Emile Faguet

! Pelé lui de tihnă, despre mizeriile şi neputinţele lui, despre drumul pe care o porneşte, atât de devreme, fără să-şi dea seama, spre meleagurile întunecate ale deznădejdii şi nebuniei.

VII IDEILE SALE FILOSOFICE ŞI RELIGIOASE

Originalitatea temperamentului, originalitatea sentimentului, o anumită originalitate chiar în concepţia despre viaţă sunt îndeajuns pentru a face un mare romancier şi un fel de poet strălucit; dar ele nu sunt de-ajuns pentru a face un mare filosof şi Rousseau n-a fost un mare filosof. Ideile lui filosofice şi ideile lui politice sunt vrednice mai mult de atenţie decât de admiraţie şi sunt mai prejos de gloria autorului lor şi chiar de a lor proprie. Filosofia lui e foarte elementară, iar „caietele scolastice”, cum spunea Diderot vorbind despre Profesiunea de credinţă a unui poet din Savoia, sunt mai strălucitoare ca formă, mai antrenante prin tonul oratoric şi mai atrăgătoare prin puterea lor de convingere decât satisfăcătoare pentru spirit şi pentru raţiune.

— Rousseau a pornit, aşa cum era şi firesc, de la o morală cam vagă, bazată numai pe sentiment şi de la un fel de bunăvoinţă instinctivă, şi, după ce s-a gâmdit, aşa cum am văzut, să transforme senzaţiile lui nelămurite despre I bine într-un sistem, s-a reîntors la un fel d? Dogmă rudimentară, alcătuită din credinţa în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, de care se leagă puternic, fără a reînnoi motivele ce-l fac să aibă această credinţă. Cu alte cuvinte, el reţine ceea ce a rămas pe vremea iui aproape intact din vechile credinţe teologica, se complace în aceste credinţe, îi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce înaintează în vârstă, să adere la ele şi le fa. Ce să fie iubite prin elevaţia naturală a elocinţei cu care le exprimă.

Nimic în plus, după părerea mea; şi religia naturală a lui Rousseau este lipsită într-adevăr de originalitate şi n-a avut farmec pentru contemporanii lui decât fiindcă 348

Nu era predicată de un preot, fiindcă era profesată de un om cam nevrednic de a-i fi apostol.

— Nu este rea; caut să descopăr prin ce se leagă ea de un principiu nou şi de unde dobândeşte o autoritate nouă. Nu-i nici mai mult, nici mai puţin decât cea a lui Voltaire, în afară, poate, doar de faptul că cea a lui Voltaire este prea categoric ceva de care n-are nevoie decât pentru servitorii lui, pe când cea a lui Rousseau este ceva de care are nevoie pentru el însuşi. Aceasta constituie, desigur, o deosebire, mai ales în ceea ce priveşte tonul; şi tonul lui Rousseau este mai convins şi mai pătruns; dar profunzimea este aceeaşi şi la unul şi la altul şi puterea, dacă nu de convingere, cel puţin de cucerire, este egală. Scepticul viguros n-are de ce să se teamă nici de unul, nici de celălalt. Fariseul bogat, omul ordinii şi partizanul „respectului”, va fi convins de Voltaire, chiar mai înainte de a-i citi; iar femeia sensibilă va fi cu uşurinţă de părerea lui Rousseau, după oe-l citeşte; şi altă deosebire mai esenţială nu văd. Amândoi ajung la acelaşi punct pe căi foarte diferite. Unul are nevoie de un minimum de religie pentru a-şi găsi liniştea, celălalt pentru a avea o mângâiere şi a-şi păstra o oarecare speranţă; şi acest minimum este acelaşi în care Voltaire găseşte un Mu pentru ceilalţi, fără a constitui o constrângere pentru sine, iar Rousseau o desfătare fără spaimă, o alinare fără nelinişte şi o siguranţă fără îndatorire.

