Omul s-a aflat în această stare vreme foarte îndelungată; a ieşit din ea, printr-o rătăcire, cum am mai spus-o şi printr-o semi-rătăcire, dacă vreţi, pe care trebuie s-o înţelegeţi ca pe un soi de lene şi de nepăsare foarte prost înţelese. Omul a crezut că starea de socieJEAN-JACQUES ROUSSEAU/315 tate îi va aduce momente de răgaz şi de odihnă. Viaţa în stare de natură este aspră: fiecare trebuie să se ocupe de întreţinerea sa şi a copiilor săi. Starea de societate înseamnă diviziunea muncii, care permite fiecăruia, după ce şi-a îndeplinit treaba, să le lase pe celeilalte în seama comunităţii şi să-şi tragă sufletul.

— E foarte adevărat; dar starea de societate dezvoltă, sau mai curând creează în om pasiuni pe care nu le-a prevăzut şi care-i răpesc, de fapt, toată această odihnă. Ambiţia, lăcomia, gelozia, simpla întrecere, amorul propriu, care nu existau deloc până atunci şi care acum există, îi cer omului mai multe eforturi decât cele de care îl scutesc securitatea socială şi buna întocmire socială.

— Tot aşa, ştiinţele, literele şi artele sunt născociri ale leneviei omeneşti, care o frustrează şi se întorc împotriva ei. Primele ştiinţe au fost inventate de om pentru a prevedea, a măsura, a număra, a se orândui mai bine pe pătmânt şi a avea astfel momente de odihnă; primele arte, mijloacele de transport, navigaţia, metalurgia, agricultura, pentru a avea câte ceva în pod şi în hambar şi a nu fi nevoit să vâneze în fiecare zi; literele şi artele ca un agrement pentru a face să treacă plăcut orele de răgaz astfel dobândite. Dar oamenii nu bănuiau că aceste mijloace de eliberare vor deveni nişte forţe asupritoare şi acaparatoare, adevăraţi tirani, prin atracţia pe care aveau s-o exercite; că ele vor deveni civilizaţia, un fel de cursă furioasă în urmărirea unui ideal care se îndepărtează mereu, cerând omului, numai pentru a-l urmări, eforturi uriaşe şi o încordare a creierului care este o stare morbidă neîntreruptă şi tinzând mereu să fie mai totală şi mai desăvârşită şi târându-4 cu disperare pe om după ea într-o muncă din ce în ce mai aspră şi cerând un elan din ce în ce mai 'disproporţionat faţă de forţele lui.

— Iată o uriaşă greşeală a omenirii. Omenirea trebuie să se întoarcă înapoi.

Dar va mai putea ea oare redobândi starea primitivă? Într-un anumit sens, nu; într-altul da şi mai mult decât această stare. Era virtuoasă din necunoaştere şi fericită fără s^o ştie. Lunga ei rătăcire, a cărei amintire n-ar trebui s-o piardă, îi Va folosi pentru a se întoarce la starea primitivă pe baza alegerii, a preferinţei 316

Şi a justei ei aprecieri. Omenirea nu i se va supune, ci va adera la această stare şi nu o va trăi numai, ci o va gândi trăind-o; şi nu va mai fi numai o stare ci, în acelaşi timp, o stare, o idee şi o voinţă. Şi toate bunurile preţioase din prima eră vor fi regăsite, la fel de preţioase, dar imâi nobile, fiindcă oamenii îşi vor da seama de preţul lor. Simplitatea va însemna dispreţuirea orgoliului, ignoranţa – dispreţuirea ştiinţei, lipsa de sociabilitate – dispreţuirea vanităţilor şi a ambiţiilor.

— Şi nevinovăţia va însenina virtute. Trebuie să se ajungă la această a treia stare, care reprezintă un progres şi faţă de a doua şi chiar faţă de prima.