— Această filosofie religioasă este foarte ieftină, într-adevăr şi foarte convenabilă. Dacă crezi în ea, nu pierzi nimic, nu rişti nimic şi ai impresia că ai câştigat ceva, ceea ce înseamnă a câştiga ceva. Cu aceste două aspecte ale ei, atrăgea lumea din acea vreme, prin Voltaire pe oamenii practici, prin Rousseau pe oamenii sentimentali şi având un temperament oratoric. Şi poate că oamenii epocii au văzut sau au pus în ea mai mult decât pot eu să văd sau să pun; dar, oricât m-aş strădui să nu-i tratez cu uşurinţă pe aceşti doi, mari gânditori de altminteri, mi-ar fi greu să vorbesc mai bine, sau chiar să spun mai mult decât o fac.

Totuşi o remarcă. Cum, deşi ajung la acelaşi lucru, „religia” lui Voltaire şi „religia” lui Rousseau pornesc de la sentimente foarte diferite, rezultă că ideile lui

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/349

Rousseau în problema religioasă se îndepărtează de cele ale lui Voltaire. La Rousseau există o anumită generozitate sufletească şi, am arătat acest lucru anumite tendinţe, un anumit gust şi un oarecare aer 'de îndrumător de conştiinţe datorită cărora el nu are acea ură furioasă împotriva preotului care constituie partea când odioasă, când ridicolă a autorului Dicţionarului filosofic. De aceea Rousseau n-a dorit niciodată „să strivească infama”; el nu avea pretenţii decât s-o facă mai bună. Pe preot îl voia mai filosof, mai „luminat” şi mai puţin • credincios, să devină un simplu „oficiant al moralei”; dar păSitrându^şi influenţa salutară, blinda, nu severă, imperativă şi teribilă, totuşi o influenţă asupra societăţii. Acesta este unul din visurile cele mai îndrăgite ale lui Rousseau şi dacă insist oarecum asupra lui, este pentru că n-a fost îndrăgit numai de el.

Religia lui Rousseau şi religia lui Voltaire e aceeaşi; totuşi două şcoli foarte diferite din punctul de vedere al problemei religioase îşi au obârşia în una sau în cealaltă. Din Voltaire descind cei care, mergând dealtfel mai departe decât el, nu s-au gândit decât să răstoarne şi să „strivească”; din Rousseau cei care, mai sfioşi sau mai blânzi, au încercat să unească religia veche cu ideile noi, să creeze un cler patriot şi un cler cu simţ civic şi care au fost parcă mereu urmăriţi de viziunea plăcută şi vagă a preotului din Savoia. Aceste două şcoli au străbătut întreaga perioadă revoluţionară şi întreaga perioadă contemporană şi le întâlnim neîncetat una în faţa celeilalte, în isteria ideilor secolului al XlX-lea, reprezentând dealtfel două înclinaţii diferite, foarte persistente şi una şi cealaltă, ale spiritului francez.

Rousseau nu s-a ocupat prea mult de filosofia generală. El n-are un sistem închegat şi solid şi de multe ori, în corespondenţa lui, recunoaşte bucuros acest lucru. El n-are decât o idee la care ţine mult şi pe care o cunoaştem, căci din ea decurg şi pe ea se sprijină toate opiniile lui de moralist. El este profund optimist.

— Optimismul mizantropic este însăşi definiţia lui Rousseau.

— Lumea este bună fiindcă Dumnezeu este bun, aceasta este fortăreaţa în care se retrage Rousseau. Şi de unde nu-i uşor să-l scoţi. Lumea este bună; numai că, vă 350

Aşteptaţi la aceasta, omul a făcut-o rea. Răul fizic şi răul moral nu-

— Ar mai rămânie de explicat cum şi de ce a creat Dumnezeu un om, dacă nu rău.

— Rousseau ar nega acest lucru –, cel puţin în stare ou atâta uşurinţă să devină rău; şi aceasta, bineînţeles, este ceea ce Rousseau şi nimeni altcineva, n-a lămurit-o vreodată. Se descurcă, aşa cum facem toţi, prin consideraţii despre desăvârşit şi nedesă-vârşit, prin ideea că omul, dacă ar fi desăvârşit, ar fi Dumnezeu şi, cu alte cuvinte, n-ar fi om; că, întrucât există, omul trebuie să fie mediocru, mărginit, incomplet.

— Dar lipsa de desăvârşire nu înseamnă răutate şi dacă faptul că omul nu este cu desăvârşire bun e un lucru de la sine înţeles, în schimb omul prezentat drept creator al răului va uimi întotdeauna. Rousseau nu şi-a făcut, sau n~a auzit, această obiecţie.

Cât despre răul fizic, tot omul e cel care l-na născocit, sau cam aşa şi aproape în întregime, astfel încât, dacă răul fizic creat de om ar fi suprimat, omul nici n-ar bănui că există un rău fizic. El nu-l simte decât pe cel pe care l-ia făcut. El a creat bolile prin imprudenţele şi prin lipsa lui de cumpătare. El a creat accidentele datorită firii lui aventuroase şi patimii de a înfrunta elementele din dorinţa de câştig sau din ambiţie. El a creat mizeriile sociale prin prostia pe care a făcut-o de a se grupa în societate. Ca să nu mergem mai departe, dezastrul de la Lisabona nu se datoreşte unui cutremur de pământ; el se datoreşte faptului că a fost clădită Lisabona. Nişte sălbateci cumsecade, fiecare trăind în coliba sa izolată, nu prea au să se teamă de un cutremur de pământ.

— Mai rămâne moartea; dar moartea, fără boală, fără un accident sau o crimă, după o viaţă îndelungată, sănătoasă şi robustă, nu este un rău.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/351 moartea de bătrâneţe, somnul cel de pe urmă, suprema adormire, simpla imposibilitate de a exista veşnic şi ceva pe care nu-l simţi.

— Iată întregul sistem şi nu4 bagatelizez, ci, poate, dimpotrivă.

Fac un efort să nu-l tratez drept pueril. Această idee despre lume este destul de îngustă! Aşadar, pe lume niu există decât oameni! Dar suferinţele pe care le îndură animalele nu există! Bolile lor, accidentele, durerile lor, cu acestea ce faceţi? Şi legea universală oare vrea ca fiinţele însufleţite să trăiască numai de pe urma morţii, premature şi dureroase, a altona, astfel încât, dacă astăzi suferinţa ar înceta să mai existe, mâine viaţa ar dispărea; astfel încât, suferinţa nu este o excepţie în lume, ci lucrul prin care lumea există şi fără de care nnar fi lume; astfel încât, viaţa universală nu este decât suferinţă organizată, astfel încât, viaţa şi răul sunt pur şi simplu acelaşi lucru: iată ceva la care nu vă gândiţi! E foarte ciudat.

— Se pare că gândirea, uneori, mai ales la oamenii care o fac complicea sentimentelor lor, le paralizează o parte din creier, produce un soi de hemiplegie intelectuală şi, cu cât pătrunde mai adânc într-o anumită direcţie, cu atât lasă o întreaga regiune din ceea ce explorează străină de înţelegerea, de cercetarea, ba chiar de presupunerea ei.

Optimismul pur şi nu voi spune corectat de mizantropie, dimpotrivă, confirmat şi parcă fortificat de mizantropie, îndrăgit cu atât mai mult cu cât răutatea oamenilor îl supără; lumea, socotită bună, nu numai în pofida răului, dar cu atât mai mult cu cât răul, pură născocire a oamenilor, a întunecat-o un timp şi, în aparenţă, a urâţit^o, iată la ce se îneăpăţânează Rousseau să rămână şi oe nu vrea să depăşească.

— Chiar mizeriile pe care le îndură îl readuc la această părere; şi aici el formulează o idee care nu încetează să fie justă şi anume că pesimismul este o boală a omului fericit. E ciudat, spune el, ca unul ca Voltaire, cu mia sa de lire rentă, să fie cel oare se plânge de felul în care sunt orânduite lucrurile şi unul ca Rousseau, sărac şi prigonit, să-â binecuvânteze.

— Nu se înşeală şi pesimismul vulgar, cel care nu are drept rezultat sau nu este îmbinat cu o1 voinţă energică de a pune capăt sau de a diminua răul 352

Pe care îl acuză, nu este de fapt decât nevoia de a se jelui, firească omului, nevoie care, atunci când nu se poate satisface prin consideraţii cu privire la nenorocirile personale, se leagă de tot ce există.