Aşa se face că Rousseau, deşi pare că întoarce spatele veacului său, aparţine veacului său; căci regresul lui e un progres şi cel mai mare progres pe care putea să-l facă omenirea şi de care el o crede capabilă; căci reacţia lui este un violent efort de a face calea-ntoarsă. Dar cu intenţia de a merge înainte, deîndată ce a regăsit drumul cel bun şi el crede că această călătorie este cu putinţă; căci groaza lui faţă de pretinsa perfectibilitate nu este decât dragostea faţă de cea pe care o socoate reală; şi el nu crede, ca ceilalţi, că omul este bun şi pe cale de a deveni mai bun; ci crede că omul este bun, corupt şi corigibil: bun, decăzut şi în stare să se ridice din nou; ceea ce înseamnă să crezi în perfectibilitate parcă cu o credinţă de două ori mai mare şi cu o subtilitate a certitudinii.

Şi-acum, faptul că această cale ocolită e prielnică mizantropiei lui Rousseau şi spiritului de denigrare a secolului lui şi că ele i-ar fi inspirat puţintel sistemul, e foarte posibil. Dar aceasta e ideea fundamentală, originală şi profundă a lui Rousseau; este Rousseau în întregime; şi mă mir că unii se mai îndoiesc. Mai mergea dacă această idee, într-adevăr, n-ar fi fost decât în Discurs asupra literelor şi ştiinţelor şi în discursul asupra Inegalităţii. Dar ea e reluată şi rezumată magistral (după Emil) în Scrisoare către Monseniorul de Beaumont şi, revenind asupra ei, Rousseau îl trimite în termeni precişi pe cititor la discursul asupra Inegalităţii, Emil nefiind, spune el, decât o continuare a acestuia; şi de altfel ideea aceasta este prezentă în toate lucrările lui Rousseau

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/317 (cu excepţia Contractului social) şi în toate constituie parcă fundamentul şi miezul lor.

E o pură ipoteză şi un roman. Presupune tot ce este de dovedit. Nu ţine seamă de fapte decât pentru a nega tot ceea ce se cunoaşte. O spune chiar el în următoarele cuvinte: „Dau la o parte toate faptele”. Din clipa aceea, ce mai rămâne? O antinomie în care unul din termeni este o pură născocire a imaginaţiei. Rousseau spune: „Omul s-a născut bun şi pretutindeni e rău. Să rezolvăm această contrarietate”, aşa cum va spune mai târziu: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri” 1. Ar fi tot atât de just să se spună: „oaia s-a născut carnivoră: dar pretutindeni mănâncă iarbă; să explicăm această schimbare uimitoare”. Ceea ce trebuie să recunoaştem e că n-avem nici o noţiune istorică despre omul în stare de natură şi că. Prin urmare, fără a nega această stare, n-avem decât să nu ne ocupăm de ea. Ea nu există ca element de argumentare. Să îmboldeşti omenirea spre aceasta ca spre un ideal de viitor ar fi îngăduit; s-o îmboldeşti ca spre o întoarcere şi o restaurare înseamnă să pui la baza argumentaţiei un viciu care o dărâmă de la bun început. Tot ceea ce ştim despre furnici este că nu trăiesc decât în furnicare; despre albine că nu trăiesc decât în stupi şi despre oameni că nu trăiesc decât în societate. Cum a spus Rossi, „omul trăieşte în societate ca peştele în apă”. Să ţi-l închipui trăind altfel e o idee, dealtminteri foarte interesantă, de romancier. Discurs asupra inegalităţii, opera lui Rousseau în care există cea mai multă imaginaţie, vervă, originalitate inedită şi proaspătă şi naturală, nu este decât o poveste de Swift în care autorul ar crede. Este Astreea sociologiei.

De aceea, vă sfătuiesc să-l citiţi şi nu-l voi analiza. Istoria omenirii, aşa cum e schiţată acolo, este aceea a unui mare poet care nu este un foarte bun psiholog. Idei foarte juste, pe ici, pe colo, despre firea omenească străbat visarea neîntreruptă, apoi dispar fără să izbu- 1 Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, traci, de H. H. Stahl, Editura ştiinţifică. Bucureşti, 1957, pp. 82–83.