— Dar dacă pesimismul obişnuit înseamnă nevoia de a se jelui, optimismul comun înseamnă nevoia de a se mângâia, precum şi aceea de a adormi şi dacă nu e bazat pe noţiunea de datorie, pe ideea că numai binele moral e cel care prezintă însemnătate şi acesta depinde de noi să-il facem, nu preţuieşte ca sistem cu nimic mai mult decât sistemul advers; – şi dacă se complică cu un nesfârşit dispreţ pentru oameni, nu mai este decât o formă, destul de nesănătoasă, de orgoliu şi această părere, poate suspectă, că nu există decât două fiinţe vrednice de consideraţie în univers, Dumnezeu, care l-a făcut bun şi Rousseau, care trebuie să-il reabiliteze.

Dar, la drept vorbind, nu în tratatele sale filosofice, puţine şi scurte dealtminteri (Scrisoare către Voltaire despre dezastrul de la Lisabona.

— Scrisoare către domnul abate de *, 1764), trebuie căutată ceea ce s-ar putea numi înţelepciunea lui Rousseau; ci în scrisorile semifamiliare către prietenii lui, către Mylord Maréchal, către domnul de Mirabeau şi mai ales către prietenele lui – doamna de Boufflers, doamna de Luxembourg, doamna de Verdelin. Adeseori ele sunt, în sensul literal al cuvântului, scrisori de îndrumare, adică scrisorile unui moralist subtil, clarvăzător, bun sfătuitor, milos şi gata să aducă o mângâiere. Foarte adeseori aceste scrisori sunt încântătoare. „Predicile Iuliei” şi „scrisorile de îndrumare” ale lui Rousseau, alături de câteva pagini, care i-au scăpat, din întâmplare ale lui Diderot, sunt tot ce a existat mai înţelept, mai înălţător, mai „spiritual” în tot secolul al XVIII-lea. Religia secolului al XVIII4ea aici o găsim. Ea e concisă. E amestecată şi are întotdeauna o esenţă cam trivială. Se întâmplă foarte rar să nu se rătăcească prin ea fie vreo sensibilitate atât de promptă, atât de uşoară şi atât de convenţională pe cât este de neghioabă, fie vreo seimisenzualitate care să nu ajungă puţin cam grosolană. Înţelepţii secolului al XVIII-lea n-au avut mâini prea pricepute la modelarea sufletelor,.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/353 sau sufletele pe care le modelau, mă refer la cele mai sensibile şi mai curate, nu aveau oroare de o anumită lipsă de tact. Aşa se face, pentru a nu continua, chiar dacă e spre gloria lor, comparaţia cu unii ca François de Sales, Bossuet, Fenelon, că „Seneca către Lucilius” a secolului al XVIII-lea se găseşte în Rousseau, parte în Emil, parte în Eloiza, parte şi aici e cel mai bine, în corespondenţă. Rousseau mai puţin bolnav, mai puţin mizantrop şi mai puţin prigonit, ar fi fost, în primul rând, ceea ce a fost, un mare romancier şi un mare poet şi un pictor îndrăgostit şi emoţionat de frumuseţile naturii.

— Apoi un filosof mediocru.

— În sfârşit, un moralist subtil, aproape profund, un prieten mare, bun şi salutar al sufletelor, ştiind să le cunoască, priceput în a le atrage şi nu lipsit de o oarecare putere blinda şi insinuantă de a le tămădui.

VIII „CONTRACTUL SOCIAL”

Ideile politice ale lui Rousseau mi se par, o spun deschis, că nu ţin de ansamblul ideilor lui.

Încape oare vreo îndoială că lipsa de sociabilitate constituie fondul sentimentelor şi ideilor lui Rousseau; că a se elibera pe sine şi a-d elibera pe om, dacă e cu putinţă, de jugul greu, degradant şi corupător pe care l-a făurit născocirea socială este ideea lui principală, exprimată de o sută de ori?

— Ei bine, teoriile lui politice nu merg nicidecum în acest sens şi nu cred că este şi, de fapt, n-ar fi din partea mea o exagerare de polemist să spun că ele tind mai degrabă să consolideze jugul social şi să-il faoă mai trainic, mai îngust şi mai apăsător.

Această discordanţă este atât de vizibilă, încât ea slujeşte unora spre a dovedi tocmai contrariul celor afirmate de mine1. Ei spun: nu trebuie să credem că lui 1 în deosebi domnul Champion în foarte frumoasa sa carte despre Spiritul revoluţiei şi într-un articol din Revue Bleue, din februarie 1889 (n.a.).

— Studii literare – c. 1/949354

Rousseau i-a fost până-ntmatât groază de starea de societate şi de pretinsele servituţi pe care aceasta stere le impune şi de pretinsele degradări pe care le aduce după sine. Discursul asupra Inegalităţii este scris în acest sens; dar ceea ce trebuie citit este Contractul social, care-i • scris în alt sens, iar Inegalitatea nu trebuie considerată decât ca o glumă a tânărului Rousseau, glumă pe care i-a şoptitno foarte tare Diderot.

Dacă n-ar exista decât Inegalitatea, de o parte şi Contractul, de alta, aş spune că Rousseau a avut două idei generale, atât de diferite încât sunt contrare şi rn-aş opri aici. Dar ideea din Inegalitate, ideea antisocială, ideea că oamenii 'au strâns prea tare legătura care-i uneşte şi au creat astfel o forţă artificială, de pe urma căreia suferă, un suflet comun artificial care-i viciază şi o viaţă artificială din a cărei cauză mor, această idee nu este numai în Inegalitate. Ea este numai şi fără să o punem acolo unde nu este, în Discurs asupra literelor, în Inegalitate, în Scrisoare despre spectacole, în Emil, în Noua Eloiză şi în Scrisoare către Monseniorul de Beaumont; şi am arătat că în aceasta din urmă (după Emil), Rousseau trimite la Inegalitate, îi rezumă principiile, le repetă şi îi confirmă concluziile, le acceptă, le revendică, proclamă mai mult ca aricind spiritul acesteia.

— Aşadar, această idee se întâlneşte pretutindeni în Rousseau şi este aproape întru totul Rousseau, şi, folosind acum, ca o întărire, tocmiai raţionamentul adversarilor miei, luat în sens invers, spun că Contractul social al lui Rousseau este în contradicţie cu ideile Iui generale; – numai dacă nu se preferă să se spună că toate scrierile lui Rousseau sunt în contradicţie cu Contractul social, lucru la Oare nu mă împotrivesc.

Da, Contractul social apare oarecum izolat în opera lui Rousseau. Se leagă de ea pirintr-o frază, prima care ar putea să-i însele pe cei ce judecă o carte întreagă după primul rând. – „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri” 1: da, iată ceva care seamănă cu Rousseau pe care îl cunoaştem noi; omul s-a născut bun şi pretutindeni e rău; lumea a fost creată bună, J.- J. Rousseau, Contractul social, éd. Cât., pp. 82–83.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/355 şi e de nelocuit; omul s-a născut liber şi pretutindeni e sclav: iată cu adevărat maniera lui de a judeca. Şi ne-am putea aştepta să continue după metoda iui obişnuită, sau mai degrabă după înclinaţia firească a spiritului lui şi să spună: „Deci să facem cale-ntoarsă; deci, să revenim la o sbare de societate pe cât de aproape cu putinţă de libertatea primitivă,.la o stare în oare individul să fie cât mai mult cu putinţă la largul lui şi să dispună aşa cum vrea de propria lui forţă, în care societatea să fie stăpânită şi redusă atât cât e cu putinţă”. Anti-socialismul este individualism; în politică, forma pe care o ia Individualismul absolut este Liberalismul radical. La aceasta poate şi trebuie să se aştepte un cititor zelos al lui Rousseau când deschide Contractul şi citeşte primul rând, să-l vadă pe Rousseau devenind, vreau să spun, rămânând un liberal intransigent, un anarhist.

— A fost contrariul; n-aon ce-i face.

Şi nu vreau nici să stârnesc mirarea, nici să exagerez şi vă previn că, întrucât în Contract există o oarecare şovăială şi că nu totul aici este foarte legat, vom găsi în el liberalism; aşa cum Vom găsi câte ceva din multe lucruri pe care Rousseau pretinde că le combate; dar fondul Contractului este limpede şi categoric anti-liberal. Rousseau a susţinut toată viaţa că societatea este nelegitimă şi nelegitimă este şi pretenţia ei de a cere oamenilor să jertfească o parte din ei înşişi; el va susţine că oamenii îi datorează jertfirea întregii lor fiinţe şi, prin urmare, că nu există alt drept decât al societăţii.