Tească nimic. Autorul nu trage nici o concluzie. De pildă, el ne spune că orice om primitiv este egoism şi altruism şi nimic altceva; or, din acest punct de vedere ar putea ieşi un întreg sistem. Dar, după aceea, el lasă complet deoparte altruismul şi atribuie invenţia socială numai egoismului prost înţeles al mulţimilor şi înşelătoriei câtorva oameni abili. Toate acestea nu prea au legătură, nu prea au continuitate şi sunt prost îmbinate între ele. Rămâne tendinţa generală. Ea este cea despre care am vorbit: convingerea că omul este, cel puţin, prea social: că ar trebui, cel puţin, să se restrângă starea de societate la minimum, să se revină, dacă nu la familia izolată, cel puţin la trib, la clan, la mica cetate; că, în felul acesta, s-ar micşora şi greutatea sarcinii şi intensitatea efortului şi uriaşa inegalitate dintre oameni, că, în felul acesta, s-ar mai reduce nevoile artificiale, gloria, luxul, viaţa mondenă, desfătările produse de artă; că, în felul acesta, omul ar fi readus la o semi-animalitate, inteligentă totuşi, dar mai ales sănătoasă, paşnică, tihnită şi plină de afecţiune, care este starea lui de natură, în orice caz, starea de fericire.

— Şi puteţi să nu mai citiţi ceea ce a urmat. Cu excepţia Contractului social (şi chiar şi acolo!), Rousseau n-a spus toată viaţa altceva decât cele de mai sus.

III

„SCRISOARE ASUPRA SPECTACOLELOR”

El a profesat şi a proclamat acest lucru în Scrisoare asupra spectacolelor cu o elocinţă amăgitoare şi antrenantă, care este cea a unui mare maestru. Dintr-o privire, sigură, de polemist, care nu i-^a lipsit niciodată, el a văzut locul deosebit de sensibil unde trebuia să lovească. Dacă literatura este expresia supremă a civilizaţiei, teatrul este expresia ultimă şi parcă vie a literaturii şi a stării de literatură. În teatru se ajunge la limita extremă a artificialului. Aici omul nu se mulţumeşte să fie artist, ci se face el însuşi un mijloc de expresie a artei. El făureşte o operă de artă şi el o joacă. Concepe

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/319 o statuie, o creează; şi această statuie este el însuşi, pe un piedestal care se numeşte scenă. Concepe un poem, îl scrie şi acest poem el îl trăieşte în mod artificial, se preface că-l trăieşte, între două decoruri.

— Ajuns aici, omul e atât de departe de starea de natură, dacă această stare există, pe cât este cu putinţă. El este numai artă, numai artificiu, numai joc. Acesta este extremul amuzament şi rafinament al civilizatului; pentru Rousseau aceasta reprezintă extrema degradare.

El o crede, cu adevărat şi o proclamă din toată inima. Pentru el teatrul e o şcoală de moravuri urâte şi corupe moravurile prin râs sau prin plâns. Îi prezintă pe oameni întotdeauna într-o stare violentă şi monstruoasă, fie de pasiune, fie de ridicol şi îi predispune ca, datorită obişnuinţei şi instinctului de imitaţie, să fie astfel în viaţa reală. El deformează în felul acesta firea omenească, o modelează din nou pentru a o face mai ciudată şi mai bizară decât era. Corupt o dată de societate, omul e corupt a doua oară de teatru şi omul acesta pervertit va fi cel care va făuri societatea de mâine şi societatea aceasta făurită de el va fi cea care va inspira teatrul generaţiei viitoare şi aşa mai departe, la infinit. Iată ideea principală din Scrisoare asupra spectacolelor.

Chiar dacă acceptăm teoria lui Rousseau în ansamblul ei, ideea sa este contestabilă.

— Nu „şcoală de moravuri rele” ar fi trebuit să spună, ci „şcoală de moravuri artificiale”. Astfel îndreptată, ideea lui capătă o mare veridicitate. Teatrul trebuie să-i obişnuiască pe oameni, datorită instinctului de imitaţie, să exprime sentimente pe care nu le încearcă. Teatrul imită viaţa, dar şi viaţa imită teatrul. Teatrul creează un fel de afectare şi un soi de ipocrizie. Cu aceasta putem fi de acord.

— Rămâne de ştiut tocmai dacă moravurile artificiale pe care le oferă în felul acesta teatrul sunt rele şi dacă trecând, aşa cum se întâmplă, de la afectare la obişnuinţă şi, datorită obişnuinţei, în fondul însuşi al fiinţei, îl corup cu adevărat.