Suveranul e lumea întreagă şi este un suveran absolut; iată ideea principală a Contractului social. Această lume întreagă, oare l-a corupt pe fiecare dintre oameni

— Nu-i adevărat, Rousseau?

— Este cea care are drept deplin asupra fiecăruia dintre noi. Această lume întreagă, care a făcut din mine un sclav – nu-i adevărat, Rousseau?

— Poate în mod legitim să dispună de mine, după cum pofteşte şi să-mi facă şi mai împovărătoare servitutea. Această lume întreagă, care m-a făcut rău

— Nu-i adevărat, Rousseau?

— Nu trebuie să simtă nimic care s-o împiedice să apese tot mai mult asupra mea cu întreaga-i detestabilă influenţă. Ea va face legea civilă, legea politică şi legea religioasă, ceea ce înseamnă 356

Că eu voi fi obiectul ei ca om, ca cetăţean şi ca fiinţă care gândeşte, ca trup, ca suflet, ca minte. Ea mă va educa potrivit ideilor ei, mă va face să acţionez potrivit legii ei, „expresie a voinţei generale”, mă va face să gândesc potrivit religiei ei, care va fi o chestiune de stat, ca tot restul, pe care va trebui s-o accept dacă nu vreau să fiu surghiunit în cazul în care o resping, dacă nu vreau să fiu „osândit la moarte” în cazul în care, după ce am acceptat-o, uit s-o urmez. Acesta este planul general al Contractului.

Amănuntul este, cel mai adeseori şi mai apăsător şi mai riguros. In jocul uşor pe care-l au rotiţele, ceea ce e tot un fel de libertate, Rousseau nu are încredere. O democraţie reprezentativă, numai prin faptul că este reprezentativă, e mai liberă şi mai liberală decât o alta. Poporul său, mai degrabă majoritatea, are o voinţă imperioasă şi brutală, din care va face o lege de natură să fie impusă fiecărui individ. Dar dacă-i pune pe legislatori, pe care-i numeşte, să facă această lege, aceşti legislatori vor discuta, vor chibzui, vor ţine seama, dacă nu de drepturi, cel puţin de convenienţe, de interesele respectabile ale minorităţii, sau chiar ale unor indivizi. Rousseau îşi dă foarte bine seama că această stare nu mai este o democraţie pură: este un fel de aristocraţie şi el îi spune pe adevăratul ei nume „aristocraţie electivă”. Iată un lucru care nu-i bun. E adevărat că o numeşte, în treacăt, „cea mai bună dintre cârmuiri”; dar face în aşa fel încât cea mai bună dintre cârmuiri să nu funcţioneze. Aceşti legislatori, ale căror discuţii vor aduce o oarecare raţiune, cel puţin o atenuare şi o moderare, în aspra organizare socială, în acest sistem de presiune al tuturor asupra fiecăruia, aceşti legislatori nu o vor pune în discuţie; mandatul lor va fi imperativ şi hotărârea lor nulă, dealtfel, atâta timp cât nu va fi ratificată de poporul însuşi. Această „suveranitate” nu poate fi reprezentată, fiindcă nu poate fi alienată. „Deputaţii poporului nu sunt. Reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii lui. Orice lege pe care n-a ratificat-© poporul în persoană este nulă. Poporul englez se crede liber, dar se înşeală grozav; el nu este liber decât în timpul alegerii membriJEAN-JACQUES ROUSSEAU/357 lor parlamentului; de îndată ce aceştia au fost aleşi. El nu mai e nimic” 1.

Şi iată-ne revenind la o pură guvernare directă, adică la mulţime ca un tiran veritabil, tiran în toată puterea cuvântului, adică un despot capricios şi lipsit de răspundere.

Mai capricioasă, mai lipsită de răspundere şi mai despotică decât un rege absolut, reţineţi acest lucru, fiindcă este multiplă şi anonimă. Uin rege absolut nu este niciodată absolut, fiindcă nu este niciodată lipsit de răspundere. Izolarea înseamnă o răspundere. Un om care guvernează singur arareori îndrăzneşte să-şi îngăduie totul, pentru că e singur şi are un nume şi e cunoscut. El ştie că, atunci când se săvârşeşte o greşeală, spre el se întorc toţi ochii, pe el Cade oprobriul, spre el se îndreaptă toate piîngerdle. Mulţimea anonimă îşi îngăduie orice fiindcă lipsa ei de răspundere e absolută. Nu riscă nici măcar să fie dispreţuită.

— Totuşi, acestui despot neînfrânat i se lasă în seamă neîncrezătorul Rousseau, atât de gelos pe independenţa lui. În sistemul lui nu există nici măcar un atom, nici de libertate, nici de securitate.

Nu există, de asemenea, nici măcar o şansă de a avea o justiţie dreaptă. Oare acest popor suveran care mă educă, mă face să gândesc, mă face să acţionez şi mă plămădeşte în toate privinţele, mă va şi judeca? Da, fără-ndoială şi puteţi fi siguri că o va face. În statul lui Rousseau dreptatea va fi împărţită de candidaţii la deputăţie2. „Funcţia de judecător trebuie să fie o situaţie trecătoare de încercări prin care naţiunea să poată aprecia meritul şi probitatea unui cetăţean pentru a-l ridica apoi în posturile mai de seamă de care s-a vădit capabil. Acest fel de a fi cercetaţi ei înşişi nu poate decât să-i facă pe judecători să fie foarte atenţi.” – la ce, dacă nu la a fi pe placul celor care-i numesc şi la a fi uneltele docile ale unei partide? Totul lăsat la bunul plac al sufragiului universal, nimic care să scape, datorită unei constituţii, sau unor privilegii sau drepturi 1 Op. Cât., p. 222.

2 Guvernământul Poloniei (n.a.).

Dobândite, sau recunoaşterii dreptului individului, de stăpânirea lui neliniştită, lacomă şi capricioasă: şi, pe lângă aceasta, mandatul imperativ, plebiscitul necesar fiecărei legi pentru a fi valabilă şi magistratura electivă, adică în slujba umei partide: acesta este sistemul complet al lui Rousseau. Aceasta e democraţia pură, în toată rigoarea ei, cu toate primejdiile pe care le implică. Am arătat că încă Montesquieu, fără a fi democrat, şi-a făcut unele iluzii în privinţa aptitudinii poporului, nu numai de a controla felul în care este câmvuit, ci şi de a-şi alege cârmuitorii. Montesquieu respinge categoric plebiscitul şi nu-i recunoaşte mulţimii nici un fel de aptitudine legislativă; dar o socoteşte foarte judicioasă în alegerea persoanelor. „Poporul este admirabil în alegerea magistraţilor lui”, spune Montesquieu; şi dacă n-ar fi fost un parlamentar, fără îndoială că ar fi luat cuvântul magistrat atât în sensul de judecător, cât şi în sensul de reprezentant politic. Acest mod de a gândi, pe care vedeţi că nu-l consider numai greşeala lui Rousseau, provine, în primul rând, dintr-un anumit optimism generos, apoi dintr-o oarecare amintire despre antichitate, care, dealtfel, dacă ar fi fost mai bine înţeleasă, ar fi putut duce la alte concluzii, în sfârşit şi mai ales, din lipsa de experienţă şi din neputinţa de a observa. Oamenii secolului al XVIII-lea au avut idei despre multe lucruri; ei nu au putut avea o idee despre naţiune. Au crezut cu toţii, mai mult sau mai puţin, că într-o naţiune există multă unitate de vederi şi că măcar, ceea ce, într-adevăr, pare verosimil la o privire superficială, ea nu poate decât să-şi înţeleagă bine interesul. Un gân-ditor este întotdeauna un om care are puţine pasiuni, oricum mai puţine decât ceilalţi, care oricum e mai puţin obsedat în permanenţă de ele decât ceilalţi, dar tocmai prin intermediul acestor puţine pasiuni gâhdeşte el; şi din cauza aceasta este întotdeauna îndemnat să vadă în lume mai multă raţiune şi mai puţină pasiune decât există. Rousseau întru totul, Montesquieu puţin, privesc naţiunea ca pe o familie care are un proces şi care nu se gândeşte decât să-şi aleagă cel mai bun avocat. O naţiune nu este astfel; în mod fatal, ea înseamnă un anumit număr de clase, de grupuri, de partide, care