— Lucrul acesta este foarte greu de dovedit. Teatrul prezintă publicului moravuri figurate în aşa fel încât să poată fi înţelese cu uşurinţă de un anumit număr de oameni adunaţi laolaltă şi aprobate de ei. Fără 320

A merge până la a afirma, aşa cum s-a făcut, că oamenii adunaţi laolaltă nu acceptă şi nu aproba decât nişte moravuri care să fie bune, afirmaţie plină de o suavă naivitate, putem crede că oamenii adunaţi laolaltă nu pot înţelege cu uşurinţă decât moravuri mijlocii. Nenumăratele crime şi excesul de situaţii ridicole prezentate pe scenele teatrelor nu trebuie să ne amăgească. Şi apoi, pentru a fi repede sesizate de noi, mai este nevoie ca, în fondul lor, aceste personaje nu numai să ne semene, asta se înţelege de la sine, dar să nu aibă de la oameni decât trăsăturile generale, comune unui foarte mare număr, unui număr imens de indivizi. Aceasta este o necesitate, condiţia însăşi a artei dramatice, un fel de a fi fără de care nu şi^ar atinge primul ei scop, fără îndoială, acela de a fi înţeles pe loc.

— Prin urmare, ceea ce ne dă teatrul, dacă ne gândim bine, e o medie a moravurilor. Or, dacă e adevărat că moravurile pe care le prezintă ni le comunică încetul cu încetul, rezultă că teatrul nu corupe moravurile, nici nu le desăvârşeşte, ci le egalizează cumva şi le nivelează. Inspirându-ne moravuri artificiale imitate după moravurile medii, el ne va înclina spre moravurile pe care le are toată lumea.

E foarte probabil ca aşa să stea lucrurile. Şi Rousseau are dreptate: teatrul procedează ca şi societatea; numai că nici teatrul, nici societatea nu-l corup pe om; şi unul şi celălalt îl umanizează, în sensul propriu al cuvântului, îl face să semene şi mai mult cu semenul său, apro-piindu-l de el. Ceea ce societatea distruge în omenire este originalitatea, este excepţia, în bine ca şi în rău, prin faptul că-i freacă, pentru a spune aşa, pe oameni unii de alţii. Originalitatea, excepţia sunt ceea ce teatrul, prin faptul că nu le prezintă, le face să fie uitate şi, poate, cu timpul, le face să piară. Şi ar mai rămâne de examinat dacă tocmai această nivelare a omenirii nu este o decadenţă, dacă pentru om ar avea o valoare mai mare, sau una mai mică, nişte excepţii puternice în bine şi altele în rău şi dacă şansele ar fi să iasă biruitoare unele sau celelalte. Dar în această ordine de idei nu s-a situat Rousseau şi eu n-am de ce să mă bag în problema asta. Nu trebuia decât să arăt de ce Rousseau

JE AN-JACQUES ROUSSEAU/321 consideră teatrul funest şi să semnalez de ce este mai de crezut că teatrul este neutru.

Din alt punct de vedere, Rousseau instituie o teorie care nu duce la nimic, fiindcă reprezintă un cerc vicios. Pentru a-i combate pe apărătorii teatrului, le atrage atenţia că autorul dramatic „în loc să-i făurească publicului legea, o primeşte de la el”; că „autorul se supune sentimentelor spectatorilor, se supune moravurilor vremii sale”; că „niciodată o piesă bine scrisă nu jigneşte moravurile veacului ei” şi trage concluzia că teatrul nu ar putea să corecteze un gust care are drept primă regulă aceea de a se conforma.

— Şi imediat adaugă că dragostea de bine există în inimile noastre, că noi suntem convinşi că virtutea e vrednică să fie iubită datorită simţământului nostru lăuntric şi că, într-adevăr, comedia n-ar putea să producă în noi sentimente pe care nu le-am avea.

— Toate acestea sunt foarte juste; dar, dacă oamenii sunt buni de la natură şi dacă teatrul nu le dă decât ceea ce ei îi inspiră, cum poate să le dea lecţii proaste şi de unde şi-ar putea trage veninul pe care li-l comunică?

— Acesta nu este decât un caz particular din marea contradicţie existentă la Rousseau. El a susţinut întotdeauna două lucruri: primul – că omul e bun şi al doilea – că arta îl strică. Dar de unde vine arta, dacă nu de la om? Rousseau n-a explicat niciodată limpede, cum de omul, atât de desăvârşit, a născocit atâtea lucruri care l-au făcut dezgustător; tot aşa cum n-a explicat niciodată cum de omul, născut în stare de natură, a ieşit din ea; şi, de fapt, este exact aceeaşi problemă.

Nu detest, fireşte, scepticismul lui Rousseau în privinţa virtuţii moralizatoare a teatrului, când mă gândesc la ideea, cu adevărat candidă şi poate şi mai rău decât atât, pe care şi-o făceau Voltaire şi Diderot, sau pe care se prefăceau că o au, referitor la efectele salutare şi minunate ale teatrului asupra moravurilor. Şi totuşi, fără a merge până la a considera teatrul drept o şcoală de morală, nu pot să nu-i acord o influenţă foarte uşoară, foarte nestabilă, pe care aproape n-o simţi, dar o influenţă salutară. E prea slab argumentul care constă în a spune: teatrul n^a îndreptat niciodată pe nimeni. El

— Studii literare-c. 1/9-l9322

N-a îndreptat niciodată tocmai pe cutare vicios, pe cutare ridicol sau pe cutare imbecil, deoarece este cum nu se poate mai evident că ei nu s-au recunoscut acolo. Dar a creat o atmosferă generală, o stare de spirit, un „mediu”, cum se spune în limbaj ştiinţific, care n-a fost poate lipsit de influenţă, dacă nu asupra celor vicioşi sau a celor cu adevărat proşti, cel puţin asupra celor ce se află pe punctul de a deveni, adică asupra tuturor. Rousseau recunoaşte că gustul general este cel care constituie regula teatrului. Ei bine, acest „gust general” teatrul îl retransmite publicului, dar „dezvoltat”, cum spune tot Rousseau, întărit, făcut mai viu, exprimat în trăsături strălucite, sau în tipuri şi caractere impresionante. El făureşte proverbe şi dă nume proprii viciilor. A denumi ipocrizia Tartuffe, dacă ai atâta geniu încât domnul Tartuffe să devină nemuritor, sunt foarte dispus să consider că nu-i mare lucru, dar fiţi totuşi siguri că înseamnă ceva. Astfel, din acest gust general care se reîntoarce la public întărit, înviorat şi parcă iluminat de teatru, se formează o opinie publica ce influenţează, măcar cât de cât, purtarea oamenilor. Oamenii gândesc de acum înainte cu ceva miai multă energie ceea ce gândeau şi poate acţionează ceva mai mult aşa cum gâindesc. Or, a face ca acţiunile oamenilor să fie ceva mai mult conforme ideilor lor şi ceva mai puţin pasiunilor lor, nu înseamnă un prea mare profit moral, mă învoiesc; dar înseamnă totuşi un profit. Iată ce face teatrul. El nu mă îndreaptă; dar corectează puţin bunul-simţ public care, la rândul lui, mă influenţează. „Spuneţi că n-a îndreptat pe nimeni; sâint de acord; dar scopul nu este de a îndrepta pe cineva; ci de a îndrepta pe toată lumea”. Această vorbă a lui Emile Augier este plină de adevăr1. Este ceea ce trebuie să se spună în favoarea teatrului atunci când nu vrem să cădem în nici un exces, nici de încredere, nici de dispreţ.

Şi, în sfârşit, un singur cuvânt. Oamenii au nevoie de distracţii. Că cele ale spiritului nu au un caracter cu mult mai înalt, nici un efect cu mult mai salutar decât cele ale simţurilor, sunt întru totul de acord; dar, fără

Prefaţă la Lionnes pauvres (n.a.).

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/323 îndoială, se va recunoaşte că ele sunt totuşi ceva mai nobile. Arta şi literatura sunt aproape mai mult decât nişte distracţii, încep să fie contemplaţii; plăcerile pe care le dau au un caracter, am spune, pe jumătate dezinteresat. Dacă sunteţi de acord cu mine asupra acestui lucru (ştiu bine că autorul Discursului asupra literelor şi artelor nu va fi; dar vreau să-mi duc până la capăt ideea, chiar dacă voi reveni asupra ei), vă voi atrage atenţia că, prin natura lui, dintre toate formele de artă, teatrul este cea care are cele mai multe şanse de a nu fi demoralizantă. Teatrul se adresează mai multor oameni adunaţi laolaltă. Nu trebuie să afirmăm că oamenii adunaţi laolaltă sunt generoşi, ar însemna să mergem prea departe; dar e sigur că oamenii adunaţi laolaltă au mai multă pudoare decât fiecare dintre ei luat în parte; e sigur că oamenii adunaţi laolaltă vor să fie respectaţi. Omul, când e în public, roşeşte pentru ceea ce are rău în el şi nu îngăduie ca artistul să se refere la acest lucru, cei puţin nu cu cinism. Aşa se explică de ce toate artele au un fel de depozit secret, suspect, un fel de muzeu secret şi ruşinos, toate, pictura, gravura, sculptura, poezia, romanul, toate, în afară de arhitectură şi de teatru, pentru că amândouă sunt arte ce se produc în văzul lumii şi în plină lumină.

Aşadar, dacă e să respingean orice fel de distracţie literară sau artistică (aşa cum face Rousseau), nu am nimic de obiectat, decât că mă tem de omul care se plictiseşte; dar, dacă e să acordăm omului acest gen de distracţii, teatrul este cel mai bun sau, dacă vreţi, cel mai puţin rău dintre toate.

— Ceea ce ar fi firesc, ar fi deci ca moralistul auster care n-are încredere în nici o artă şi care le condamnă, să fi făcut aproape o excepţie pentru teatru. Rousseau face contrariul, pentru că, aşa cum am spus^o la început, teatrul, chiar dacă este, poate, cea mai puţin dăunătoare dintre arte. Este totodată, faţă de tot ce e artă, literatură, viaţă civilizată şi viaţă mondenă, expresia cea mai strălucitoare, cea mai atrăgătoare şi cea mai vie; şi pentru că tocmai arta, viaţa civilizată şi viaţa mondenă este ceea ce urmăreşte în el, cu un fel de mânie şi de nelinişte, Rousseau.

IV „EMIL”

El le urmăreşte, dacă nu şi mai aprig, oricum încol-ţindu-le şi încercuindu-le mai îndeaproape, în EmiZ. Emil este un roman despre educaţie menit să arate şi să demonstreze că nu e nevoie de instruire; şi, dat fiind sistemul general al lui Rousseau, nimic nu este mai just.

— Societatea corupe; educaţia trebuie să depraveze; căci educaţia nu este altceva decât arta de a aduce copilul la nivelul societăţii în care s-a născut şi de a-i pune în contact cu ea. Tocmai la nivelul acesta nu trebuie să fie coborât şi tocmai contactul acesta trebuie cruţat, cel puţin pama în momentul în care îl va putea suporta fără ca el să-l strice. Esenţialul este, deci, de a izola copilul, de a-l despărţi de societatea oamenilor, de societatea copiilor şi chiar de familie. Imputările obişnuite care li se aduc, fie lui Rabelais, fie lui Montaigne, fie lui Fénelon, nu mai sunt de actualitate aici. Li se poate spune, pe drept cuvânt, că educaţia care nu e publică, că educaţia cu ajutorul preceptorului, a lui Pono-crat1 sau Mentor 2 este în aşa măsură excepţională prin însăşi natura ei, încât nu poate sluji nici ca model, nici ca exemplu, nici chiar ca o indicaţie folositoare; că nu este decât o educaţie de gentilom sau de prinţ şi că, în această problemă, ei au lăsat la o parte însăşi problema. Acest motiv de respingere, îl vom opune, orice ar spune el şi lui Rousseau; dar el are ce răspunde. Este, cel puţin, foarte logic şi de acord cu el însuşi, respingând educaţia publică. Preceptorul său este, în primul rând, un grănicer şi un şef de cordon sanitar care împiedică molima socială să ajungă la elevul său. Preceptorul conceput de el are ca principală misiune să împiedice copilul de a fi instruit. De aceea, în acest roman domestic, nu numai societatea, lumea, şcoala, copiii de aceeaşi 1 Vezi şi: Rabelais, Gargantua, trad. de Romulus Vulpescu, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1962, p. 93.